» » » » 19 iulie 1956 – sentinţa nr. 968 a Tribunalului Militar al Regiunii a 2-a Bucureşti

19 iulie 1956 – sentinţa nr. 968 a Tribunalului Militar al Regiunii a 2-a Bucureşti

19 iulie 1956 – Prin sentinţa nr. 968 a Tribunalului Militar al Regiunii a 2-a Bucureşti, aflat în deplasare la Suceava, Gavril Vatamaniuc (arestat încă din toamna anului 1955) a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, iar Vasile Motrescu la moarte, în contumacie. Vasile Motrescu avea să fie prins în noaptea de 13/14 ianuarie  1958, în casa lui Gavril şi Valeria Sfichi gazdele sale, ţărani penticostali din comuna Gălăneşti. În acel moment renunţase la acţiunile violente, fiind preocupat mai ales de aspectele spirituale ale vieţii. Avea să fie executat la Botoşani, la 29 iulie 1958.

foto: Gavrilă Vatamaniuc şi Vasile Marciuc (1955)

 

foto: Vasile Motrescu în uşa bordeiului unde locuia

 

 

 

 

O să vă întrebaţi: „Cum, domnule, în munţi? Cum să trăieşti zi de zi”? Câte ploi, câtă rouă pe frunze, prin desişuri…. Nu ne descălţam câte 3-4 luni, decât când putrezeau opincile şi obielele. Că dacă ne surprindea potera, nu spuneam: „Stai, domnule, să mă încalţ…”. Nu vă puteţi închipui în ce condiţii am rezistat. Nu am reumatism! Nouă ani în celule, pe apă şi ciment….

Am ajuns în închisoare. Mi s-a comunicat de către comandantul închisorii, de un procuror şi de nişte civili că sunt condamnat la moarte. Am stat legat cu lanţuri la mâini şi la picioare. După care au spus că mi s-a comutat pedeapsa şi voi fi judecat. Am fost judecat de Tribunalul Militar al regiunii a 2-a din Bucureşti, în deplasare la Suceava, fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă, plus 4 ani pentru cutare, plus alţi 4 ani pentru cutare, 3 pentru cutare – că am tăiat steagul roşu, că am spart bustul lui Lenin şi al lui Stalin, că am făcut manifeste şi multe altele. Pentru că eu am spus ce am făcut.

Gavrilă Vatamaniuc, Destine în rezistenţă în Şcoala Memoriei 2003, conferinţe şi dezbateri de la Şcoala de Vară de la Sighet (iulie 2003), editor Armand Goşu, Fundaţia Academia Civică, 2003

 

***

Grupul Gavril Vatamaniuc-fraţii Chiraş-Vasile Motrescu (1949-1955)

Fost combatant în cel de-al doilea război mondial, atât pe frontul de Răsărit, cât şi pe cel de Apus, devenit jandarm în primii ani postbelici, Gavril Vatamaniuc a intrat în conflict cu noile autorităţi. Epurat datorită nonconformismului său („nu mă închin comunismului, nu mă închin bolşevismului”), el evitat o primă arestare, găsindu-şi apoi refugiul în Bucovina sa natală. După o primă perioadă petrecută ca fugar izolat, s-a asociat pentru scurtă vreme cu grupul Andrei Ghimici-Petru Flocea, de care s-a separat însă repede. În mai 1950, Gavril Vatamaniuc a constituit un grup împreună cu fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş, din comuna Suceviţa, grup care avea să reziste mai mulţi ani, printre altele şi datorită relaţiei speciale existente între membri. În 1952 lor li s-a alăturat Vasile Motrescu, care a avut un statut special în grup, el alegând să se izoleze uneori de ceilalţi partizani. Grupul activat în zona montană a comunelor Suceviţa, Voitinel şi Vicovu de Jos.

Partizanii şi-au construit în toamna anului 1954 un bordei în vârful Bâtca Corbului-Bercheza cota 1007, sub Obcina Mare. Acolo au fost surprinşi Gavril Vatamaniuc şi Vasile Motrescu de către o companie de Securitate, pe 18 ianuarie 1955. Nu au scăpat decât după ce au împuşcat trei soldaţi din trupele de Securitate. Grupului  i s-a alăturat în luna mai 1955 unul dintre susţinători, Vasile Marciuc, din Suceviţa. Fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş au căzut în luptă la 18 iulie 1955, în timpul unei ambuscade organizate de Securitate în apropierea colibei lor din punctul Ursoaia Mică. Vasile Marciuc şi Vatamaniuc au fost prinşi în toamna anului 1955. Prin sentinţa nr. 968/19 iulie 1956 a Tribunalului Militar al Regiunii a 2-a Bucureşti, aflat în deplasare la Suceava, Gavril Vatamaniuc a fost condamnat la la muncă silnică pe viaţă, iar Vasile Motrescu la moarte, în contumacie. Susţinătorii partizanilor s-au ales şi ei cu pedepse grele. Vasile Motrescu avea să fie prins în noaptea de 13/14 ianuarie  1958, în casa lui Gavril şi Valeria Sfichi gazdele sale, ţărani penticostali din comuna Gălăneşti. În acel moment renunţase la acţiunile violente, fiind preocupat mai ales de aspectele spirituale ale vieţii. Avea să fie executat la Botoşani, la 29 iulie 1958.

(fragmente din prezentarea grupului realizată de istoricul Dorin Dobrincu – material documentar pentru Memorialul Sighet. Sala 48 – Rezistenţa anticomunistă din munţi)

 

 

În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.