» » » » 70 de ani de la manifestația comunistă din fața Ministerului de Interne, care urmărea înlăturarea guvernului Rădescu (I)

70 de ani de la manifestația comunistă din fața Ministerului de Interne, care urmărea înlăturarea guvernului Rădescu (I)

posted in: Ein Buch pro Tag | 0

O MARTURIE NECESARA: Florea Olteanu, „Un procuror incomod”. Interviu de Georgeta Pop, urmat de o discuție între Florea Olteanu și Cicerone Ionițoiu, moderată de Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, București 2011.

Cercetătorii au vorbit despre ziua de 24 februarie 1945 ca despre un „7 noiembrie 1917” bucureștean. Era cu două săptămâni după Yalta și cu zece zile înaintea instaurării primului guvern procomunist din istoria României. Mărturiile procurorului Florea Olteanu, cel care a anchetat masacrul din Piața Palatului, și ale istoricului Cicerone Ionițoiu, cel care se afla printre studenții veniți să-l apere pe generalul Rădescu, descriu nu numai atmosfera acelei zile, ci și tehnica, aplicată și cu alte prilejuri de către comuniști, de a îmbrăca o lovitură de stat într-o revoluție aparentă.

 

Prezentăm în continuare Cuvântul înainte al cărții menționate, semnat de Georgeta Pop

Am început înregistrarea de istorie orală cu colo­nelul magistrat Florea Olteanu ca pe o sarcină de serviciu. Pe parcurs ea s-a transformat pentru mine într-o discuție emoționantă cu un om pentru care aveam un respect și o admirație atât de mari încât încercam să le temperez.

Dacă statura înaltă și dreaptă, chiar rigidă, și de­sigur tenta militară a fiecărui gest impuneau respect, poli­tețea exagerată în exprimare, dar firească în mani­festare, intimida, rezultatul fiind atenția cu care se făcea ascultat de interlocutori. Acesta este motivul pentru care la transcrierea pentru tipar a înregistrării audio m-am hotărât să las, ca pe o amprentă a celui cu care vorbeam, folo­sirea frecventă a apelativului „doamnă”, sau chiar „doam­nă Pop”, de exemplu. În orice caz, adresarea proto­colară era în concordanță cu ținuta sobră.

Povestind, interlocutorul meu retrăia episoade pe­trecute cu zeci de ani în urmă într-o formă proprie tea­trului, aș zice cu talentul unui dramaturg pentru care rela­tarea unei întâlniri este în mod firesc un dialog și nicide­cum o narațiune.

Florea Olteanu, ofițer de Geniu, invalid de război, procuror militar, este omul căruia i-am luat un interviu de istorie orală în anul 2001. Avea o educație militară asimi­lată de la o vârstă fragedă în școala militară, pe care a făcut-o ca orfan de război, o educație militară care l-a marcat și l-a format, chiar dacă aspirațiile sale erau uma­niste. În această educație cred că își avea originea ten­dința manifestată de-a lungul întregii vieți de a-și asuma riscurile oricărei situații, de a înfrunta și nu de a ocoli pericolele, de a opta totdeauna pentru onoare, chiar dacă urmările erau dramatice.

După multe ore de discuții cu colonelul Florea Ol­tea­nu, am rămas convinsă că era descendentul unui neam de oameni dârji, calitate în care educația din școala militară și apoi activitatea de procuror militar au avut doar rolul să sintetizeze tăria morală și rezistența fizică. Mi-a rămas în minte o remarcă făcută la sfârșitul unei întâlniri, din păcate după ce închisesem reportofonul, deci nu este consemnată. Mi-a spus că tatăl lui avea în sat porecla de „Leul”, iar după ce el a murit pe front porecla a trecut în mod firesc și justificat la mama lui, căreia i se zicea „Leoaica”. Florea Olteanu era demnul lor fiu! De câte ori vorbea despre părinți și le spunea numele, zicea cu mân­drie: „Marin, fiu de preot și Marina, fiică de preot”. Rigidi­tatea era exterioară, miezul sufletului acestui om era cald și uneori de un teribilism copilăresc.

Acesta a fost omul Florea Olteanu pe care l-am cunoscut eu, cel care avea obiceiul să-și puncteze ideile cu câte un „așa” spus apăsat – și pe care l-am păstrat în carte -, care spunea totdeauna, ca la armată și ca în actele oficiale, numele și apoi prenumele unei persoane și niciodată altfel.

Dar nu cred că există caracterizare mai exactă a colonelului Florea Olteanu decât cea decurgând din vor­bele lui: „Eu am două jurăminte, unul ca ofițer și altul ca magistrat. Onoarea și demnitatea mea nu îmi permit să îmi calc conștiința”.

Așa cum singur mărturisește, ziua de 24 februarie 1945 a fost pentru magistratul Florea Olteanu un moment cheie al existenței sale. În acest fel se leagă, în cartea de față, interviul de istorie orală și discuția purtată la masa rotundă moderată de Romulus Rusan la Fundația Acade­mia Civică, pe tema evenimentelor din 24 februarie 1945, cunoscute în epocă și rămase în istorie ca masacrul din Piața Palatului. A fost punctul de cotitură, hotarul ce a despărțit guvernul Rădescu, ultimul guvern real demo­cratic al României, de instaurarea guvernului Petru Groza, în fapt începutul guvernării comuniste. Cei doi invitați, Florea Olteanu și Cicerone Ionițoiu, erau participanți di­recți la evenimente: Florea Olteanu – atunci tânăr pro­curor militar însărcinat cu urmărirea manifestației comu­niste contra guvernului Rădescu și apărarea Ministerului de Interne; de asemenea Cicerone Ionițoiu – în 1945 stu­dent țărănist, participant la manifestația pro Rădescu. Au fost martori oculari, dar putând relata din unghiuri diferite. Cei doi s-au completat reciproc și au adus lămuriri și culoare tabloului societății românești aflată în momentul de ruptură a practicilor democratice. Discuțiile au relevat faptul că Florea Olteanu și Cicerone Ionițoiu fac parte din categoria oamenilor care ilustrează prin dramatismul propriei experiențe că, în momente de cumpănă a istoriei și implicit a vieții personale, siliți să aleagă, au avut tăria să opteze pentru demnitate.

Georgeta Pop