» » » » Aldine – Cine a fost “copiliţa codrului”?

Aldine – Cine a fost “copiliţa codrului”?

posted in: Evenimente | 0

Să trăiască partizanii, până vin americanii

Aristina Pop Săileanu aparţine acelei stirpe de ţărani care au înfruntat cu demnitate vremurile de restrişte, de teroare şi de fărădelege, aduse de instaurarea comunismului în românia, şi care – supravieţuind ororilor – ne-au adus mărturii teribile despre suferinţele lor, ale familiilor lor şi ale celor ce le-au împărtăşit soarta. Necunoscută până mai ieri, Aristina Pop Săileanu intra abia târziu ( la 77 de ani ) în Panteonul românesc, lângă personaje monumentale că Elisabeta Rizea, Lucreţia Jurj, Anita Nandris… şi, aşa cum îşi mărturisea speranţa Ana Blandiana în deschiderea lansării cărţii “Să trăiască partizanii, până vin americanii” ( povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate), numele Aristinei Pop va “exploda” în conştiinţa românilor de astăzi. Cândva, după ce la numai 18 ani a fost obligată să fugă în munţi, alături de tatăl ei, pădurarul Nicolae Pop, şi de fratele ei, Achim, prinsă de Securitate după trei ani şi condamnată la 20 de ani de muncă silnică, măcar în ţinuturile ei de baştină (Munţii Ţibleşului), şi în Ţara  Lapusului, şi în tot Maramureşul, i s-a cântat (pe ascuns, fireşte! ) o “hoare pentru Aristina”, o doină de jale adâncă pentru “copiliţa codrului”, în care cuvântul “moarte” apare de trei ori – neagră invocare, fără efect însă, căci tânăra Aristina, deşi micuţa şi fragilă (“ce-a mai făcut şi pruncu’ asta?” i-a întrebat pe securişti un doctor de penitenciar), a învins toate cumplitele bătăi şi privaţiunile, şi boala, şi foamea, şi frigul, răzbind la libertate după 11 ani de temniţa grea ( la Jilava, la Miercurea Ciuc, între altele). A cunoscut femei excepţionale şi s-a bucurat de prietenia lor ( le schiţează din câteva vorbe portrete memorabile!), a învăţat enorm de la oricine avea ceva de învăţat şi, ca multe dîntre colegele de suferinţă, nu şi-a pierdut curajul, nu şi-a risipit speranţă. Cum de-au putut rezista oare? Ne-ar putea da o idee vorbele părintelui Iustin Parvu ( greu încercat şi Sfinţia Sa în cursul vieţii!): “De cândam frica de Dumnezeu, nu mă mai tem de nimic!…” La lansarea cărţii, în Duminica Slăbănogului, la Muzeul Satului, în curtea bisericii din Dragomirestii Maramureşului, doamna Aristina Pop Săileanu ne-a vorbit din pridvorul bisericii cu mult bun simţ şi smerenie, pe scurt: era de acolo! Am fost omeniţi apoi cu horinca, cu vărzari şi plăcinte cu urda şi mărar, şi am picurat, sub streaşina de sita, unde cad lacrimile cerului, şi câţiva stropi de rachie, în amintirea celor ce nu mai sunt…

Era 11 mai 1949. Ne-am trezit cu Securitatea de la Dej, peste treizeci, nu exagerez. Cei trei, care erau urmăriţi de Securitate, stăteau în camera mare. Cândi-am văzut pe securişti în curte, am strigat: Aţi ştiut să veniţi pe la noi? ca să afle cei din cameră ca a venit Securitatea. Studenţii şi Vasile Pasca s-au uitat pe geam şi văzându-i pe securişti au sărit pe o fereastră direct într-un pârâu care trecea pe lângă casa noastră şi au dispărut în pădure. Trei dîntre securişti au intrat în casă, s-au dus la geam şi au văzut urme de var căzut. S-au uitat unul la altul în tăcere. Eu am încremenit. Mama făcea pâine, începuse deja să scoată pâinea din cuptor. Vă daţi seama prin ce a trecut familia mea – mai întâi istoria cu evreii şi cinci ani mai târziu această prigoană.

Ispitirea

Cei trei securişti au mers afară şi după ce au discutat l-au chemat pe tatăl meu şi i-au spus: ” ştim că eşti un om de vază în comună Lăpuş. Vrem să-ţi propunem ceva. ştim că ai salvat nişte evrei şi că ai fost împotriva horthyştilor.” în paranteză fie spus tata avea mulţi prieteni unguri. El nu se gândea ca omul e ungur, că e ţigan, om să fie… Era înconjurat de unguri foarte de treabă, ca de pildă Kiss Janko, care tot timpul cât au fost evreii ascunşi în munţi, ştia că avem grijă de ei. Aceasta l-a ţinut la curent pe tata cu mersul războiului ca să fie liniştit. în sfârşit securiştii i-au spus tatei, tu ai salvat evrei, eşti bogat, uite sunt nişte băieţi tineri care au părăsit facultatea şi au fugit în munţi. ştim cum este tineretul, vrem să-i readucem la facultate. Ţara noastră este după război, avem nevoie de intelectuali, aşa că te-am ruga să colaborăm. Mai mult, o să-ţi dăm şi o funcţie foarte mare dacă ne faci servicii, dacă-i predai. Eşti mare vânător, umbli prin munţi, iei legătura cu ei, în sfârşit, le dai de mâncare şi pe urmă ne anunţi. Tatăl meu i-a privit îngândurat şi le-a spus: “Eu nu port haina millitara, ci haina de pădurar, sunt ţăran, am gospodăria mea, copiii mei, cinci copii, familia mea… ce să vă dau eu?” “Dacă accepţi, spun ei, o să te facem şef la Securitate.” Tata le-a spus: “Nu. Nu mă încântă acest lucru, niciodată nu mi-a plăcut haina militară, iar dacă am îmbrăcat haina de pădurar am îmbrăcat-o pentru că din moşi strămoşi ai mei au fost pădurari şi vânători. Eu însumi sunt vânător pasionat.” “Totuşi, au insistat ei, te rugăm foarte mult să iei legătura cu ei şi să ne anunţi, căci eşti un om vestit pe aici şi ei o să aba încredere în dumneata.” Tata le-a spus:” Eu nu pot să promit acest lucru.” Alţi doi, dîntre care un locotenent major, Rusu, m-au luat pe mine deoparte şi mi-au spus:” Nu cumva ai văzut pe la taică-tu nişte oameni îmbrăcaţi în straie de ciobani? Uite, o să treci clasele fără să înveţi, o să termini liceul, o să-ţi iei bacalaureatul, examenele toate, fără ca să te sileşti să înveţi. Până la urmă te poţi căsători cu unul dîntre noi, eşti tânără, ai 17 ani, eşti drăguţă…” Mă rog, au început să-mi facă tot felul de complimente. “Poţi uşor să-i atragi pe aceşti tineri, şi noi o să te ajutăm să termini facultatea, în sfârşit, să-ţi faci un viitor frumos”. Eu zic: “Nu ştiu  despre ce vorbiţi, eu am venit acasă să-mi iau ceva de mâncare. Fiţi vă rog mai clari”. “Da, uitaţi, au fugit atâţia studenţi, sunt în munţi, au făcut organizaţie, poate vor să te atragă, să le duci mâncare, aşa cum ai făcut cu evreii, ca noi ştim totul şi apoi vii şi ne anunţi. Le-am spus: “Eu mâine, plec la şcoală şi oricum nu ştiu nimic despre lucrurile astea. Vorbiţi cu tata, vorbiţi cu mama, vorbiţi cu fratele meu mai mare, eu nu ştiu la cine vă referiţi. Atâta ştiu că am mulţumit lui Dumnezeu pentru că evreii au scăpat de Auschwitz, iar tatăl meu a făcut fapte bune, noi am crescut cu frica lui Dumnezeu” Pentru că era vânător, foarte multă lume se temea de tata. De exemplu, se întâmplă că treceau hoţii prin pădurile acelea, dar ne ocoleau casa, pentru că se temeau de tata, căci era un om foarte sever. “Nu cred că ar trage la casa noastră” le-am spus. Şi eu cândvorbeam cu ei, mă uitam, aşa, la munte, şi ei au zis: “Unde te uiţi? Te uiţi în pădure? Te uiţi după ei? Tu ştii şi nu vrei să ne spui”. “Domnule, lăsaţi-mă în  pace ca eu nu ştiu despre ce vorbiţi…”

Prigoana

M-au lăsat şi s-au dus la mama să mănânce. Mama le-a dat lapte şi brânză. Erau pe aproape şi lucrătorii din Maramureş, care lucrau la noi, peste 40 de persoane. În sfârşit, mama a făcut şi ea faţă şi au plecat. Noaptea următoare, tatăl meu s-a dus să-i caute pe cei trei, care erau urmăriţi. Era destul de frig, pentru că era luna mai şi la munte ştiţi că este rece. Unul dîntre cei urmăriţi, Vasile Pasca, se dusese la o stână, într-o colibă, să se încălzească. Între timp Securitatea primise ordin de la Dej să se întoarcă să-l aresteze pe tata. Au greşit însă drumul şi au văzut de la distanţa focul acela de la colibă. S-au îndreptat într-acolo crezând că este lampa aprinsă de la casa noastră. S-au tot apropiat şi au văzut o colibă cu doi oameni care stăteau de vorbă, dîntre care unul era Pasca. Cândi-a zărit, Pasca a tresărit şi ei şi-au dat imediat seama că ceva e în neregulă. şi l-au luat la întrebări, cine eşti, de une eşti? Vasile Pasca era cu un unchi al meu care se ocupa de oi. Securiştii l-au luat imediat şi i-au legat mâinile şi l-au dus acasă la noi. Era beznă. Au venit cu lanternele. Noi dormeam. Au izbit în uşă, au lovit cu cizmele, eu am ieşit din cameră şi am întrebat cine este. Securitatea. Unde este Pop? Pop Nicolae. Cine eşti? Zic: Sunt fiica lui. Deschide uşa! Au izbit iar cu cizmele, au spart uşa şi au năvălit. Au căutat cu lanternele pe sub pat, peste tot.  Pasca era legat cu sfoară în mijlocul curţii, nu ştiam cum să intru în bucătărie ca să iau un cuţit să îi tai sforile să scape. Dar m-am temut  pentru că era păzit de doi securişti. Între timp a sosit şi tata. Ce doriţi? i-a întrebat el. Mă cunoaşte badea Nicolae, a spus Pasca crezând că aşa o să scape. Atunci securiştii i-au arătat la lumina lanternelor ordinul de arestare şi i-au spus şi lui tata că este arestat. Tata le-a răspuns: poftiţi, luaţi arma mea de serviciu, dar lăsaţi-mă să mă duc în camera să-mi iau hainele de serviciu ca să le pot preda la ocolul silvic. A intrat în cameră, a luat arma de vânătoare, a sărit pe geam şi duş a fost în munţi. Atunci ei au vrut să mă aresteze pe mine, M-am trântit pe jos şi am început să ţip, eu de aici numai moartă mă duc. Las-o dracului au spus ei, că-i anunţa pe partizani şi vin şi ne omoară. şi l-au luat pe Vasile Pasca legat şi au plecat cu el spre comună. M-am dus imediat la marginea pădurii şi am strigat, tata, au plecat. A venit tata şi m-a întrebat pe unde s-au dus. I-am arătat cum au coborât pârâul străjuit de păduri de fag. El l-a luat pe Vasile Hoţea ( student, membru PNŢ Maniu, membru al grupării Popsa, s-a alăturat grupării de rezistenţă Pop Oniga), care avea pistol automat, au mers prin pădure, au ieşit înaintea lor şi i-au aşteptat. Securiştii nu cunoşteau drumul, mergeau foarte greu, şi cândau trecut pe lângă ei, era pădure, deal, Hoţea a tras câteva rafale de armă, iar ei s-au speriat foarte tare din cauza ecoului. Au crezut că sunt mitraliere. Hoţea n-a tras în ei, ci în aer. Securiştii s-au speriat aşa de tare încât au fugit spre comună, lăsându-l baltă pe Pasca… Până la urma sora mea şi-a luat băiatul şi a plecat în sat, aşa că am rămas la pădure numai eu cu o mătuşă şi cu un frăţior , tata stătea mereu prin jurul casei şi urmărea tot. în ziua următoare pe la ora 12 văd câmpul plin de securişti. Am lăsat-o pe mătuşa cu frăţiorul şi m-am dus la moară de apă din pădure, l-am întâlnit pe tata şi l-am întrebat ce să fac. Tata mi-a spus să vin cu el. Am început să urcăm împreună prin pădure, Între timp securiştii au venit acasă, au devastat tot, au bătut-o pe mătuşa, pe toţi oamenii pe care i-au întâlnit, le cereau să spună şi îi băteau. Apoi au intrat în pădure dar noi plecasem deja, stâna noastră era sus de tot în pădure şi cândau ajuns acolo au întrebat, care este băiatul lui Pop? Ciobanii i-au spus fratelui meu, uite Achim, a venit Securitatea şi a întrebat de tine. Atunci el a fugit şi au tras după el, dar nu l-au nimerit. Noi eram ceva mai departe de stana. Fratele ne-a găsit şi am rămas împreună. Pe urmă ne-am întâlnit şi cu Vasile Hoţea şi am constituit un grup de patru. Asta s-a întâmplat la 1 mai 1949. împlineam, chiar în acea zi 18 ani. După ce am fugit au început persecuţiile. Au arestat-o pe mama, i-au luat pe cumnaţii mei şi i-au bătut, pe fraţii tatei, pe fraţii mamei, nu numai ei, ci şi orice om care venea la noi acasă, indiferent dacă era rudă, frate sau cineva care nu avea tangenţă cu noi. Toţi erau bătuţi crunt…           

Jilava sau începutul unui drum lung

M-au băgat într-una din celulele acelea sinistre, sub pământ, cu iarbă deasupra. Era o sobă mică, de tuci… Zăvoarele de la uşi erau îngrozitoare, cândse deschidea unul, se auzea în toată sala. Era groaznic, acolo am stat cu doamna Estera Danga, Esti cum i se spunea, care era în lot cu Matei Boila, Nelu Boila şi Nena Boila. Era condamnată la cinci-şase ani de închisoare, cam aşa ceva. Ne ridică moralul la toate. Pe urmă au adus-o în celulă pe Frau Priorin, călugăriţă benedictină. Era extrem de credincioasă, ne încuraja pe toate şi se ocupa de noi din punct de vedere spiritual. Făcea cateheza cu noi, cele de o credinţă cu ea. Fusese arestată în lot cu biserica şi condamnată la 15 ani de închisoare. Venise din Germania la Timişoara, unde înfiinţase Ordinul Benedictin. Când a venit nu ştia o boabă româneşte. Avea cancer la sân. Au dus-o la Văcăreşti unde au operat-o şi au adus-o din nou la Jilavă. Se plimba prin celulă şi se ruga în şoaptă. Venea lângă patul meu şi spunea: Arsitinchein, roagă-te şi pentru mine, vreau să mor în patria mea. Bunul Dumnezeu să mă ajute să mor în patria mea. Mie mi se umezeau ochii, dar mă gândeam: Cum să moară în patria ei când are 15 ani de condamnare şi suferă de cancer? Mă rugam pentru asta, dar nu credeam că este posibil. şi am stat cu dânsa toată vara anului 1957. Spre sfârşitul verii ne-au luat pe mai multe şi ne-au dus la Miercurea Ciuc.

Miercurea Ciuc

În tot timpul cât am trăit în închisori noi nu primeam nici scrisori, nici ziare, nici cărţi, nu ştiam nimic din ce se întâmplă afară, în 11 ani de zile nu am ştiut de ai mei, în 11 ani de zile nu am văzut un fruct, un măr sau o ceapă, în 11 ani nu am văzut o salată verde, nimic, nimic, mai rău de atât, la Miercurea Ciuc erau nişte ziduri groase şi cum ieşea un firicel de iarbă printre pietroaiele din curte, puneau sare ca să nu crească şi să nu vedem nimic verde. Nu zăream decât un colţişor de cer deasupra noastră. Pe cânderam acolo, prin ’58-59, ne-am trezit însă toate fetele catolice cu pachete cu vitamine din Elveţia. Primeam câte un pachet pe lună. Nu ştiam cine ni le trimite. Ulterior prin’67-68 am venit la Bucureşti şi am luat legătura cu surorile sociale de la Bărăţia. Sora Hildergard îmi spune : Vino să ţi-o arăt  pe cea care îţi spunea Aristinchein şi îmi arata o poză post detenţie cu Frau Priorin în Germania. Minune! De la Jilava au dus-o la Spitalul Văcăreşti. Ea a crezut că o duc să o opereze, întrucât cancerul avansase. Nu a trecut mult timp şi i s-a spus să-şi facă bagajul. A fost suita într-un avion cu destinaţia Germania. Frau Priorin beneficiase de practică destul de rară a “schimbului de persoane”. A murit în patria ei, aşa cum L-a rugat pe Dumnezeu.

…Când auzeai de închisoarea din Miercurea Ciuc te îngrozeai. Să nu-ţi fi dat nimic de mâncare, dar numai gândul la acea temniţă grea te speria. Avea nişte sobe oarbe, din zid – focul se făcea pe sala, cu câţiva cărbuni – care nu se încălzeau niciodată. Iarna, era un ger cumplit. Nici vara nu dădeam zeghea jos de pe noi, atât era de frig. Eram foarte bolnave, de TBC. Norocul nostru a fost că ne-au dat voie să stăm în pat, pe cândcelelalte deţinute stăteau 12 ore pe o bancă. Nu aveau voie nici să se apropie de pat. Dacă le vedeau că au intrat printre paturi, le acuzau că au stat culcate şi le trimiteau la izolator pentru 7 zile, unde li se dădea numai apă… Mâncarea era sub orice critică, un simulacru de mămăligă, un arpacaş infect şi o zeamă de varză, vai de ea… Se gătea totuşi mai bine decât în alte închisori, gustul era mai bun. Dar mai mult te gândeai la pâine decât primeai. Se sculau săracele şi spuneau:  “Vai, am visat o pâine mare, albă şi tot  voiam să tai din ea şi nu reuşeam.” Nu am văzut o ceapă, un usturoi, nimic… Cât despre fructe sau pasta de dinţi, ferit-a Dumnezeu! Din când în cândveneau nişte procurori şi o întrebau pe şefa camerei ce mai dorim. Iar ea spunea: “Ce să mai dorim? Uitaţi, nu avem săpun, nu avem pastă de dinţi…” şefa camerei era Lucreţia Jurj care fugise în munţi cu soţul ei, pădurar şi el, a fost omorât, ea condamnată… condamnată pe viaţă, era o ţărancă foarte frumoasă, de circa 28 de ani. Procurorii îşi băteau joc de ea. Tu ceri pastă de dinţi, ţăranco? Ai văzut tu acolo în Munţii tăi Apuseni aşa ceva? Iar ea spunea: Domnule procuror, n-am văzut pasta de dinţi, dar în fiecare zi mâncăm patru-cinci mere şi uitaţi ce dantura bună am. Nu vă mai spun ce percheziţii se făceau. Una două, te trezeai că te scotea pe sala şi îţi făceau percheziţie. Ne-a scos afară din fiecare celulă, pe rând. Noi din celula noastră auzeam un zgomot similar celui produs la un control ORL. Parcă le-ar fi controlat în gât cu linguriţa. Ne-am gândit că s-ar putea să fie vreo boală. Deţinutele tuşeau. Vine şi rândul nostru. Într-adevăr ne-au băgat o linguriţă pe gât şi ne-au controlat toată gura. Aveam şi eu un ac, ascuns în gură pentru că trebuia să ne coasem câte un nasture sau altceva. Mi-au scos acul şi l-au pus pe pervazul geamului, unde erau foarte multe ace… după percheziţie s-au luat măsuri drastice, cele la care s-au găsit ace au fost duse la izolator, unde au avut zile grele, în frig… altă dată ne-au scos paturile din infirmerie şi am dormit pe jos, deoarece ne-au prins dând pâine pe coşul de la soba. În celula de lângă noi erau “vieţaşele”, condamnate pe viaţă, cărora le dădeam pâine prin cos. Ne-au scos păturile, am dormit trei zile pe jos, fără căldură, bolnave cum eram… am avut şi o Biblie pe care o ascundeam într-o saltea, dar au găsit-o şi au luat-o…

(fragmente din volumul “Să trăiască partizanii până vin americanii”, interviu cu Aristina Pop Săileanu de Liana Petrescu, note de Virginia Ion,  editor Romulus Rusan, Academia Civică, 2008. O carte împlinita, toţi merita recunoştinţa şi admiraţia noastră)

de Mihai Creangă

articol apărut în România Liberă, suplimentul “Aldine”, 29 mai 2008, www.romanialibera.ro