» » » » Analele Sighet 5: Lia Lazăr Gherasim, ILIE LAZĂR. ÎNSCENAREA DE LA TĂMĂDĂU

Analele Sighet 5: Lia Lazăr Gherasim, ILIE LAZĂR. ÎNSCENAREA DE LA TĂMĂDĂU

posted in: O carte pe zi | 0
Ilie Lazar cu fiica cu sotia
Ilie Lazăr împreună cu soacra sa și fiica, Mara, Cluj, anii 70 (Arhiva foto a Memorialului Sighet, fond Ilie Lazăr)

Lia Lazăr Gherasim (Cluj-Napoca)

 

ILIE LAZĂR. ÎNSCENAREA DE LA TĂMĂDĂU

 

Mă refer la Tămădău și la adevărul acestui moment, de istorie a neamului, pentru că l-am trăit alături de tatăl meu, alături de prietenii mei, alături de partidul care a fost victima acestei înscenări a Securității, și alături de cei care, prin jertfa vieții lor, au dovedit că știu să rămână în picioare, au arătat că arborii mor în picioare și nu sunt învinși. Sighet a fost orașul pe care tatăl meu l-a reprezentat în Parlament, între cele două războaie, orașul de unde a pornit, ca reprezentant al plasei Ocna Șugatag, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, în 1918, student de 23 de ani, rugându-se cu dragostea și credința care nu l-au părăsit până la sfârșitul vieții… Acesta este orașul aducerilor aminte. Aici este cimitirul Cearda, unde eroii și martirii neamului s-au unit să ne spună că sunt martori ai adevărului, dincolo de unele păreri care îi despărțeau, prin partidele din care făceau parte. Erau oameni simpli, oameni cu multă carte și oameni care erau slujitori ai lui Dumnezeu și care, pe mulți dintre noi, ne-au învățat cum și cui să rezistăm!

Mă simt datoare să vorbesc despre adevăratul Tămădău, pentru că o prietenă din generația tânără mi-a spus: “Noi, despre Tămădău, știm ce-am învățat din manualul lui Roller, în cartea despre istoria partidelor, a domnului Scurtu, sau din articolele din «Magazin istoric», apărute de-a lungul anilor. Datorită celor care au curajul să ne înfățișeze documente, să recitească, să înțeleagă și să comenteze, și mai ales datorită acelora care au trăit vremurile și pe care suntem obligați a-i crede, noi, acuma, sperăm să ieșim din minciună”.

Tatăl meu a fost ținut în lanțuri și bătut, s-a întors cu oase rupte, după 12 ani de izolare, și când s-a întors a început să povestească, simțea nevoia să povestească, să spună: “Ce-a fost pentru mine Tămădău? Ce este Tămădău? Noi am fost trimiși în misiune, nu am fugit să ne scăpăm averile” — pentru că cei mai mulți dintre ei erau săraci “nu am fugit, ne-am dus, ne-am părăsit familiile și am lăsat ca ele să rămână la cheremul și la răzbunarea celor care știau și ei să nu uite, dar știam că atunci când ai o datorie de îndeplinit, trebuie să o faci”. Maniu știa că în țară nu se mai poate face nimic, și-a ales prietenii de încredere și au căzut în această cumplită cursă a Securității, care a fost Tămădău. Istoricii se bazează pe documente, pe acte, pe mărturia scrisă, citesc, recitesc, comentează. Eu voi veni cu memoria afectivă, cu amintirile mele despre acest moment Tămădău, în urma căruia am rămas fiica “trădătorului”, firește între ghilimele, de la Tămădău, dar care a fost pentru mine o mare binecuvântare de la Domnul, pentru că orice cruce este o binecuvântare, orice cruce primită cu smerenie și cu dragoste de adevăr, primită ca o chemare pentru a sta mărturie acestui adevăr.

În 13 iulie (1947, n.ed.), a venit Romi Boilă la noi acasă și ne-a spus: “Pregătește un geamantan cu lucruri pentru drum lung, pentru că vom veni, va veni un avion de 14 persoane, cu care Ilie trebuie să plece în străinătate. Pleacă în misiune. Dacă vreți să plecați și voi (mama și cu mine), puteți pleca și voi”. Pentru că doamna Carandino și doamna Mihalache doreau acest lucru. Mama mea, înțeleaptă și smerită, a răspuns: “Familia încurcă un om care face politică, când pleacă în misiune. Eu am părinți bătrâni la Copalnic Mănăștur. Noi stăm aici și ne ducem aici crucea” Și a refuzat! A plecat tata cu un geamantan mare, încăpător, bine aranjat, și au venit doi domni să ne ducă la locuința unde stătea ascuns, pentru că aproape toată viața lui după 23 august a trebuit să fugă, dintr-un loc într-altul, după toate înscenările, după toate cursele.:. Tata a spus: “Șoferii care ne-au dus la locul unde trebuia să ne întâlnim, au fost primii mei anchetatori”, Deci, a fost tot Securitatea. Când l-au întrebat pe tatăl meu unde sunt documentele pe care Maniu vrea să le trimită, tata a răspuns: “Eu nu știu de documente, știu de o iconiță pe care mi-a dat-o fiica mea, ca să mă duc nu încotro m-or duce ci încotro va vrea Dumnezeu!”. Avocatul Ursu din Brașov, cel care l-a apărat la proces, a spus că n-au existat documente secrete, a existat acea iconiță a Maicii Domnului, iar urmarea a fost că din avocat, dat afară din Barou, a devenit dulgher și a murit dulgher sărac. Tata mi-a povestit, după 1964, despre toate închisorile prin care a trecut, Râmnicu Sărat, Galați, Sighet, orașul lui, pe care primul l-a recunoscut. “Unde suntem? Sunt clopotele pe care familia mea le-a dăruit Bisericii după ce, în timpul războiului, au topit clopotele, ca să facă din ele tunuri. Ei, părinții mei au plătit să facă clopote la Biserică, suntem la Sighet!” Au stat aici, la Sighet, și tatăl meu era fericit că-i acasă și spunea un lucru care, nu știu dacă ar mai fi4alabil, după atâția ani, dar spunea: “O, dacă ar fi știut moroșenii mei unde sunt, eu cred că zidurile acestei închisori n-ar mai exista!”. Dar nu s-a întâmplat să fie așa.

La Tămădău, în locul avionului de 14 locuri în care trebuiau să fie trimiși solii lui Maniu, a apărut un avion de două locuri. Cel des-pre care s-a vorbit și s-a spus c-ar fi fost trădătorul și legătura între Securitate (Siguranță) și Maniu, a purtat un nume foarte grav al vremilor și tata n-a vrut niciodată să-1 acuze spunând: “Noi știm ce este Securitatea și știm că, uneori, aruncă vorbe și nume, anume ca să compromită oameni, familii, idei” Noi n-am știut dacă trăiește, sau nu. Îi cerusem lui Petru Groza, fostul lui prieten din tinerețe și coleg de facultate, să ne spună mă-car dacă trăiește și unde este. N-a vrut să ne spună nimic! Ne-am dus cu mama la Nicolski, să vedem dacă putem afla dacă mai e în viată. Obiecte din casa noastră. lămpi, scrumiere, erau în biroul lui Nicolski, fără jenă etalate. N-a scos nici un cuvânt bun Nicolski: “Nu știm, sau chiar dacă am ști, nu putem să vă spunem”.

După arestarea lor, mama a fost ținută închisă în dormitor, pe mine in-au trimis la bunici, la Copalnic Mănăștur, și în gara Cluj am aflat dintr-un ziar, când am văzut fotografia pe care a recuperat-o Cicerone Ionițoiu, cu “trădătorii de la Tămădău”: cei care fuseseră trimiși în misiune și își părăseau țara, familia, ca să facă ceva pentru țară, dar care au rămas pentru istoricii comuniști, și pentru mulți tineri, ca și pentru cei ce nu voiau să știe, Și poate nici astăzi nu știu, “fugarii de la Tămădău”. Cu acel geamantan mare cu care a plecat la drum, tata, după 12 ani a ajuns la Periprava, unde era un lagăr de muncă. Un tânăr macedonean i-a spus tatălui meu: “Da ce e, domnule Lazăr, dumneata. ai pornit la închisoare cu geamantanul ăsta de piele?” “Păi, eu n-am pornit la închisoare, eu am vrut să mă duc peste Ocean, că m-au trimis”. “Hai să vedem ce e cu lucrurile din el?” Când au des-făcut geamantanul s-a simțit un miros groaznic de haine putrezite. Și atunci macedoneanul a spus: “Haideți, băieți, să facem ca la noi în Macedonia, să-i facem iute «cămașa mirelui», doar n-o să vă lăsăm în zdrențe”. și au desfăcut hainele lor, care erau și ele ca vai de lume, și până dimineața, în câteva ore, l-au îmbrăcat cu «cămașa mirelui». La un moment dat, tatăl meu era atât de bolnav și atât de slăbit încât l-au dus la infirmerie, unde l-a cunoscut pe cel ce avea să devină soțul meu, pe Ion Gherasim, care l-a îngrijit cu dragoste și credință, așa cum avea să-l îngrijească înainte de moartea lui, în 1976. și în felul acesta viața i-a fost salvată. Noi, cei rămași acasă am fost crescuți de părinți sufletești ca monseniorul Ghika, Prea Sfințitul Chinezu, Prea Sfințitul Suciu și preoți cu atâta profunzime și dragoste. Un părinte scria: “Este îngăduit să te temi și să te întristezi, dar nu este voie să te descurajezi niciodată, nici să te tulburi, Și trebuie până la capăt să crezi și să perseverezi”. De aceea, noi bătrânii, care am rămas în suflet tineri, spunem tinerilor: “Trebuie să crezi și să perseverezi și să lupți cu răul, pentru că ceea ce s-a întâmplat la noi în țară a fost lupta dintre Bine și Rău Și avem modelul «Cuvântului întrupat», știm ce să facem și cum să facem ca să învingeți”.

 

text preluat din Analele Sighet 5. Anul 1947 – căderea cortinei. Comunicări prezentate la simpozionul de la Sighetu Marmației (20-22 iunie 1997), editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 1997