» » » » Analele Sighet 6: Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului.

Analele Sighet 6: Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului.

posted in: O carte pe zi | 0

Alexandru Oşca, Vasile Popa

IMPLICAREA APARATULUI POLITIC ÎN ACŢIUNEA DE EPURARE A CADRELOR ARMATEI ROMÂNE ÎN ANUL 1948

 „Democratizarea” societăţii româneşti a constituit falsul slogan sub care aveau să fie concentrate eforturile noii conduceri politice româneşti, instalată după 6 martie 1945, consiliată îndeaproape şi susţinută de Moscova.
Armata – recunoscută întotdeauna ca instituţie de bază a statului, ieşită din război cu un imens prestigiu şi o mare credibilitate, mai ales în lumea satelor – reprezenta, fără îndoială, pentru noii potenţaţi ai regimului comunist, o atracţie de înţeles pentru scopurile pe care ei şi le fixaseră. Pe acest considerent, concomitent cu acţiunile pentru culpabilizarea vârfurilor armatei, liderii noului regim făceau eforturi să şi-o atragă de partea lor şi s-o transforme radical, atât ca personal, cât şi în privinţa mentalităţilor.
Aceasta a fost una din raţiunile pentru care, încă din mai 1945, s-a creat în cadrul armatei o structură politică specială, căreia, prin ordine, instrucţiuni şi dispoziţiuni, i s-au conferit atribuţiuni şi drepturi ce căutau să o situeze în imediata apropiere a factorului de comandă. La doar câteva luni de la creare, se reconfirma scopul acesteia, prin prevederile Ordinului General nr.55/13 iunie 1945, în care se preciza:
„Prin crearea aparatului de cultură şi educaţie se asigură înţelegerea justă a tuturor problemelor şi măsurilor luate de primul guvern democrat.”
Noul organism politic creat – Inspectoratul General pentru Educaţie, Cultură, Propagandă (E.C.P.) – nu era însă altceva decât proiecţia partidului comunist (într-o ascensiune cantitativă artificială) în instituţia armatei.
O asemenea măsură, adoptată într-o etapă de tranziţie a societăţii, bulversată de urmările războiului, cu un sistem politic fragil şi aflat la discreţia ocupantului sovietic, a polarizat corpul de cadre al armatei în două tabere inegale şi diametral opuse:
– O parte însemnată din personalul armatei, care-şi păstra demnitatea şi tradiţia situându-se pe o poziţie contrară acestei măsuri, sub motivaţia că armata nu trebuie să fie implicată (contaminată) politic;
– O altă parte – iniţial puţin numeroasă –, care se situa pe o poziţie favorabilă angajării armatei în lupta politică şi care vede în crearea organismului politic în armată o măsură binevenită, oferin exemplul Armatei Roşii (vezi Ordinul General 55/13 iunie 1945), precum şi principiul egalităţii accederii integrale pentru toţi cetăţenii la drepturi politice. Competiţia şi adversitatea dintre cele două „tabere” s-a făcut permanent simţită, dovadă fiind desele ordine şi dispoziţiuni ale ministerului de război sau inspectorului E.C.P. privind „colaborarea” care trebuia să existe între E.C.P.-işti şi corpul de cadre.
Influenţa structurii politice nou înfiinţate în armată a urmat aceeaşi curbă ascendentă ca şi partidul comunist în structurile puterii civile. Coroborată cu o politică de cadre „adecvată”, munca politică desfăşurată de Inspectoratul E.C.P. trebuia să asigure „modelarea” armatei după şablonul sovietic, „democratizarea” acesteia, atât de des invocată şi pentru care s-a apelat adesea la epurarea acesteia de „elementele duşmănoase, burgheze, reacţionare”.
Aşa cum se specifică în acelaşi O.G. nr. 55, semnat de ministrul de război, general de corp de armată C. Vasiliu Răşcanu, „atingerea acestui ţel (armată democrată – n.n.) nu poate să fie făcută decât cu un soldat şi cadre perfect conştiente. Aparatul cultural educativ a fost creat tocmai în acest scop”, iar ordinul se încheie cu o frază sugestivă, pentru cei care – dintr-un motiv sau altul – aveau altă concepţie: „Cine nu vrea să înţeleagă acest imperativ al vremurilor noi ce trăim se pune în situaţia de a fi considerat ca nefolositor în cadrele armatei democratice”.
De fapt, încă din 1946, generalul Dumitru Dămăceanu – o vreme inspector general nou înfiinţatului organism – spunea:
„Obligaţia armatei este de a se încadra complet, în noua concepţie politică (a guvernului dr. Petru Groza – n.n.). Dacă nu va face acest lucru nu-i rămâne decât o poziţie sinonimă cu pieirea ei. Armata are obligaţia de a se identifica complet şi sincer cu această concepţie” (s.n.) (Arhivele Militare Române, Fond M. St. M., Secţia a II-a Informaţii, dosar nr. 1736, f. 266-267).
Cu toate măsurile organizatorice şi de propagandă luate de organele conducătoare E.C.P., acestea au reuşit cu greu să capete încrederea corpului de cadre ale armatei, chiar dacă el suferise, deja, modificări importante. Pentru credibilitate, E.C.P. s-a implicat în: programul de instrucţie, activităţi politico-educative specifice (o oră în timpul programului de instrucţie şi o oră în afara acestuia), organizarea de alfabetizare, programe culturale, în care mesajul privind recunoştinţa veşnică faţă de eroica armată sovietică, ajutorul sovietic şi necesitatea întăririi prieteniei cu poporul sovietic erau omniprezente ş.a.m.d.
În fapt, activitatea organelor politice în unităţile şi subunităţile armatei române a fost contestată încă de la început şi a generat numeroase reacţii de împotrivire.
Este simptomatică, în acest sens, relatarea locotenent-colonelului Constantin Iliescu, nou numit în funcţia de şef birou Fişier la cabinetul ministrului de război C. Vasiliu Răşcanu. Instruindu-l asupra îndeplinirii funcţiei, ministrul de război îi preciza acestuia că nu trebuie să se sesizez şi să facă fişe ofiţerilor după informaţiile primite de la organele Direcţiei E.C.P., întrucât acestea nu sunt juste şi de foarte multe ori sunt tendenţioase. „Dacă te iei după ei, Iliescule, înseamnă să faci fişe la majoritatea ofiţerilor armatei române. Vei face fişe numai la cine voi ordona eu special” (Arhivele Militare Române, Fond D.S.P.A., dosar 569, f. 272-275). Pe aceeaşi linie, pe timpul unei inspecţii la Armata a 4-a, ministrul de război, contestatul general Vasiliu Răşcanu, făcea remarca conform căreia: „Armata română a fost democrată şi în trecut. Să nu se teamă nimenea, căci nu se vor face epurări sau deblocări în armată”. În viziunea aparatului E.C.P., cei care aveau o asemenea concepţie, şi nu sesizau „suflul nou” care trebuia să se facă simţit în armată, trebuiau înlăturaţi din rândurile acesteia.
Constatările unui studiu întocmit la nivelul Inspectoratului General pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, şa începutul anului 1948, erau edificatoare în acest sens. Mai mult, studiul evidenţia şi mecanismul defectuos care făcea ca ritmul de înnoire (democratizare – n.n.) a armatei să fie, după părerea lor, nesatisfăcător.
„Legiuirile care s-au aplicat după 23 august 1944 ca: aplicarea cadrului disponibil, confruntările din ultima vreme, cât şi intensa muncă de educaţie, orientare şi lămurire – se sublinia în studiu – se pare că sunt insuficiente pentru democratizarea în profunzime a corpului ofiţerilor şi subofiţerilor”.
Analizând cauzele care îngreuiau şi încetineau procesul de democratizare, studiul ajungea la următoarele concluzii:
– Pe măsură ce ofiţerii şi subofiţerii antidemocraţi erau eliminaţi din cadrele active ale armatei, în aceeaşi măsură şcolile de ofiţeri şi subofiţeri alimentau corpul de cadre cu ofiţeri şi subofiţeri antidemocraţi, creându-se astfel un cerc vicios, din care nu se poate ieşi;
– Învăţământul militar, pe lângă faptul că este mediocru încadrat, utilizează metode învechite, iar materia ce se predă continuă a da ofiţeri teoreticieni şi cu sentimente antidemocratice.
– Cea mai importantă cauză care a condus la această stare inacceptabilă era considerată a fi sistemul de recrutare a tinerilor pentru şcolile de ofiţeri şi subofiţeri.
– Pentru a fi mai convingători, autorii studiului prezentau şi câteva elemente din acest domeniu al bazei şi sistemului de recrutare. Astfel se considera că baza de selecţie a elevilor pentru şcolile militare este îngustă, limitată la:
– Elemente care au fost educate în spirit fascist, legionar, şovin şi antisovietic, din clasele primare ţi până astăzi, deci într-un timp de 12 ani;
– Elemente care au avut posibilităţi materiale să absolve liceul sunt, în marea lor majoritate, fii celor avuţi sau favoriţi regimurilor vechi, căci ştiut este că muncitorii şi ţăranii, până la 24 august 1944, nu au avut posibilităţi materiale pentru a-şi întreţine copiii în şcoli secundare;
– Absolvenţi ai şcolilor secundare, care doresc să urmeze şcoala militarp; sunt din elementele cele mai slabe din punct de vedere al pregătirii intelectuale, care nu au posibilitatea intelectuală de a urma alte facultăţi, şi pentru a deveni lefegii cât mai repede îmbrăţişează cariera armelor.
În concluzia studiului se sublinia faptul că „deciziile ministeriale, prin condiţiunile stabilite, prilejuiesc pătrunderea în cadrele active ale armatei a elementelor aparţinând unei singure pături sociale, intoxicate de fascism şi legionarism, cu o slabă pregătire intelectuală”.
Mergând pe acest sistem, estimările erau lipsite de optimism: se aprecia că abia peste 6-7 ani se putea conta pe candidaţi „cu adevărat democraţi” pentru şcolile militare, situaţie care era de neacceptat pentru organul politic al armatei.
„Democratizarea armatei” era o necesitate imediată a anului 1948, iar realizarea acesteia impunea măsuri urgente şi radicale pe trei direcţii:
– Revizuirea legilor şi regulamentelor referitoare la învăţământul militar, adoptate chiar în cursul sesiunii parlamentare din toamna anului 1947;
– Chemarea la intrarea în şcolile militare de ofiţeri activi a tinerilor din toate păturile sociale, recrutându-se ofiţeri dintre:
· tinerii democraţi, absolvenţi a 4 clase secundare, cu o practică de cel puţin 3 ani într-o ramură tehnică de producţie, şi care să nu depăşească vârsta de 20 de ani;
· subofiţerii, indiferent de grad, până la vârsta de 26 de ani, absolvenţi a 4 clase secundare şi care au fost notaţi în tot cursul carierei cu calificativul foarte bine.
– Dirijarea învăţământului militar către practică, aplicându-se metode moderne de instrucţie (prevăzute în noile regulamente sovietice, după care se făcea instruirea trupelor – n.ns.), pentru a da cadrelor oştirii ofiţeri apţi de a comanda şi instrui în mod practic subunităţi.
În baza tuturor constatărilor şi concluziilor formulate, Inspectorul General al Armatei pentru Educaţie, generalul Dumitru Petrescu, solicita ministrului de război anularea Deciziei Ministeriale nr. 776 din 31 iulie 1947, în care erau prevăzute condiţiunile de admitere în şcolile militare de ofiţeri şi subofiţeri, şi redactarea uneia noi (în spiritul formulărilor exprese din studiul de mai sus invocat), precum şi amânarea examenelor cu cel puţin 30 de zile.
Se poate spune astfel că începutul anului 1948 a reprezentat momentul adoptării unei noi politici în formarea cadrelor active ale armatei, criteriul competenţei, al studiilor, fiind înlocuit, pentru mult timp, cu cel politic şi de clasă.
Această amplă acţiune avea să-şi facă efectul peste doar câţiva ani, când noile promoţii de ofiţeri selecţionate şi pregătite în „noul sistem” propus vor ieşi de pe băncile şcolilor militare.
Democratizarea corpului de cadre active ale armatei trebuia să vizeze şi situaţia prezentă, în sensul că cei care mai rămăseseră în corpul de cadre (după aplicarea succesivă a legilor cadrului disponibil din 1945 – 1947 – în această perioadă au fost emise următoare legi pentru crearea cadrului disponibil: Legea 128/27 februarie 1945; Legea 433/12 iunie 1946 şi legea 293/18 august 1947, întocmită ulterior cu legea 294. Cumulat, prin prevederile acestor legi au fost trecuţi în cadrul disponibil un număr de 55.552 de cadre, dintre care 18.172 de ofiţeri) şi continuau să creadă în valorile democraţiei interbelice, în principiul conform căruia armata nu face politică, trebuiau înlăturaţi.
Anul 1948 este cel în care fenomenul epurărilor în armată cunoaşte dimensiunea calitativă cea mai semnificativă. Monarhia fusese înlăturată, conducerea Ministerului Forţelor Armate fusese preluată de Emil Bodnăraş, lider comunist de marcă, viaţa politică evolua în sensul existenţei şi acţiunii partidului unic, iar toate celelalte pârghii de decizie în stat erau deţinute de comunişti. În acest context, o reacţie din partea celor care aveau să se regăsească pe listele „epuraţilor” ar fi fost lipsită de orice efect.
Seria decretelor Prezidiului RPR de trecere în retragere (deci de scoatere din evidenţele militare – n.ns.) a început chiar în luna ianuarie 1948.
Astfel, prin decretele nr. 83 din 17 ianuarie, 337 din 25 februarie, 590 din 3 martie, 1168 din 25 iunie 1948, şi prin multe altele (spaţiul nu ne îngăduie examinarea tuturor acestor decrete şi mai ales nu îngăduie prezentarea listelor de ofiţeri şi subofiţeri trecuţi în retragere, ca anexe ale respectivelor decrete), toţi cei care, într-un fel sau altul, creaseră probleme organului de partid au fost trecuţi în retragere.
S-a invocat, de fiecare dată, nerespectarea de către aceştia a prevederilor art. 48 din Legea înaintărilor în armată (în vigoare din 20 decembrie 1939, cu modificările din 1944) care la litera h prevedea: „Vor fi trecuţi din oficiu în retragere ofiţerii care s-au dovedit a fo activat în vreo asociaţiune sau partid politic, precum şi acel care ar întreprinde vreo acţiune politică personală”. Dacă nu se putea încadra aici, legea prevedea suficiente alte situaţii care puteau fi invocate pentru trecerea în retragere: rea purtare din obişnuinţă, incapacitate morală, vădită inerţie şi neglijarea serviciului, greşeli grave contra cinstei de război ş.a.
Cinismul diriguitorilor în politica de cadre nu se limitează însă la atât. În timp ce erau trecuţi în retragere o mare parte dintre ofiţeri, unii cu merite deosebite pe front şi chiar unii de care regimul comunist s-a folosit până a ajuns la vârful puterii, corpul de cadre era împrospătat cu elemente pregătite în diviziile de voluntari „Tudor Vladimirescu” şi „Horea, Cloşca şi Crişan”. La 25 februarie 1948 era emis decretul nr. 383 privind reintegrarea în cadrele active ale armatei a unor foşti ofiţeri activi şi de rezervă din Divizia „Tudor Vladimirescu”.

 

Analele Sighet 6: Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (19-21 iunie 1998), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1998