» » » » Arestările din 5/6 mai 1950 – ”lotul demnitarilor”

Arestările din 5/6 mai 1950 – ”lotul demnitarilor”

posted in: Din "marea de amar" | 0

În primăvara anului 1950, la nivelul conducerii Ministerului de Interne s-a redactat un tabel cuprinzând „foştii miniştri începând din anul 1918 până la 6 Martie [1945] propuşi pentru arestare”. În luna aprilie 1950 toate direcțiile regionale de Securitate au înaintat la centru tabele nominale cu propuneri de arestări ale persoanelor care deținuseră demnități în perioada 1918-1945.

În documentele Ministerului de Interne, pe lângă numele foştilor demnitari erau trecute funcţia pe care o îndeplinise persoana respectivă, vârsta, situaţia familială, apartenenţa politică precum şi presupusele vinovăţii sau atitudini duşmănoase la adresa regimului. Pe tabelul cu foștii demnitari a fost trecută rezoluția rămasă nesemnată “Toate elementele care au avut un rol în viața politică a țării. Să se găsească motive de implicare în procese”.

În noaptea de 5/6 mai 1950 a fost dus la Sighet cu dubele un prim lot de aproximativ 80 de persoane, ulterior acesta fiind completat cu alte câteva zeci de “elemente dușmănoase”, care în prima noapte nu fuseseră găsite la domiciliu. Inițial foștii demnitari au stat închiși la Sighet mai mult de un an de zile fără nici o bază legală.

Au scăpat de arestare doar foştii demnitari care au reuşit să părăsească clandestin ţara, cei care nu au fost acasă în noaptea respectivă, sau cei care şi-au schimbat domiciliul, fără să anunţe acest lucru organelor de miliţie (cei mai mulţi care au scăpat de arestarea din noaptea de 5/6 mai aveau să fie arestaţi în perioada imediat următoare).

Abia la 1 august 1951, au fost „legalizate” lucrurile: prin decizia MAI nr 334, 89 foști demnitari erau “trimiși” (ei se aflau deja acolo!) într-o unitate de muncă “pe termen de 24 luni – evidență specială”. Numele de cod al penitenciarului Sighet era „Colonia de muncă Dunărea”. Această pedeapsă administrativă, fără drept de apel,le-a fost majorată la 6 august 1953 cu 60 luni prin Decizia MAI nr. 552.

La 15 august 1951 au fost aduși la Sighet și condamnații din procesul PNȚ (noiembrie 1947), aflați până atunci la Galați (între ei, Iuliu Maniu și Ion Mihalache). Birocrația, teroarea și haosul erau atât de mari încât unii dintre deținuții politici au fost “condamnați” a doua oară la mult timp după ce decedaseră.

 

 

***

 

În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, am fost trezit din somn de nevastă-mea care-mi vestea că bate cineva la uşă. Am sărit din pat şi ajungând la uşă am întrebat: <Cine bate?> Mi s-a răspuns: <Poliţia>. Am deschis uşa şi cinci agenţi de poliţie intrară în cameră. Nevastă-mea, îngrozită, înlemnise lângă patul meu. Unul din agenţii politici îmi prezintă ordinul prin care eram chemat la Prefectura Poliţiei pentru informaţii, somându-mă să mă îmbrac imediat şi să-i urmez. Am urmat somaţiunii, îmbrăcându-mă în grabă. Nu mi s-a îngăduit să iau cu mine nimic, nici chiar rămas bun de la soţia mea şi de la nepoţi, care priveau cu groază ridicare mea. Doi dintre agenţi mă luară între ei şi mă conduseră afară, spunându-mi să fiu om de înţeles şi să nu strig. Ieşind din curtea casei, mă conduseră până în strada vecină, unde aştepta o maşină. Am fost împins în maşină şi aşezat între cei doi agenţi, dintre care unul îmi ordonă să-mi leg ochii. Am scos batista din buzunar şi m-am legat la ochi, ca să nu văd unde mă duc. În timpul cursei am bănuit că porneam în direcţia Poliţiei. Maşina s-a oprit însă la Ministerul de Interne. La intrare mi-au pus ochelari negri, ca să nu văd nimic, până ce am fost introdus într-un birou. Acolo mi-au scos ochelarii de la ochi şi am văzut un comisar la o masă, care primi în taină un scurt raport de la agenţii ce mă însoţiseră, după care aceştia vorbiră la telefon cu agenţii rămaşi în locuinţa mea pentru percheziţie. Rămas singur cu comisarul, acesta îmi luă un scurt interogatoriu, uitându-se într-un registru pe care îl avea pe masă, însemnă în registru ceva şi mă somă să depun pe masă portmoneul ce-l aveam la mine, inele, stilou, ceasornic sau alte obiecte. Dar eu nu aveam nimic la mine; mi-a mai ordonat să-mi desfac cravata şi şireturile de la pantofi, pe care le-a luat în seamă şi le-a trecut în registrul din faţa sa. După împlinirea acestor triste formalităţi, a chemat un om de serviciu şi m-a dat în seamă. Acesta îmi aplică ochelarii negri, îmi spuse să-mi ţin gura şi mă conduse într-o sală mare cu lăiţi de lemn împrejur. Eram primul sosit. După mine, apărură în sală, după scurte intervale, toţi foştii miniştri şi subsecretarii [de stat] din guvernele burgheze care se aflau în Bucureşti, aşa că odată ce se făcu ziuă sala era plină de deţinuţi. Îi cunoşteam pe toţi, ne făceam semne, dar ne era interzis de gardienii care ne păzeau de a schimba o vorbă. Alăturea se găsea o a doua sală plină de foşti înalţi demnitari militari şi administrativi. Când se făcu bine de ziuă, se deschise uşa şi îşi făcu apariţia un comisar cu o listă în mână, ordonându-ne să ieşim în curte. Acolo se găseau mai multe camioane-dube. Comisarul pronunţă numele deţinuţilor, dispuse să se dea fiecăruia o pâine, mici pachete de brânză şi de marmeladă, precum şi o cutie de conserve pentru patru persoane. Cu merindele acestea în mână, furăm invitaţi în dubă, unde încăpeau 18-20 persoane. Dubele erau fără fereşti, lumina intra printr-o ventilaţie de sus. O găleată cu apă se găsea la uşa de intrare, bine păzită de doi gardieni zdraveni şi foarte scumpi la vorbă; nouă însă nu ni se oprise să vorbim împreună. Eram toţi cunoscuţi” (Ion I. Nistor, Amintiri din închisoare, în revista „Memoria”, 2001, nr. 1, p. 43)

Ion Nistor (1876-1962), istoric şi militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi care a hotărât Unirea cu România, în cadrul căruia a redactat Actul Unirii. Profesor la Universităţile din Viena şi Cernăuţi, rector al Universităţii din Cernăuţi, profesor universitar la Bucureşti, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaş al Partidului Naţional Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii şi, în final, al Cultelor şi Artelor. Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr.334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.

 

 

Mărturia Marilenei Bocu, soţia fruntaşului naţional-ţărănist Sever Bocu despre arestarea soţului ei:

Era noaptea, într-o vineri, ora două după miezul nopţii, 5 spre 6 mai 1950. Eram într-o somnolenţă uşoară şi aud târşind paşi prin aleea grădinii, paşi de cizme şi încă mulţi; sar drept la fereastra odăii noastre de dormit, care era larg deschisă şi strig: <Cine este acolo?> Am văzut cum sărea ultimul de pe o scară ce o aşezase pe zidul înconjurător al casei. Erau şapte şi se îndreptau pe furiş spre scara principală, calculând cum să spargă geamul uşilor. Dar eu am ajuns mai iute spre uşă şi nu am apucat s-o deschid bine că m-au şi izbit ţăndările geamurilor sparte cu furie, de cel mai voinic, pe care-l comandau cei mai mici din spatele lui. Am deschis larg uşile; erau şapte inşi şi îi spun celui ce sărise curajos printre geamurile sparte: <Văd că purtaţi uniformă militară, pentru ce săriţi pe geamuri, când vi se deschid uşile?> 

Cinci au intrat direct în odaia noastră de dormit şi au înconjurat imediat pe soţul meu care îi aştepta liniştit în mijlocul odăii şi-i privea ţintă drept în faţă, fără să le adreseze nici un cuvânt, în vreme ce ei îşi aruncau puştile mitraliere peste paturi, pe sofa şi începeau să scotocească prin odaie; cel mai mic dintre ei, care se părea că este cel mai mare în grad, îi poruncea furios şi tremurând: <Dacă nu eşti gata de plecare în cinci minute, te ducem dezbrăcat>. Iar el le-a spus atâta, uitându-se spre odaia de culcare a copiilor, care dormeau adânc: <Duceţi-mă gol, aşa m-am născut!> Şi l-au dus doar cu ce era pe el, numai ceasul şi l-a luat, un ceas de aur elveţian. Din acel moment, nu l-am mai văzut, nici semn, nici zvon, nici ştire adevărată despre el”

(Fragment din memoriile Marilenei Bocu, publicat în Ioan Munteanu, Sever Bocu 1874-1951, Timişoara, Editura Mirton, 1999, apud ***, Tribunul Banatului. 60 de ani de la moartea lui Sever Bocu. Coordonator: Falvius Boncea, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2001, pp. 163-164)

Sever Bocu (1874-1951), promotor al Unirii din 1918, fruntaş P.N.R., apoi P.N.Ţ., parlamentar în şase legislaturi şi fost ministru de stat. Arestat la 76 ani (5/6 mai 1950), a murit în penitenciarul din Sighet la 21 ianuarie 1951.

 

 

Mărturia Dorinei Marinescu-Potârcă, soţia fruntaşului naţional-ţărănist Virgil Potârcă

În dimineaţa zilei de 6 mai 1950, la ora 5, sună soneria. Soţul meu se scoală şi deschide larg uşa. Au năvălit în casă cu armele în mână. Civili şi securişti spărseseră uşa de la intrarea blocului în loc să cheme portăreasa (probabil turnătoare şi ea!). Am luat un capot pe mine şi a început percheziţia superficială, de formă. Soţul meu era palid, dar liniştit. Au deschis uşa unde dormea fetiţa. Nu au trezit-o şi au închis uşa la loc. <Dumneavoastră ne urmaţi!>, era formula. El s-a îmbrăcat. Nu şi-a luat niciun bagaj. I-am făcut un ceai, din care a gustat, dar nu l-a putut bea. Ne-am luat rămas bun. Mi-a spus <Curaj!> şi ne-am uitat lung unul la altul. Nu ştiam atunci că nu-l voi mai vedea niciodată. Şi dus a fost

(Dorina Potârcă, Amintirile unui „element dubios”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2011, pp. 31-32)

Virgil Potârcă (1888-1954), fruntaş P.N.Ţ., fost subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, apoi – succesiv – ministru al Justiţiei, al Agriculturii, al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. Arestat la 5/6 mai 1950, a fost închis la Sighet. Încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951, a primit o pedeapsă de 24 luni, care a fost apoi majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 559/1953. A murit în penitenciarul Sighet, la 6 iunie 1954.

 

Material documentar realizat de dr. Andreea Dobeş (muzeograf, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei)