» » » » Aristina Pop Săileanu: Am auzit cum se deschid celulele, zăvoarele acelea grozave

Aristina Pop Săileanu: Am auzit cum se deschid celulele, zăvoarele acelea grozave

posted in: Din "marea de amar" | 0
Aristina Pop, fotografie de la arestare

Îmi amintesc că într-o dimineață… în aprilie, mi se pare în 13 aprilie, am auzit cum se deschid celulele, zăvoarele acelea grozave, și au ajuns și la noi. A apărut ofițerul de serviciu, era cu gardianca și cu asistenta medicală, și au chemat pe una dintre noi, pe Silvia Montani, iar ea, săraca, după ce s-a întors n-a putut să zică nimic. Era atât de emoționată că, săraca de ea, nu știa ce să facă. Abia după vreo cincisprezece minute a spus: „Fetelor, plecăm acasă!” În sfârșit. Și au început să ne cheme pe fiecare. Au ajuns și la mine – pe mine m-au lăsat mai la urmă. Toată lumea se bucura, nu știu însă de ce eu eram tristă. Nimic nu m-a bucurat când mi-au spus că plec. M-am temut de necunoscut. Nu știam ce găsesc. Și mi-era frică. Mă vedeam neajutorată. Ce fac eu? Ce se va întâmpla cu mine?

Apoi m-a chemat procurorul – era cu încă doi – și mi-a zis: „Știi că ești liberă, dar fii foarte atentă, când te duci acasă, va veni lume, te va întreba, să nu spui prin ce închisori ai fost și unde ai fost.” Atunci mi-am luat curajul și am zis: „Și de unde să spun că am venit, de la pension? Pentru că toată lumea de la noi știe că eu sunt în închisoare, familia mea toată a fost dusă pe Bărăgan și toți știu cazul nostru.” Și atunci el a zis: „Nu spui în ce condiții ai stat, cu cine ai stat.” „Dar eu nu am voie să ies din satul meu?” „Nu, zice, ești liberă, poți să te duci oriunde”. Și mi-a dat hârtia de eliberare… Încă nici nu știu dacă el mi-a dat-o sau mi-a adus-o cineva în celulă, nu mi-aduc aminte.

Am intrat în celulă, iar acolo era asistenta medicală. M-am dus lângă ea și i-am zis: „Acum voi vedea pe mama.” Iar ea a zis: „Nu se știe.” Și când am auzit cuvântul ăsta „nu se știe”, mi-a trecut ca un cuțit prin inimă. Apoi, ne-au dus la magazie… Mi-au adus și mie bocceluța cu haine – fiecare când pleca lăsa la câte cineva o fustă, o bluză, ca să aibă când se va elibera… Noi aveam condamnări de 15, 20, 25 ani în spinare, dar, totuși, mai spera lumea că vom ieși vreodată și s-avem o fustă mai bună, o bluză mai bună. M-am îmbrăcat într-o fustă lungă până în pământ – moda din urmă cu zece ani – cine știe cine mi-o lăsase… Am plecat fiecare spre casă.

Eu am ieșit cu sora Hildegard, care pleca la Cluj. Dar când am ajuns la gară (a venit un milițian cu noi de ne-a urcat în tren) și când ne-am văzut în vagon aproape nu ne-am recunoscut. Oamenii se uitau la noi curioși… sora era în straiele ei de călugăriță, iar eu – 45 kg dacă aveam – târam lucrurile acelea după mine. Am urcat, ne-am așezat pe bancă, ne uitam una la alta și nu ne venea să credem că suntem libere.

Când am ajuns la Dej, sora Hildegard mi-a zis: „Aristinchen, acum e Dejul? Ne despărțim.” Cinci ani am stat cu dânsa în celulă, o maică de o frumusețe rară, era o sfântă. Eram mereu împreună, făceam rugăciunile împreună. Când m-am dat jos la Dej, mi-a făcut semnul crucii pe frunte, mi-a dat binecuvântarea și mi-a zis „Să-ți mai las niște bani! Cu ce ajungi tu de la Dej la Baia Mare?” (nouă ne-au dat bilete doar până în Dej, iar de la Dej la Lăpuș trebuia să merg cu autobuzul și n-aveam nici bilet și nici bani pentru bilet). „Ei, nu, lasă!” și n-am vrut să-i iau. „Lăsați acolo banii, o să mă descurc, văd eu!”

Când m-am dat jos în gară la Dej, Dejul era același oraș cu aceleași clădiri vechi ale școlăriei mele. Dar a început o ploaie torențială de m-a făcut ciuciulete. Vai, vă dați seama cum arătam cu fusta aceea și cum curgea apa de pe mine? Oamenii se uitau la mine mirați, vă dați seama că toți erau cu umbrele. Am pornit-o înspre autogară și n-am găsit un gang unde să intru să mă adăpostesc și mergeam, ca un robot, înainte. Nu gândeam atunci, nu știam la ce să mă gândesc, eram dezorientată, aveam în mine un gol. Când am ajuns la autogară, am văzut tăblița „Târgu Lăpuș” pe un autobuz, am urcat și m-am uitat după țărani, dacă nu este vreun țăran din jurul Lăpușului, în portul de pe acolo, că umblau încă în costum național. În mașină m-am urcat fără bilet și văd oamenii cu bilete și zic: „Eu n-am bilet.” „Dar, zice unul, de unde vii dumneata de n-ai bilet? Du-te acolo, la casă, și-ți cumpără bilet.” „Dar n-am bani.” O fi zis că sunt… îmbrăcată așa… cu bocceluța aceea după mine… Și zice: „Păi cum n-ai bani? Cum pleci la drum și nu ai bani?” „Nu am bani.” Se uită omul lung la mine: „Da’ de unde vii tu, fată?” „Vin de pe Constanța.” „Cum vii tu de la Constanța?” „Păi, vin de-acolo.” „Vai de mine, nu ești tu, Aristina?”…

L-am întâlnit pe domnul profesor Bizo, și eram rude, o mătușă de-a mea se căsătorise cu un frate de-al lui. Scoate biletul și îi spun: „Mama, ce știți de mama?” „A murit mamă-ta.” Atunci a fost șocul mare și am zis: „Vai, Doamne, de ce am mai venit de la închisoare?” A fost un șoc pentru mine. Dar, totuși, mi-am revenit și am întrebat de ceilalți. „Toți sunt la Lăpușul Românesc. Toți au venit la casele lor de pe Bărăgan, toată lumea este bine, în afară de mama ta, care a murit, și un frate al tău.” Am aflat mai târziu, era fratele meu Achim, care fusese împușcat în munți. Condamnat odată cu mine la 22 ani, fusese eliberat în 1956, odată cu bolnavii incurabili. S-a dat atunci un decret. Ecaterina Juriari a fost eliberată și ea tot atunci. Achim a fost dus la un spital de boli nervoase. Mama a venit și l-a scos de acolo, a dat semnătură că răspunde de el și  l-a luat acasă. Asta cred că a fost prin ’57-’58, iar în 1962 a murit fratele meu, a murit în același an cu mama: el în aprilie și mama în august.

(…) Au venit oamenii să mă vadă, toți erau cu lacrimi în ochi. Au început, a doua zi, să vină verișorii, să-mi lase câte 100 lei fiecare. Eu nu am primit de la nimeni nimic. De ce? Pentru că pe doamna Mihalache au arestat-o a doua oară, după eliberare, pentru că a venit lumea și i-au dus tot felul de lucruri și le-a primit. Și au arestat-o și pe ea, și pe o serie întreagă de oameni. M-am temut să primesc. Le-am zis: „Sunt în familia mea, nu am nevoie, doar mă ajută ai mei.”

 

Din Aristina Pop Săileanu, “Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate. Interviu de Liana Petrescu. Postdocumentare, aparat critic Virginia Ion. Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2008