» » » » Cătălin Nedelcu, O altfel de Elisabeta Rizea

Cătălin Nedelcu, O altfel de Elisabeta Rizea

posted in: Procesul comunismului | 0

O altfel de Elisabeta Rizea

Povestea Anei Simion
un text de prof. Cătălin Nedelcu

 

Ana Simion s-a născut în anul 1920 în satul Slatina din comuna Nucşoara într-o familie ţărănească cu părinţi gospodari care dintotdeauna şi-au lucrat cu sârg bucata lor de pământ. Aparent o fată simplă care, ca atâtea altele înaintea sa, urma să-şi împlinească destinul cunoscut al vieţii la ţară – munca ogorului şi creşterea animalelor vara, activităţile casnice precum ţesutul, împletitul iarna şi, în ordinea ancestrală a lucrurilor – căsătoria devreme şi creşterea copiilor, apoi a nepoţilor… O viaţă care se încadrează în tipicul rural românesc, cu nimic diferită în aspectele ei capitale de cele ale părinţilor, bunicilor sau străbunicilor. Dar ce-şi putea dori mai mult Ana sau oricare alt nucşorean decât să se lase prinsă în acest tipar rutinat şi să trăiască cum au făcut atâţia alţii înaintea lor la aceste poale de munte? În anii copilăriei sale în răsărit aveau loc evenimente ce îi vor schimba destinul şi ei, şi nucşorenilor, dar şi tuturor românilor. Ideea lumii noi bazată pe lupta de clasă se plămădea în malaxorul bolşevic, exportul revoluţiei proletare era gândit şi pus în teorii, abandonat şi din nou adus în prim-planul obiectivelor măreţe ale lui Stalin.
Am cunoscut-o pe Ana Simion într-o zi de februarie în spitalul de la Domneşti la etatea de 90 de ani. Un astm  bronşic o aduce lună de lună într-o cameră de spital în care este îngrijită de doctoriţa ei preferată – doamna Floarea. Bineînţeles că nu vrea sa vorbească oricui, mai ales acum când este suferindă, dar o ,,pilă’’ pusă de aceeaşi admirabilă doamnă doctor mă aduce în imediata apropiere a istoriei. Această femeie mică şi blândă este pentru mine istorie vie. Stă pe pat liniştită şi mă priveşte, nici prea curioasă, nici prea intrigată, a văzut prea multe la viaţa ei şi aşteaptă resemnată să fie ,,anchetată’’ de încă unul. Chiar de la început îmi spune că au venit la dânsa mulţi şi au pus tot felul de întrebări, unii domni mari de la Bucureşti, alţii mai de prin partea locului. Mă pune în gardă cu o scurtă relatare despre o ,,persoană importantă’’ care, cum a ajuns la dânsa acasă, nici bine bună-ziua n-a dat şi a şi început cu întrebările, ca în anchetele de altădată! L-ar fi dat afară din casă, însă părea ,,om cult’’ şi… i-a fost ruşine. În sinea mea am răsuflat uşurat, că doar am salutat, m-am prezentat, am explicat de ce am venit şi nici nu sunt grăbit, nu am nici măcar pretenţia să mi se răspundă la chestionar strict şi la obiect. Deci fiind întrunite aceste minime condiţii, mă pregătesc stângaci să pun în funcţiune aparatul de înregistrat după ce am rugat-o să-mi dea voie să îl folosesc. Scena este pregătita, actorul principal aşteaptă răbdător să audă gongul, iar spectatorii… Da, e normal să existe şi spectatori, nu? Patru doamne, paciente şi consătene după cum aveam să-mi dau seama mai târziu aşteaptă cu interes vizibil să afle sau să reaudă povestea Anei Simion. Din obişnuinţă, sau poate fiindcă nu vor sa piardă timpul chiar degeaba, două dintre ele croşetează de zor. Concentrat pe subiect, n-am remarcat atenţia iniţial distributivă a acestora, care ascultau cu atâta încordare încât orice artist şi le-ar fi dorit în rândul spectatorilor săi, iar în acelaşi timp andrelele îşi făceau datoria împletind lucruşoare pentru nepoţi. Mai apoi aveam să realizez că au sorbit fiecare cuvânt, au oftat, au suferit parcă alături de tanti Ana şi au reacţionat cu şoptită revoltă în unele momente ca un antic cor grecesc pe măsură ce tinereţea chinuită a bătrânei li s-a revelat în amănunte atât de tragice şi dureroase.

Fiindcă totuşi îmi propun, măcar faţă de mine, să fiu un cercetător serios, încep interviul cu întrebări bine stabilite ce fac parte din chestionarul standard pentru ancheta de istorie orală al Fundaţiei Academia Civica. Nu îmi trebuia multa experienţă ca să îmi dau seama că acest instrument de lucru nu va putea fi utilizat decât parţial, căci amintirile vin în valuri şi nu respectă nici îndiguirea chestionarului, dar nici pe cea cronologică.  De altfel, pentru că sunt familiarizat cu subiectul, am de gând sa încerc să port şi o discuţie. Primele întrebări aduc răspunsuri scurte, legate de datele de identificare, părinţi, şcoală, căsnicie. Aşa cum mă aşteptam, privea în trecut spre copilărie şi familie cu nostalgie şi cu mare dragoste. Părinţii au fost oameni gospodari, care îşi vedeau de treburile lor, au crescut-o ca să devină o femeie vrednică şi să se aşeze la casa ei la timpul orânduit. ,,Le mulţumesc şi în groapă, mamă!’’ îmi spune tanti Ana. O părere de rău mai răzbate încă din glasul ei, fiindcă nu a făcut mai multă şcoală. A învăţat carte de la cel care era reperul intelectual şi moral al satului, învăţătorul Ion Arnăuţoiu, tatăl lui Toma şi Petre. A fost chiar colegă de clasă cu Toma, care era foarte silitor, nici nu se putea altfel…Are cuvinte de apreciere pentru  primul său dascăl -,,învăţător de milioane, dar îl ştiam şi de frică, tremurai’’ când intra în clasă. Rolul său nu se termina odată ce ieşea pe poarta şcolii, ci continua, se transforma – ,,Ne mai duceam pe la dânşii, n-aveam medic atunci şi-i mai întrebam pe dânşii, era deştept, era şi ca medic Arnăuţoiu, era un om cult în comună la noi, restul n-aveai pe cine întreba!’’
Ca mai toate fetele de la ţară, s-a căsătorit de tânără, nu-şi mai aduce aminte în ce an, dar soţul era un băiat bun, deşi ,,îi mai trăgea cu duşca’’ fiind ademenit ( cum altfel?) de prieteni. S-a speriat tare când soţia i-a fost arestată şi a fugit de acasă după acest eveniment, a căutat-o după venirea din închisoare şi apoi a dispărut din nou. A murit, însă nu îi place să vorbească despre asta, a rămas văduvă de foarte tânără.
Mai bine îşi aminteşte începuturile mişcării de rezistenţă anticomunistă în care a fost implicată, după cum mărturiseşte, cam fără voia ei de către sora sa Marinica Chirca. În primăvara anului 1949, în timpul când se structura organizaţia şi erau recrutaţi oamenii din satele de la poalele munţilor, sora şi cumnatul său i-a adus pe partizani  într-o noapte la părinţi acasă. Au venit mai multe persoane – ,,7,8,10 de a umplut casa’’, între care şi colonelul Arsenescu, al cărui nume l-a aflat mai târziu. Acesta se dădea drept medic, iar la plecare i-a cerut tinerei gazde imperativ să jure că nu va pomeni nimic de întâlnirea cu ei –  ,,Dumneata pune mâna pe cruce, că eşti tânără şi ne spui!’’ Bineînţeles că aceasta s-a conformat fiindcă ,,eu n-am mai putut de frică , am zis şi eu după el!’’Aşa a început cea mai grea perioadă din viaţa sa, dar şi a mai multor sute de locuitori din zona Nucşoarei, Corbilor si Domneştilor. Pe băieţii din munţi i-a sprijinit în nenumărate rânduri, fiind unul dintre cele mai preţioase ajutoare, mai ales că locuinţa sa era într-o margine a satului, ferită de priviri indiscrete. Le făcea mâncare gătită şi le-o ducea într-un loc stabilit mai înainte, de multe ori le dădea mălai în saci de câte 50-60 de kilograme, pe care îl căra cu caii. Dar au fost şi situaţii în care, împinşi de foame, partizanii au lăsat la o parte precauţiile şi au coborât la casele gazdelor.  Sora Anei, Marinica, le dădea de mâncare în beciul casei ca să nu îi vadă nimeni.
Din povestea bătrânei îmi dau seama de credinţa ei statornică şi de neclintit în Dumnezeu şi consecinţa imediată a acesteia – mila creştinească – principalul motor care a făcut-o să treacă peste toate temerile şi să îi ajute cu devoţiune. Aceasta şi respectul profund pe care îl purta familiei Arnăuţoiu, celorlalţi învăţători şi preoţi au făcut-o să îşi ignore instinctul de conservare şi să păşească pe o cale plină de lacrimi şi spini. Îmi dau seama că aici nu îşi are locul lupta contra ideologiei roşii.
Ca în atâtea şi atâtea cazuri, căderea Anei Simion s-a produs prin trădare. Iuda umbla prin grădinile Nucşoarei fără să se ascundă. Într-o zi pe când era la câmp i-a făcut semne cu mâna unul din băieţii lui Chirca, cel poreclit Dezertorul, iar ea s-a dus spre acesta, speriată, crezând că s-a întâmplat ceva grav, poate cu unul dintre părinţi. Când a ajuns însă lângă el, a şi fost înşfăcată de câţiva securişti şi bătută cu un par ca să spună unde a ascuns un fugar, pe un anume Gheorghe Mămăligă. Într-adevăr, acesta fusese ascuns în podul cu fân, dar nu la ea, ci la sora sa, dar nu a putut recunoaşte nimic, nu a vrut să o aducă şi pe Marinica în mâinile acestor  călăi. Mărturisirea despre acel prim contact cu securiştii e cutremurătoare – ,,M-au chinuit să spui şi n-am spus nimic, mamă. M-a luat în pădure, acolo aproape, cu paru’ m-a bătut…să spun unde e ăla, Gheorghe Mămăliga, că ăla l-a împuşcat pe Chirca. Cum era să spui, dacă spuneam unu, ăla îi spunea pe toţi şi-i omora din cauza mea pe toţi. Mor eu una singura şi nu spun nimic! Da’ n-am fost vinovată cum m-a chinuit ăştia, nu …’’ Au dus-o la sediul securităţii, probabil la Câmpulung, unde calvarul a continuat – ,,M-a chinuit ce nu există, mamă, întinsă pe masă, cu cauciucu, cum are poliţaii ăştia ; patru inşi era, stătea doi şi mânca şi doi venea, nu mă slăbea din bătaie, şoldurile mele acu e sparte, nu poate să-mi facă injecţii. […] m-a ajutat Dumnezeu, dacă n-am spus pe nimeni. M-a rugat cu bani, mamă, cu serviciu, că m-a bătut până când am căzut jos pe ciment şi m-a dus la un medic.’’ Probabil speriaţi ca întrecuseră măsura cu bătaia şi nu aflaseră nimic au dus-o la un doctor civil şi l-au minţit pe acesta că o găsiseră căzută pe stradă. Dar deţinuta ,,de pe jos, amorţită’’ i-a spus şoptit şi fără putere  că este în anchetă, ceea ce a declanşat un val de revoltă din partea sa – ,,Porcilor, măgarilor, ce i-aţi făcut!’’Iar la replica lor că nu a spus nimic din cele ce a făcut contra statului, doctorul a continuat cu curaj ,, Păi bine a făcut, nenorocea şi p-ăia pe care îi spunea. Felicitările mele!’’, după care i-a dat nişte pastile care au mai întremat-o. Ancheta a continuat, fiind apoi adusă nu într-o celulă, fiindcă nu mai era loc, ci in toaletă! Anchetatorii aveau informaţia că a adăpostit un partizan. ,,Aşa, că e fugarul ăla la mine, Doamne ce m-a chinuit şi pentru ăsta, unde e Gheorghe, unde e Gheorghe? Şi acu cum era să spui că e la sora-mea în pod, avea trei copii.Trăgea ăia de acolo şi ăia de colo din curte, că n-avea, nu ţinea cont securitatea, putea să moară, că era stăpâni, nu păţea nimic. Şi n-am spus, mamă! Că nu ştiu şi nu ştiu şi nu ştiu! Şi era siguri, că le spusese ăsta, că ăsta a spus şi m-a dat în mână. Da!’’ ,,Am chinuit rău mamă, că mă doare spatele de nu mai pot de bâtele pe care le-am luat întinsă pe masă cu cauciucu ăla. Patru inşi! Doi se ducea şi mânca, nu mă lăsa din bătaie. Mă mir de unde mai sunt, eu mă mir singură. Şi eu nu ştiu şi nu ştiu, nici un cuvânt nu le-am spus, n-are ce-mi face! Cum să nu ştii că ne-a spus cutare, uite asta, uite asta. Criminali a fost ăştia, mamă, păi să stai tu să iei tu bani pe bătaia omului, păi de mă duceam şi săpam, făceam gropi de îngropam p-ăia da’ nu luam să bat oamenii să iau banii să-i duc în casă să cresc copiii pe chinuri. Că nu îţi dau o palmă, două, să te ancheteze, nuuu, moarte de om!’’
După aproape două săptămâni în care ancheta nu a făcut progrese şi tanti Ana nu le-a dat nici o informaţie, au schimbat procedura de anchetare. Cei patru torţionari au dispărut şi în locul lor a apărut într-o noapte pe la 12 un colonel ,,de la Bucureşti, bărbat înalt,’’ care a invitat-o să ia loc pe scaun şi a deplâns starea în care se afla deţinuta, căci ,,nu era să înfigi acu să nu fie negru’’. A scos din buzunar două pastile şi i-a oferit una pentru a-şi mai reveni. Dar tanti Ana şi-a dat seama că e ceva în neregulă cu pilula şi o poate face să recunoască ceva, ,, că nu eram nici eu proastă, mamă!’’. Aşa că a ţinut-o sub limbă şi aştepta momentul prielnic ca să o arunce, însă colonelul era ,,cu ochii pe mine  cum sunt eu acum cu ochii pe dumneavoastră’’.  În cele din urmă a scuipat-o şi i-a spus că nu poate s-o înghită pentru că de două săptămâni n-a mâncat şi n-a băut nimic. Anchetatorul a scos atunci un teanc de bani şi l-a pus pe masă, promiţându-i în acelaşi timp că îi va face rost de serviciu în Bucureşti, dar nu a putut-o clinti de la declaraţiile iniţiale că nu ştie nimic şi nu e vinovată cu nimic. ,, Nu-mi trebuie nici banii, stau aicea dacă îi prindeţi pe ei, dacă m-a văzut pe mine după ei, că ştiam că nu mă spune. Când îi prindeţi pe ei!’’ I s-a dat drumul, cerându-i-se să raporteze imediat ce află ceva despre partizani. Odată ajunsă acasă a fost urmărită pas cu pas – ,,a, păi a fost numai în grădină la noi, şi vecinii i-a pus, o tută de vecin, da’ a murit al ciumii!’’ Cu siguranţă că nu a respectat instrucţiunile, căci după un timp a fost din nou arestată şi supusă anchetei la Câmpulung Muscel. Condiţiile de detenţie sunt inumane – ,, Era apă în beci şi întuneric, eu singură mă mir de unde mai sunt, apă până la genunchi şi întuneric, ori că ţineai ochii deschişi ori că…şi un lacăt atât de parcă am omorât pe toţi oamenii de la noi din sat. Eram singură în beci şi tot n-am mâncat nimic.’’. Miliţianul care o ducea la anchetă şi apoi în celulă era de fel din Nucşoara şi îi zicea mereu  ,,Spune bre, că ăştia ştie că ştii, spune ca să scapi, că ăştia te omoară!’’ În capul femeii chinuite a încolţit ideea că era pus să o convingă chiar de către anchetatori. Dar s-a ţinut dârză până la sfârşit, două săptămâni grele la capătul cărora a fost eliberată şi însoţită până la sora sa din oraş. Tanti Ana a fost de neclintit pentru că ,, De la început am spus că mor una singură, păi spuneţi dumneavoastră, dacă am fost în legătură toţi, de ce te-auzeam eu pe dumneata că  …cum era sufletul meu? Că îmi didea premă mare, şi ce nu-mi didea ei, că îi ştiam şi-i spuneam pe toţi, dar ce făceam cu banii, mă duc la Dumnezeu cu sufletul!’’
Credinţa ei şi convingerea că face ceea ce e drept şi creştinesc au susţinut-o în toată această perioadă.  De asemenea, are o părere de neclintit că Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, le va plăti tuturor după binele sau răul pe care l-au făcut. Ea vede bine acum că Ion Chirca, cel care a trădat-o ,, zace de ani în pat, numai cât m-a chinuit pentru el’’. Tanti Ana este senină şi aşteaptă ca justiţia divină implacabilă să se înfăptuiască. În lunga ei viaţă a văzut multe şi crede că, într-un fel, Dumnezeu i-a dat anii aceştia şi pentru a privi cum cei răi îşi primesc răsplata. Iar pe cei care au brutalizat-o îi caracterizează sec şi semnificativ ,,Nişte prăpăduri, mamă, să baţi tu oameni şi să iei bani, altă meserie nu mai găseai!’’ Printre ei căpitanul Enache, căpitanul Cârnu şi un anume Ploscaru. ,,Adică eu femeie am suferit, mi-a spart şoldurile şi capul, dacă nu m-a dat, uite, de 30 de ori căpitanul Cârnu de sobă şi m-a prins în palme, eu nu ştiu de unde mai sunt, parcă sunt proptea de m-a ţinut Dumnezeu cât am suferit şi ne-a chinuit acolo!’’ Ca şi în cazul Elisabetei Rizea, anchetatorii nu au reuşit s-o facă să vorbească. ,,Păi mai bine sufăr eu decât să bag pe altul, s-aud că-l bate pentru mine, aşa m-am gândit. Ai că spui unul, spune şi ăla pe altul şi eu sunt aicea şi-i auz cum îi chinuie, spuşi de mine! Mor eu, mor una, parcă ce, iese sufletul până la urmă, că ce să facă? Păi de vreo 2-3 ori m-a luat pe mine, prima din comună, nu era nimeni luaţi, să spun cine mai ştie şi unde sunt ăia!’’ […],,Am plâns în celulă de eu zic că a ieşit şi sânge din ochi, când m-am văzut în celulă singură  atâtea  zile, nu mi-a dat nici saltea nici nimic, aşa m-am culcat pe fier, dezbrăcată, pe pat aşa de fier, venea şi-mi didea mâncare acolea, când luam, când nu luam. Da’ să fie ei ai ciumii să-i ia, mamă, degeaba ne-a chinuit. Da’ eu sunt mulţumită în sufletul meu că n-a luat nimeni o palmă pentru mine, cu banii lor şi cu serviciul lor, să trăiesc eu bine şi ăla în pământ! Da’ ei nu mai găsea alt serviciu decât să bată şi să… omoare lumea?’’
După ce a scăpat şi din aceste două săptămâni de teroare la Câmpulung a fost condusă la sora ei ce locuia chiar în oraş şi o vreme a rămas acolo pentru că şi-a revenit foarte greu având în vedere tratamentul inuman îndurat. ,,Ne-a chinuit ca pe Cristos ăştia, dacă omoram toată ţara şi nu ne chinuia aşa!’’
La scurt timp a fost însă arestată din nou şi de data aceasta i s-a instrument şi un  proces ce a avut loc probabil în anul 1950 în momentul când securitatea a găsit probe clare despre acţiunile de sprijinire ale partizanilor la care a participat. Sora ei o trimisese cu un bilet la Câmpulung la mătuşa colonelului Arsenescu, iar aceasta i-a dat o raniţă plină cu medicamente pentru a o transporta la Nucşoara. De fapt în raniţă se găseau pe lângă medicamente şi câteva pistoale mici, cartuşe, dar, cu umor, tanti Ana îmi spune că nu a ştiut ce e înăuntru, nici nu s-a uitat, că prea erau împachetate cu grijă.,, Dacă ni le-a dat împachetate n-am putut umbla la ele, că nu e frumos!’’ Când mătuşa colonelului a fost arestată, a dat-o şi pe ea de gol, indicând cine a transportat armele si muniţia. Şi astfel ,,am mai făcut eu mai multe, dar nu ştia, m-a luat de bilet’’lămureşte tanti Ana situaţia. De fapt biletul o adusese la Câmpulung pentru a transporta armele.  Iar de aici urmează 5 ani de calvar prin închisori ca Piteşti, Jilava şi Mislea. La Jilava a ispăşit un an, la Mislea a stat mai mult. Îşi aminteşte cu tristeţe în glas de condiţiile de la Jilava, de uriaşa celulă în care vieţuiau o sută de condamnate –  ,,…îţi închipui, atâtea persoane, o sută, ce miros, ce-ai că murim şi-atât!’’. Despre mâncare vorbeşte cu dezgust – ,,fasole cu copită de cal, de măgar […] toate scârbele, maţe de toate neamurile…’’. Privind-o cum stă pe marginea patului, o făptură hieratică ce nu cred să aibă 40 de kilograme, îmi pot imagina mai uşor cum a putut renunţa de multe ori la acea mâncare de nemâncat. În celulă a regăsit consătence precum Elisabeta Rizea, Laurenţia Arnăuţoiu, mama lui Toma si Petre, Victoria Arnăuţoiu, soţia lui Petre, Ecaterina Năstase, doamna Marinescu, soţia învăţătorului Virgil Marinescu. Despre celelalte persoane nu îşi mai aduce aminte prea bine, dar erau şi doamne deosebite, ,,femei culte’’, cum le spune dumneaei. Îmi zice râzând amar – ,, Da, era colea 300 de persoane, m-am mai potolit când      i-am văzut. Hai că am fost noi proşti, o echipă din Nucşoara, dar când am văzut 300 de persoane acolo, profesoare, doctoriţe, aviatoare, 5-6 eram de la ţară! Da’ nu m-a întrecut!  M-am ţinut tare şi eu după ele şi cu lucru şi cu tot.’’ O scurtă pauză şi amintirile revin din locuri în care au fost ascunse mai bine de o jumătate de veac – ,, Şi studente, mititelele, a strigat la şcoală că nu vrea regimul ăsta şi i-a luat pe toţi. Şi i-a bătut, săracii, vai de mine, ce îi trântea pe ciment, că vedeam pe fereastră. Îi trăgea aşa cum e icea la fereastră şi aci îi bătea pe bieţii studenţi, nu făcuse nimic, decât atâta că nu le place regimul, un cuvânt. I-a distrus, i-a băgat în spital!’’ Dintre toţi cei din personalul închisorii şi-l aminteşte pe un torţionar de o răutate ieşită din comun. Era ,,unu surd, bătea până auzea el, scotea târâş şi îi bătea cu cauciucu ăla, băieţii tineri de la şcoală. […] ăsta bătea până orăcăia omu’ sub picioare’’. Tot legat de el, un eveniment mai rar întâlnit asupra căruia nu vrea să insiste şi nici să îl judece, are ca protagonistă pe Victoria Arnăuţoiu, soţia lui Petre. Într-una din zile miliţianul le-a cerut să iasă la curăţenie, dar tanti Ana nu a vrut să meargă, că nu era obligată, iar el le-a luat şi le-a închis în toaletă. Victoria a mers cu el  şi ,, o fi vorbit cu ea, o fi băut cu el, n-am văzut, să spui adevărul… a venit şi i-a prins, şi l-a arestat şi pe el, de ce a vorbit cu asta, că era arestată, s-a întors pedeapsa pe el’’. Atât de disperat şi de îngrozit era că a strigat ,,la noi să spunem că nu i-a dat decât o bucată de pâine. Păi ce, am văzut noi ce i-ai dat? Şi cum te-aş scăpa cât ai fost de rău, chiar să pot şi nu te-aş scăpa! Să vezi şi tu cum ai băgat pe alţii!’’Aceste ultime episoade probabil că s-au petrecut la Mislea, fiindcă la Jilava regimul era mult mai strict şi nu aveau drept de muncă.
Mutarea la Mislea s-a petrecut într-o noapte, iar în această închisoare, fostă mănăstire de maici, viaţa a fost ceva mai uşoară. Poate şi datorită faptului că a avut posibilitatea de a munci – ,,acolo am stat atâţia ani şi am lucrat acolo, mamă la covoare d’astea persane care se pune pe jos şi la croitorie.’’Aveau o normă zilnică de îndeplinit, dar ea, obişnuită de acasă cu munca, reuşea să o realizeze şi mai apuca să le ajute şi pe ,,doamne’’. Îşi aduce aminte zâmbind despre momentul în care nu a reuşit să termine norma fiindcă i se stricase maşina şi nu îi fusese reparată. Un gardian a venit şi a întrebat care este Ana Simion şi a luat-o la carceră. ,,Hai s-o fac şi p’asta, că n-o mai făcusem!’’La carceră i-a adus o felie de pâine şi o cană cu apa caldă, dar ea i-a spus cu obrăznicie că ,,Nu mănânc, nu mi-e foame, dacă n-am făcut norma de ce să mănânc? A plecat nevlegul cu ele în mână!’’ Dar s-a întors repede fiindcă toate deţinutele ce erau la masă au refuzat să primească hrana fiindcă fusese închisă la izolare fără vină – ,,Hai că parcă  le-ai momit p-astea, nu mănâncă nici una fără tine şi nu pot să le pedepsesc pe toate!’’Impresionantă solidaritate a deţinutelor care nu poate să demonstreze decât că Ana Simion nu era o persoană oarecare, ci una care merita să se rişte pentru ea chiar o osândă comună. Era cu siguranţă o femeie care prin felul ei de a fi şi de a se purta, prin ajutorul pe care îl acorda, a putut stârni un sâmbure de revoltă în masa politicelor nemulţumite că e pedepsită pe nedrept.
O altă amintire, o altă spaimă şi umilinţă -,,Vai mamă, da’ ne-a sculat odată în miezul nopţii. Şi eram pe-al treilea etaj că eram mai tânără.,,<< Drepţi în sus>>, dar cu mâinile în sus să nu luăm nimic, cum era să te dai din pat de fier, ce-am păţit până m-am dat jos! Ne-a încolonat şi ,<<hai urmaţi-ne>>, ne-a dus într-o cameră acolo, nu era nimic, camera goală.<< Uitaţi-vă la perete încolo>>. Când vine, ne suceşte,  să ne dezbrăcăm, parcă 4 miliţieni era, şi mai era şi studente, fete culte. Ne-a dezbrăcat… până la chiloţi.  <<Jos chiloţii>> ei către noi. Noi ne-am mai băgat astea mai micuţe printre paturi. A  rămas o rusoaică mare, grasă! <<Jos chiloţii, dacă nici la voi nu e ruşine, nici…>>…s-a dus, mamă în poartă, a fugit miliţienii, ne-am dus singure înapoi!’’ Tanti Ana izbucneşte într-un râs potolit, la fel şi colegele de spital a căror prezenţă cuminte nici n-o simţisem până atunci. O întâmplare care se putea termina cu consecinţe teribile s-a sfârşit într-un hohot general de râs. Mai mult, se pare că acei miliţieni au fost daţi afară din slujba de gardieni, fiind o ,,fată cu şcoală, cultă, a ieşit la raport şi a spus directoarei  că  <<aşa ceva n – a pomenit>>’’cerându-i să ia măsuri împotriva celor vinovaţi. Că au fost sau nu concediaţi e discutabil, însă cert este că nu s-au mai apropiat de deţinute, fiind mai probabil mutaţi disciplinar. Se pare deci că mai exista o limită peste care nu puteau să treacă fără să suporte rigorile încălcării unor norme.
O altă istorie de la Mislea ne demonstrează cât de lipsiţi de  suflet puteau fi cei din conducerea închisorii şi cum îşi puteau bate joc de orice urmă de decenţă umană a deţinutelor şi mai ales de credinţa lor. A fost aleasă vinerea patimilor pentru a fi şi mai mult înjosite, o zi în care, în mod excepţional li s-a pregătit la bucătărie ciorbă şi friptură. Tanti Ana, fiind mai tânără, împreună cu altă deţinută a mers la bucătărie să aducă mâncarea. Dimineaţa când se servea ceaiul a observat din ce se pregătea masa pentru prânz –  ,,inimi şi bojogi vinete’’. I s-a poruncit să nu cumva să scoată o vorba  despre ,,meniu’’ şi nu a avut curajul să spună ceea ce a văzut. După ce ,,le-am pus masa la fete şi noi am fugit’’ a venit  directoarea şi le-a  întrebat în batjocură ,,ce facem aicea, dacă vă rugaţi la Dumnezeu de ce nu vă dă drumul din închisoare? Ce faceţi, vă închinaţi?’’ ,,N-am zis nimic, ce era  să zic, iar apoi cu glas sfiit –  stăm şi noi în faţa crucii, ce să facem, că nu facem rău la nimeni.’’ Toate deţinutele care au mâncat în acea vinere din mâncarea cu carne s-au îmbolnăvit şi au intrat în spital.  Epilogul acestei istorisiri nu putea să fie mai bine ales decât de cea care a trăit-o –  ,,am trecut prin foc şi prin apă… criminali, mamă, ce să mai!’
La Mislea îşi mai aduce aminte că mai era cu Elisabeta Rizea şi cu Elena Lemnaru, cumnata surorii sale Marinica. Elisabeta lucra şi ea, însă doar la înnodat fire, fiindcă era mai în vârstă şi avea vederea slabă.
Eliberarea s-a produs, după cum am putut să-mi dau seama, fiindcă nu-şi mai aminteşte exact, în anul 1955, după ce a executat întreaga pedeapsă de 5 ani. Ne putem doar închipui cum a ajuns acasă şi ce simţăminte au încercat-o după cele trăite în captivitate. De aceea nici nu a vrut să mai audă de partizanii din munţi. Prima întâlnire cu aceştia nu a fost dorită deloc – ,,A venit în casă peste mine şi n-am vrut să vorbesc cu ei, m-am suit în pat, am tras pătura peste mine, că voi nu ştiţi de unde vin eu, că am făcut 5 ani de zile, mă băgaţi iară în puşcărie!’’ Toma a încercat s-o liniştească spunându-i că acum sunt aprovizionaţi din străinătate cu avionul şi nu mai au nevoie de ajutorul ei. Vroiau doar  să afle ştiri despre mama lor Laurenţia care rămăsese în închisoare.
Firul amintirilor este întrerupt de intrarea doamnei doctor care vrea să ştie dacă pacienta mai poate vorbi şi o sfătuieşte, în caz că a obosit, să întrerupă discuţia şi să ne mai întâlnim şi altă dată. Tanti Ana, cu vocea ei  joasă şi caldă o linişteşte, nu e obosită şi îi place să vorbească cu mine. După plecarea doamnei doctor îmi zice cu un glas încărcat de afecţiune că ,, e cumsecade şi deşteaptă, da’ să ştii să te porţi, că alminterea te aruncă de nu te vezi, n-o mai potoleşti!’’Are un fel de a judeca oamenii şi de a-i încadra în anumite tipare cu totul special. Aşa face şi când e vorba de colegele de suferinţa de la închisoare, de gardieni sau miliţieni, de consătenii care au activat în mişcarea de rezistenţă şi de cei ce au fost împotrivă sau de partizani. Nu se sfieşte să pună etichete nimănui şi cu un glas calm îi coboară pe unii, îi ridică pe alţii, îi ironizează muşcător sau îi deplânge cu compasiune. Gheorghe Arsenescu i-a inspirat un mare respect şi vorbeşte despre el admirativ -,,Ce mai om era! Ţi-era frică să vorbeşti cu el’’ Pentru dânsa fraţii Toma şi Petre sunt firi diferite, Toma, căruia îi spune ca şi în copilărie, Tomiţă este ,,cu mult suflet şi inimă, ambiţios şi dur’’, pe când Petre – ,,era mai simplu’’.  ,,A dus o viaţă grea, îmi pare rău că nu a scăpat, dacă scăpa nu mai era niciunul din ăştia, era răi ăştia ai lui Arnăuţoiu, adică cu sânge rece în ei, teanc îi punea pe toţi care i-a pârât şi care fost contra lor!’’ Lui Petre nu îi poate ierta însă faptul că în dimineaţa când au fost prinşi prin trădare, a acceptat pe loc să-i conducă pe securişti la Râpele cu Brazi şi i-a îndemnat pe cei de acolo, Maria Plop şi Constantin Jubleanu  să coboare şi să se predea, fiindcă ei au căzut. Tanti Ana ştie întâmplarea aşa cum i-a fost şi ei povestită de alţii, dar nu poate să-i acorde lui Petre nici o circumstanţă atenuantă. De asemenea, şi acum, după atâta timp, este supărată pe cei doi şi îi acuză pentru uciderea lui Ion Marinescu, luptător ca şi ei, chemat chiar de Arnăuţoiu să lupte împreună în munţi. Credinţa sa puternică o împiedică să găsească orice justificare unuia care ia viaţa unui semen. Simt că şi astăzi, în sufletul ei se duce o bătălie ireconciliabilă între dragostea, respectul, ataşamentul faţă de partizanii care au făcut-o să îi sprijine atâta timp şi să nu îi trădeze deşi a fost supusă la tortură şi acuzaţia de a fi încălcat porunca lui Moise de a nu ucide. Pentru Maria Plop are nişte sentimente calde, atât de omeneşti de parcă ar sta în patul de spital de lângă ea. O cunoştea de mult, de când era servitoare la familia învăţătorului Arnăuţoiu, o ştia de fată bună, frumoasă şi sufletistă. Crede şi azi că locul ei nu era în munţi, singură între bărbaţi. Au luat-o cu ei de la început fiindcă le era teamă că dacă ar fi arestat-o securitatea, ar fi putut destăinui unele lucruri ce ar fi dus la prinderea lor. Mai apoi, timpul trecând, a rămas alături de grup. Cel mai bine îşi aduce aminte tanti Ana de ea cum Maria venea uneori noaptea cu copilul mic de câteva luni să caute de mâncare.  ,,Era o fată inimoasă, ce-a mai amărât, să târăşti tu de un copil în spinare, nemâncat; copilu’ plângea de foame, ea  n-avea ce-i da!’’Acest episod a revenit în memoria sa de câteva ori în timpul discuţiei şi, de fiecare dată, vocea i s-a înecat a plâns. Au trecut 50 de ani, dar această femeie cu suflet mare încă mai retrăieşte durerea mamei ce aleargă hăituită în munte încercând să înăbuşe scâncetele de foame ale fiicei sale. Ce resort îi mişcă ei  inima şi mintea, resort care călcat de-atâtea ori în picioare de neoamenii regimului revine şi revine redându-i puterea de-a simţi şi a gândi drept pe care părinţii ei i-au transmis-o în copilărie? Ce s-a rupt în ceilalţi, în atâţia alţii şi cum a fost cu putinţă ca Ana Simion să rămână dreaptă, neclintită, cum mi se înfăţişează mie azi la 90 de ani?
A cunoscut destul de bine şi pe cei din familia Jubleanu, a căror tragedie o înduioşează profund. ,,Ce băiat frumos era ăsta a lu’ Titu Jubleanu ! şi mă-sa ! într-o vale, spăla rufele la copil, acolo a împuşcat-o; ce mai femeie era, frumoasă, mamă, uite şi Tomiţă ce om, frumos, delicat, să-i iei tu viaţa! Rău au trăit săracii, de la bine au plecat la rău , vezi tale soarta, ce le trebuia la ăştia, că era pricopsiţi toţi?’’ Şi din nou cu obidă despre securiştii care le-au distrus viaţa – ,,Ăştia a fost câinii din lume, alte arătări, să omori tu omu’ în bâte, să iei tu bani pe bătaie! Oameni de valoare, învăţători şi preoţi; da’ preoţii ăştia n-avea vină de loc, le-a dat mâncare, le-a fost milă de ei, şi ai noştri din Nucşoara la fel.’’
Tanti Ana a început  să îi ajute pe partizani şi după ieşirea de la închisoare, la fel sora şi cumnatul său despre care spune că ,,ea cu bărbatu-său, a fost moartă după ei’’. În ultimii ani până luptătorii au fost prinşi, s-au ascuns lângă Poenărei, la Râpele cu Brazi. Îşi aduce aminte, că odată când a venit în zonă ca să ajute pe o fată la strânsul fânului, aceasta i-a arătat un loc unde se zicea că ar trăi Arnăuţoii. Altfel, niciodată nu a ajuns acolo, fiindcă ,,trebuia să-i anunţi, ca trăgea[…] ce, mai avea încredere, trăgea în noi!’’Alimentele ajungeau la fugari fie când aceştia riscau şi mergeau la locuinţele surorilor, fie prin intermediul preoţilor la care acestea le lăsau. Îşi mai aminteşte cum odată, a trimis- o sora împreună cu unul dintre copii ei într-un loc de pe Valea Vâlsanului ca să le lase ceva alimente ,, şi am orăcăit acolo pe pârâul ăla să vină ăştia ai lui Arnăuţoiu, şi am zbierat cu bietul copil şi n-a venit nimeni !’’ În cele din urmă au cules ciuperci şi s-au întors acasă târziu în noapte rupţi de oboseală.
Încet-încet am ajuns cu discuţia şi amintirile şi la o problemă mai delicată. I-am explicat ceea ce am citit în cartea domnului Grigore Constantinescu despre infiltrarea în Slatina în anul 1957 a unui lucrător de securitate ce trebuia să joace rolul de gestionar la magazin şi să se apropie de cele două surori, să le câştige încrederea şi să afle unde se ascund şi cine îi aprovizionează pe partizani. Acesta ar fi reuşit, conform datelor mele, să le păcălească şi chiar a devenit bun prieten de-al Anei Simion, punându-se în discuţie o eventuală căsătorie. Încă de la început tanti Ana este foarte fermă şi îmi zice  că a ştiut cine este respectivul, că i s-a spus de la sfat că persoana este de la securitate şi are şi doi copii, iar apoi ,,se cunoştea pă mersură, că avea mersură de colonel, nu de gestionar. Păi eu făcând atâţia ani, nu l-am cunoscut  cine e?’’Într-adevăr fusese rugată ca să le pregătească ea mâncarea, lui şi altor două persoane fiind plătită pentru aceasta. Iniţial securistul a vrut să ajungă în preajma Marinicăi, însă ea avea un copil cu piciorul rupt, zăcea la pat şi de aceea l-a trimis la sora ei pentru a-l ajuta cu pregătirea alimentelor. În mai multe rânduri acest Vasile Linie a adus vorba despre partizani, exprimându-se cum că, daca ar şti unde sunt, s-ar duce şi el să li se alăture în lupta contra regimului. Având însă suspiciuni, nu i s-au dat nici un fel de informaţii despre grupul Arnăuţoiu. La întrebarea mea daca a plecat într-o călătorie cu acesta în Ardeal în timpul căreia ar fi fost arestaţi chiar în tren sub pretextul că transportau ţuică şi au fost apoi anchetaţi de securitate, mi-a răspuns că ,,Nu e adevărat mamă, nu e adevărat, pe cuvânt de onoare, că v-aş spune –  iote ce s-a întâmplat, că acu s-a trecut toate;  a minţit el, ca să nu rămâie de prost, că l-am păcălit, cum a venit aşa a plecat, că el a venit să câştige ceva în comună, nu a câştigat nimic.’’La câteva luni după această încercare de infiltrare a agentului, Ana şi Marinica au fugit din Nucşoara, dându-şi seama că sunt atent urmărite şi că, mai devreme sau mai târziu vor fi arestate. Au plecat în plină zi spre Câmpulung, însă acolo au ajuns la un baraj al miliţiei şi fiindcă s-au temut să nu fie recunoscute s-au întors pe Valea Doamnei în Corbi. Aici au fost găzduite de Ion Florea, finul Marinicăi într-un pod de grajd pentru aproape 5 ani cu câteva întreruperi. Ana nu a stat permanent în Corbi, căutându-si şi alte gazde – ,,… eu am stat la schit la Slănic, le-am spus la călugări că m-a bătut soţul şi nu mă mai primeşte acasă, că dacă oi spune că sunt fugită îi ia şi pe ei, dar aşa dacă m-o prinde, să rămâie ei, că eu sunt vinovată, că i-am minţit şi m-a primit de milă, aşa spuneam şi scăpau, că îi lua pe toţi’’. O vreme a rămas la mănăstire, dar când în apropiere a început exploatarea forestieră a unei păduri la care lucrau şi muncitori ce o cunoşteau, a fost nevoită să plece din acest loc ascuns şi ferit privirilor fiindcă ar fi ajuns să bage ,, oamenii în belea, îi chinuie pentru noi degeaba’’.Viaţa de fugar a continuat  cu multele ei necazuri – ,,am umblat noaptea prin sat, pe la nişte fete, am amărât mult, mamă, nu te primea nimeni că îi era frică că îi ia şi pe ei; dar fetele astea era mai simple, ne-a mai ţinut într-un pod de grajd, ne-a mai adus mâncare acolo.’’ În cele din urmă au fost prinse în anul 1963 cum altfel decât tot prin trădare – au fost pârâte de un pădurar sau brigadier pe nume Ungureanu care avea strânse legături cu securitatea. Tanti Ana nu uită să invoce justiţia divină, care după o vreme s-a făcut simţită şi în cazul acestuia, căci ,,a zăcut ce nu s-a pomenit’’ înainte de a muri. ,,Şi a murit şi eu am rămas, un hoţ!’’. La proces a mai primit încă 10 ani de închisoare, dar din fericire în  anul următor a venit decretul de amnistie a deţinuţilor politici şi a scăpat de mulţi ani grei de temniţă. Venirea acasă nu a fost însă un mare motiv de bucurie pentru că i se confiscase tot ceea ce avea şi încă de la început a avut de luptat cu autorităţile locale. ,, Acasă era toţi ţiganii, trei-patru rânduri de ţigani cu copii cu tot”. După o vreme, când i s-a restituit casa, a fost chemată la primărie chiar în noaptea de Înviere şi i s-a spus de către contabil  că nu are dreptul decât la casă, nu şi la curte sau grădină –  ,,să mergi aşa, să intri pe potecuţă numai în casă.’’ Aceste cuvinte au stârnit furia Anei care l-a blestemat să moară înţepenit pe scaun, căci ea îşi ispăşise pedeapsa cu vârf şi îndesat . ,, Şi aşa a murit, înţepenit pe scaun la sfat, cum     i-am zis, aşa a murit!’’ Dar viaţa trebuie să continue –  ,, Şi o iau iar de la lingură, nu era nimic!’’ Şi cu umor amar, la capăt de drum – ,, şi apoi le-am adunat şi acum ce fac cu ele? Le dau pe apă, ţoale, alea, cine le mai poartă?’’ Primele săptămâni nu a avut nici ce să mănânce, dar nici nu s-a dus în sat să ceară la lume. A adunat zmeură şi a dat-o unei fine în schimbul a două pâini. Era privită cu dispreţ şi răutate şi considerată o bandită de mulţi din sat. ,, Era duşmani pă noi că am făcut puşcărie, am fost contra lor, că era comunişti mulţi, toate amarurile era comunişti, nu era oameni de valoare la noi să zici că e un om care a intrat în ăştia.’’ Iar unii din sat ,,mai era şi rudă cu noi unii, s-a trecut în partid, ‚’ceai că s-a trecut la Dumnezeu să-i ia, aşa era de bucuroşi  că  i-a băgat în samă!’’. Tanti  Ana nu le-a cerut nimic, dar vedea că se uitau la ea ca la un puşcăriaş; puţin curaj mai avea fiindcă în momentul când s-a hotărât întreruperea executării pedepsei li s-a spus că ,, v-aţi eliberat oameni liberi, n-are voie să vă zică nimeni nimic.’’
După 1989 lucrurile erau mult mai liniştite, era normal, fiindcă ,, s-a mai trecut timpul, nu mai e aşa agitaţi’’. Într-adevăr, vremurile s-au schimbat, încet dar sigur istoriile băieţilor din munţi şi a susţinătorilor acestora au ieşit la iveală, doar justiţia pământeană întârzie să reabiliteze victimele regimului. De aceea, cu siguranţă că în anii ce vor veni vreun elev isteţ mă va întreba din nou ,,Domnule profesor, şi, până la urmă, ce au fost ei, bandiţi sau eroi?’’ Tanti Ana a primit ,,o ţâră de pensie’’ în perioada când preşedinte a fost Emil Constantinescu, şi a putut să îşi ducă viaţa mai în linişte, cu greutăţile şi cu bolile ei. A vorbit şi a povestit atunci când a fost întrebată, dar atât şi nimic mai mult. Aceasta este firea ei şi, de aceea, la o întrebare legată de Elisabeta Rizea îmi dă un răspuns din care îmi dau seama că nu îi înţelege şi apreciază în totalitate atitudinea de după căderea regimului comunist. Soţul ei, Gheorghe, era ,,cumsecade, sincer’’. Nemulţumirea faţă de Elisabeta vine din faptul că ,,ea a spus că a condus Nucşoara, ea a făcut tot, ăilalţi a stat de s-a uitat la ea!’’Am întrebat dacă a reuşit într-adevăr Elisabeta Rizea să obţină de la autorităţi asfaltarea unei părţi din Nucşoara, iar răspunsul ei e corect- ,,a făcut oleacă, a făcut o ţâră de şosea, ce e drept e drept.’’ În acel timp au venit la Nucşoara oameni importanţi, chiar şi regele Mihai sau preşedintele Emil Constantinescu. A fost momentul potrivit pentru a cere rezolvare a unei probleme legate de întârzierea venirii  pensiei, însă biletul cu cererea de ajutor ajuns la preşedinte a rămas fără răspuns pozitiv. Tanti Ana îl şi etichetează datorită promisiunii nerespectate – ,,nu era chiar aşa experimentat.’ ’În schimb un deputat din Piteşti a rezolvat imediat această problemă,     de-abia a ajuns acasă de la oraş şi a venit pensia, deşi ,,nu i-am dat nimic, nici un pahar cu apă.’’
O întreb despre relaţia cu sora sa Marinica, care în timp a cunoscut suişuri şi coborâşuri, momente grele şi certuri. Altruismul ei şi dragostea faţă de sora sa pentru care s-a sacrificat, salvând-o de la închisoare, reiese din cuvinte simple, din judecăţi clare. Avea trei copii şi mai bine a intrat ea în închisoare decât sora sa, deşi aceasta ajutase mai mult pe partizani decât ea – ,,era mai vinovată, mamă!’’ În cele din urmă a intrat şi Marinica la închisoare, însă târziu, în 1963, iar atunci – ,, Ce închisoare era aia, că nu ne mai bătea, venise decretu’; a trecut ca gâsca prin apă; i-a ţinut mai mult ca mine, i-a dus mâncare cu bărba- so, a ţinut cu ei de la început, eu am fost arestată, ea a ţinut legătura încontinuu, era femeia lor de încredere.’’ Şi râzând potolit – ,, a minţit-o că o pune deputată!’’Durerea cea mare a fost că odată eliberată de la închisoare nu şi-a mai găsit părinţii în viaţă şi nu-şi poate ierta nici sieşi, nici surorii că bieţii părinţi s-au stins din cauza ei, ştie bine că ,,…au plâns până au murit când m-au luat pe mine.’’ În prezent lucrurile s-au mai aşezat, dar mai vine câteodată vorba despre trecut între ele. ,,Ce nu s-a pomenit am tras şi am rămas şi fără pământ şi fără părinţi. Acu dacă îi spui câte rele mi-ai făcut tu mie – <<Aşa ţi-a fost soarta, mie nu mi-a fost soarta!>>Şi râzând – ,, Îmi venea s-o omor, că e mai mare ca mine! Mie nu mi-a fost soarta, n-am făcut închisoare!’’
Îi spun că am citit într-un interviu dat de doamna Ioana Voicu Arnăuţoiu că dânsa şi sora sa îi sunt cele mai dragi femei din Nucşoara. A urmat un scurt moment de tăcere şi apoi răspunsul dat din inimă cu vizibilă plăcere – ,, Şi nu suntem, tale ce zici? Dacă nu eram, te luam la bătaie, bătaie cum m-au bătut ăia pe mine!’’Legătura tainică, profund umană ce o are cu micuţa din bordei ajunsă astăzi o doamnă importantă parcă ţâşneşte din replica aceasta dată cu atâta mândrie! Ultima întâlnire cu doamna Voicu – Arnăuţoiu a avut loc de curând, probabil anul trecut acasă la doamna Ana Simion, în grădină şi a însemnat emoţii, rememorarea evenimentelor ce au lăsat urme atât de adânci în sufletul dânsei. Luată prin surprindere de venirea musafirilor, a echipei de filmare şi a aparatelor, Anei Simion i-a trebuit ceva timp pentru a-şi veni în fire.  Domnul cu care a venit ,,fetiţa ei’’ a intrigat-o, dar nu i-a reţinut numele – ,,o fi zis ceva, da’ eu nu mai ştiu de frică, toţi m-a înconjurat, de-abia scăpasem de la ei şi a venit iară peste mine, numai că n-avea arme. Dar avea aparate d-ălea, a umplut grădina! Am avut emoţii la început că n-o mai cunoşteam nici pe-asta, o cunoşteam mică pe-asta a lu’ Arnăuţoiu, o cunoşteam în traistă. Ea ne-a anchetat prima oară, apoi bărbatu-so.[…] E inimoasă şi ea, vezi că tas-o a fost… un băiat cult , nu e mototoală ca sa zici ca e…  să nu scoţi nimic de la ea.’’Interviul, discuţia despre partizani, după multele zile de bătăi si intimidare din trecut a rămas pentru Ana Simion pentru totdeauna o anchetă!
Fiindcă ne apropiem de sfârşit, tanti Ana vrea să ştie ce o să fac eu cu ,,vorbele’’ sale. Încerc să-i explic de ce e nevoie ca şi copiii să ştie ce s-a petrecut în trecutul recent în imediata apropiere a localităţii lor, că acum îmi povesteşte viaţa dânsei, însă aceasta într-un anume fel nu-i mai aparţine, a intrat în istorie, o istorie cu care am putea sa ne mândrim dacă am avea suficient curaj. Nu pare prea convinsă, ştie doar bine cum sunt copiii din ziua de azi şi nici despre profesorii care ,,stau la cafele’’ şi-i lasă nesupravegheaţi în pauze nu are cea mai bună părere! Sunt nevoit să sar în sprijinul tagmei mele şi recunosc spăşit că şi eu beau cafea în recreaţie! Îşi aduce aminte de sora sa, de copiii acesteia, buni şi deştepţi, care au reuşit în viaţă ,,fără proptele’’, prin forţe proprii. Are uneori expresii care prin forţa lor de sugestie fac mai mult decât toate cuvintele mele alese cu grijă.
Discuţia alunecă uşor şi fără să-mi dau seama decât prea târziu spre… persoana mea. Tanti Ana vrea să ştie mai multe despre mine, cum am ajuns să vorbesc cu dânsa, cine mi-a zis despre trecutul ei. Îmi dau seama că este timpul să închei  aici şi după atâta ,,anchetă’’ mă pregătesc la rândul meu să răspund întrebărilor. Imediat intră în scenă şi colegele actuale de suferinţă, care au ascultat cuminţi şi atente, cel mai bun auditoriu pe care şi l-ar dori un profesor! Aflu cu surprindere că toate cunosc bine poveştile despre partizani şi sprijinitorii lor, că au chiar rude ce suferit în perioada aceea. Mai ales, doamna Molea Irina, după ce o lămuresc şi înţelege că nu sunt băiatul lui Doru Arnăuţoiu, adică nepotul lui Petre, cu care i   s-a părut că semăn, îmi relatează un lucru interesant din copilăria sa. Prin anul 1956 sau 1957 o mai ajuta pe soţia învăţătorului Mica Ionel la treburile gospodăreşti şi într-una din zile a văzut în casa acestuia o fată cu un copil mic, despre care i s-a spus ca e o ruda de-a lor, o studentă care a ajuns de ruşine făcând un copil din flori, iar aceasta va locui o vreme la ei. Aproape o lună a stat tânăra mamă cu copilul şi apoi a dispărut fără urmă. Irina, o adolescentă isteaţă şi curioasă a făcut legătura între acest eveniment şi prinderea Mariei Plop şi a fetiţei sale din primăvara anului 1958. Îmi spune că a fost foarte sigură, când a auzit de aceste evenimente că familia Mica le- a găzduit pe cele două suflete fugare. De altfel era de aşteptat ca Maria să încerce să îşi aducă copilul într-o casă de om ca să o îngrijească şi protejeze mai bine, chiar dacă era foarte riscant. Dragostea maternă poate învinge instinctul de autoconservare. O informaţie asemănătoare am aflat de la domnul Grigore Constantinescu, fiul preotului Ioan Constantinescu, care ştia de la sora sa, Iuliana Preduţ-Constantinescu că şi părinţii lor au găzduit-o pentru câteva săptămâni la Poenărei pe Maria cu fetiţa. Riscurile erau imense, dar familia Constantinescu a fost, începând cu anul 1951 un sprijin de bază al partizanilor atât pe plan material cât şi moral. Preotul din Poenărei a botezat-o în secret pe Ioana, iar acest act creştinesc a constituit unul dintre  capetele de acuzare în procesul care s-a soldat cu condamnarea sa la moarte.
Un alt element pe care mi l-a dezvăluit doamna Irina Molea arată tragedia cotidiană trăită de oamenii din zonă după prinderea partizanilor. Nu numai cei arestaţi, peste o sută de persoane, au suferit, dar şi cei rămaşi acasă, care au fost nevoiţi să lupte zi de zi pentru supravieţuire. Soţia învăţătorului Mica, rămasă văduvă de foarte tânără, a trebuit să crească singură nouă copii orfani de tată – patru ai ei, doi ai lui Petre Arnăuţoiu şi trei ai altei rude aflate la închisoare. Sărăcia cruntă în care îşi duceau viaţa cele zece suflete nu poate fi uşor descrisă, Dormeau  toţi într-o cameră, aşezaţi unii lângă alţii şi mama Teodora le pregătea mâncare mai ales din cartofi fierţi într-un tuci mare, după cum îşi aminteşte tanti Irina. Aceasta era mâncarea de bază.  Marginalizaţi, ocoliţi, batjocoriţi, aceştia sunt copiii partizanilor ce au vrut mai multă libertate şi au găsit-o în Valea Piersicilor din Jilava.
Închei vizita mea la Domneşti, lângă patul de suferinţă al acestei femei din alte vremuri cu cuvintele care au fost pentru dânsa un crez şi un sprijin întreaga viaţă – ,,Toate e cu Dumnezeu, faci rele, rău îţi dă Dumnezeu. Numai dacă gândeşti rău, degeaba munceşti, nu-ţi ajută Dumnezeu!’’

 

Cătălin Nedelcu este profesor de istorie în comuna Coseşti, judeţul Argeş. A participat în anii 2008, 2009 şi 2010 la cursurile Şcolii de Vară de la Sighet, organizate de Fundaţia Academia Civică, Fundaţia Konrad Adenauer şi Ministerul Educaţiei. În ultimii doi ani a predat un curs opţional despre Rezistenţa anticomunită din Argeş.