» » » » Convorbiri Literare: Livia IACOB – Doina Cornea, între muri şi vremuri

Convorbiri Literare: Livia IACOB – Doina Cornea, între muri şi vremuri

posted in: Presseschau | 0

În 2009, Editura Fundaţiei Academiei Civice alături de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului editau, într-un format reunind 288 de pagini, notele de jurnal din perioada 1988-1989 ale Doinei Cornea. În momentul în care scrie acest jurnal Doina Cornea, fenomenul care stîrnise valuri succesive de interes în mediile occidentale şi în lumea ştiinţifică americană (să-l denumim, generic, printr-o sintagmă care, dacă nu îl cuprinde în întregime, cel puţin îl onorează prin clarificările aduse în raport cu terminologia aferentă, şi anume literatura biograficului) îşi consumase deja gloria efemeră, chiar dacă încă nu îşi epuizase resursele. Ultimele caiete devin, din acest punct de vedere, o scriere emblematică pentru ceea ce Linda Hutcheon numea postmodernismul estic, unul care operează prin concepte precum rethinking or rewriting history. În fond, tot despre o rescriere a istoriei, chiar dacă personale, de familie şi, prin extensie voluntară, de etnie, apoi de neam este vorba şi în jurnalul de faţă, care actualizează o situaţie de împovărătoare amintire: a arestului forţat, ale cărui măsură şi efecte pot fi apreciate prin raportarea directă la situaţii existenţiale dramatice, cum ar fi tăierea telefonului şi lipsa de acces la orice informaţii a familiei Iuhas-Cornea, în condiţiile în care soţul acesteia suferise un infarct şi nu se putea deplasa, iar mama ei era paralizată şi grav bolnavă.

Riguroase analize de factură morală, filozofică, estetică, religioasă se desenează în jurul acestei familii, devenită motorul nucleic al unei existenţe şi factorul determinant al introspecţiei din interiorul mai multor epoci. Deşi sînt rare, portretele unor intelectuali români, cum ar fi cel dedicat lui Constantin Noica, a cărui carte Devenirea întru fiinţă este modelul prin excelenţă adoptat de autoarea jurnalului, reţin şi ele atenţia prin nota accentuat etică şi mai puţin prin interesul antropologic. Filonul unei gîndiri febrile, mereu puse la lucru, atentă la detalii, la nuanţe, la jocul de lumini şi umbre din spatele aparenţei cenuşii pe care memoria trăitului recent o conservă încă la aproape douăzeci de ani distanţă de scrierea propriu-zisă a textului, îl face pe cititor părtaşul unei experienţe autentice a libertăţii autoasumate malgré tout et malgré tous, într-una din perioadele cele mai cumplite şi înfricoşătoare ale regimului comunist. Cartea mai cuprinde o convorbire cu Doina Cornea şi copiii săi, Ariadna Combes şi Leontin Iuhas, moderată de Georgeta Pop, pe 16 august 2002 – şi din care se pot afla numeroase detalii biografice –, dar şi fotografii şi anexe conţinînd fotocopii ale unor documente din arhiva CNCSAS (scrisori personale, fişe de urmărire ale autoarei de către Securitate), precum şi alte însemnări de după ’89. „Fotografiile, avea să scrie Ana Blandiana, editorul volumului, în Cuvîntul său, de la cele ale părinţilor şi ale copilăriei, pînă la cele de filaj făcute de Securitate, dau o dimensiune în plus ideilor şi sentimentelor transcrise cu simplitate şi rigoare, iar cele cîteva documente reproduse din dosarul de la CNSAS întregesc imaginea atît de friabilei şi atît de rezistentei Doamne care, mai bine de un deceniu, în faţa restului lumii şi în faţa propriei noastre istorii, ne-a ţinut locul tuturor”. Funcţia jurnalului acesta, scris parcă sub pecetea inevitabilului, presimţindu-l, este una cu totul aparte, în cadrul memorialisticii cel puţin: profund umană, Doina Cornea, în momentele de criză totală a omenescului pe care le trăia în arestul său la domiciliu, într-un Cluj în care strada pe care se afla locuinţa sa era în permanenţă închisă cu semnul de circulaţie Interzis pentru lucrări de amenajare astfel încît maşinile de miliţie să o poată supraveghea şi fila mai cu folos, îşi ghidează gîndurile doar sub impulsul unor spuse precum acestea: „Am revăzut şi completat aceste file tocmai în intenţia de a face o mărturisire nu numai în faţa lui Dumnezeu, ci şi a familiei mele, faţă de care adesea am greşit… Îmi cer iertare. Îmi cer iertare” (p. 148).

Volumul pe care l-am primit graţie generozităţii celor ce se ocupă de prezervarea Memorialului Sighet, figurînd în Colecţia Istorie orală cu numărul 13, poartă următorul moto aparţinîndu-i lui Lucian Blaga, alt mare, în fond, neînvins în totalitarismele întrupate mioritic: „Orice carte este o boală învinsă”. El este iată, o uriaşă declaraţie de iubire filială, orientată către familia de origine, iar nu către cea dobîndită la maturitate, deşi aceasta din urmă nu absentează complet din rîndurile cărţii, e doar invocată cu suficientă detaşare încît să nu se dezvolte într-o subtemă în sine. Este un veritabil regressus ad uterum, ale cărui motivaţii sînt fixate fără nici o umbră de nehotărîre: „Simt obsesiv nevoie să mă întorc în copilărie. Poate pentru a-i alunga pe miliţienii şi securiştii din faţa casei, pentru a pune punct interogatoriilor de pe strada Traian”.

Una care începe în timpul rarelor plimbări prin cimitir, cînd, într-o solitudine tinzînd spre sacralitate, Doina Cornea, adultul urmărit de securitate, se refugiază în intimitatea propriilor gînduri, căutînd să-şi redescopere eul profund, migrînd, dinspre real, dinspre situarea în lume înspre eul abisal, cel care nu se lasă adulmecat, descoperit decît în inocenţa copilăriei. Aşa se face că rînduri precum cele consemnate la Cluj, pe 6 decembrie 1988 („Zi însorită de iarnă. Îmi fac plimbarea obişnuită prin cimitir. Securiştii după mine. Încerc să-i izolez: să nu percept decît splendoarea zăpezii aninate de crengi. Perspectiva în adîncime a aleii mărginite de copacii seculari, cu crengile lor îngemănate spre vîrf, formînd ca nişte arcade succesiv-descrescînde în depărtare…Apele azurului printre ramuri par uriaşe vitralii. […] Aşa s-a alcătuit micul meu volum de versuri”), sînt în chip armonios completate de versuri precum cele ce urmează: „Tînjesc după fragede dimineţi/ Cu sevele lor de lumină./ Mîine…, o, mîine… Tînjesc/ După acel mîine însetat de lumină”, p. 122). Pornind de la aceste plimbări, pretext, în fond narativ, de reactualizare vibrantă a unui trecut viu, purtat în memoria sufletului,            interesul autoarei se deplasează dincolo de anecdotic, despărţindu-se de simplul fapt biografic consemnat cu exactitate. Căci adevăratele personaje care construiesc, în volumul de faţă, identitatea celei ce consemnează jurnalul sînt părinţii, alintaţi Milu şi Mila, modelele, cu o expresie demodat de didactică, dar cît se poate de ilustrativă, de curaj şi conştiinţă care îl învaţă pe omul în formare fundamentala lecţie a vieţii: aceea de a se lua în serios. Modelele care îi produc, apoi, revelaţii adultului, silit să adopte calea imediată a înţelegerii unei suferinţe: imediate, în cazul tatălui care se sinucide, îndelungi, în cazul mamei care are nevoie de o îngrijire atentă, căci este imobilizată la pat vreme îndelungată şi îşi pierde luciditatea. Figura paternă, pe cît de dură în procesul educaţional, pe atît de dispusă la concesii şi ghiduşii în momentele de vacanţă, este completată în chip fericit, ba chiar, am îndrăzni să spunem, umbrită de oglinda maternă, în care adolescenta, apoi tînăra şi adultul combatant se privesc ori de cîte ori au nevoie de o confirmare, de o reîmprospătare a forţelor sau pur şi simplu spre a evada din împovărătoarele clipe de gestionare a singurătăţii.

Tatăl rămîne sever, dar dispus la mici complicităţi afective, cel mai adesea este obnubilată prin tandreţe şi prin constantul interes către latura frumos etică a alcătuirii lumii: „Mi-l reamintesc pe tata… era atît de afectat de boala mea… Nu mi-aş
fi închipuit că ţinea aşa de mult la mine. În fiecare zi, îmi cuprindea uşurel încheietura de la mînă să se asigure, în taină, că nu am mai slăbit […] Într-o zi mi-a spus: Chiar şi numai pentru această frumuseţe, arătînd cu mîna apusul soarelui, şi tot merită să trăieşti. Această frază neaşteptată mi-a schimbat radical, pentru tun timp, starea de spirit. ea îmi spunea că frumuseţea lumii era deja o raţiune suficientă pentru a trăi în bucurie”, p. 38 sau „el m-a făcut să descopăr culorile calde ale ziniilor, armonia sunetelor muzicale […] îmi amintesc şi izbînda de-a pune în mişcare şoricelul şi broscuţa, două jucării mecanice pe care mi le-a adus de la Bucureşti” (p. 49) sau „tata îmi culegea în fiecare seară cîte o regina nopţii, să o ducem mamei, că e bolnavă şi îi place parfumul acestei flori. era plin de gingăşie, tata. O gingăşie discretă, fără ostentaţie, mama n-a înţeles-o niciodată, dar nici eu, decît mai tîrziu” (p. 65). Chipul mamei este luminos în copilărie, asociat plimbărilor la braţ prin capitală, prezenţei la balurile mondene, dispariţiilor misterioase la prietena din Braşov, care o înspăimîntau pe copila Doina Cornea, brusc confruntată cu revelaţia pierderii fiinţei celei mai dragi, alteori, el se asociază cu mirosuri de plăcintă, cu izul de limonadă cu mentă sau cu prînzul liniştit, de duminică, la care toţi trei membrii familiei îşi adună gîndurile pentru a forma o fiinţă unică, un eu plural. Acelaşi chip însă devine dureros, iată-l iluminat prin suferinţă la bătrîneţe, marcînd dramatic destinul Doinei Cornea şi pregătind-o, fără voie, pentru marea trecere: „Mă uit la mama. Azi împlineşte nouăzeci de ani. […] Surprind la ea o nevoie sporită de tandreţe, de căldură, de protecţie. Îmi spune mamă, cînd o tratez cu duioşie. Cînd o neglijez, se închide în ea însăşi. Cît de puţine lucruri ştiu cu adevărat despre ea. La fel şi despre tata. Misterul părinţilor… dureros ca o remuşcare, acum, cînd ei nu mai sînt sau nu mai pot răspunde întrebărilor pe care li le-aş fi putut adresa la timp” (p. 49).

Dragostea filială şi constanta reconstruire a sinelui prin raportarea la identitatea familială fac, apoi, posibilă chiar transgresarea limitelor temporalităţii, chiar şi a limitelor fizice, despre care citim într-un omagiu adus lor şi datat după revoluţia din 89: „Azi, mama ar fi împlinit 101 ani… azi mama împlineşte 101 ani, iar tata va avea în curînd 110. Pe mama o vizualizez ca nou-născută, apoi ca pe un copil de un an, cu părul ei blond deschis, aproape alb […] pe tata îl văd pe front, rănit, condus la punctul de prim ajutor; dar şi ca copil de zece, unsprezece ani, ele mediu, dar jucăuş”, sublimat prin introducerea tainei, a revelaţiei creştine la care adesea se revine în momentele de tensiune dramatică a textului, care urmează, evident, unor momente de cumpănă existenţială, la care însă autoarea nu face decît în rarisime excepţii referire: „Aceste imagini şi amintiri, povestite mie în copilărie, cînd mă interesam de originile mele, m-au dus, azi, la rugăciune pentru sufletele lor. Iubirea mi-a încălzit ca niciodată întreaga fiinţă” (pp. 138-139).

Şi, într-un rafinat joc de oglinzi, pornind de la creionarea portretelor părinteşti, se ajunge, în fapt, la portretizarea unei epoci în integralitatea sa, a unor decenii, mai exact, de întristătoare amintire; apoi se revine, prin reversibilitate metonimică, în punctul de plecare, totul pe fondul unei subtile hermeneutici a istoriei colective împrumutînd elemente preluate, nu în ultimul rînd şi nu fără o reală stăpînire a pîrghiilor interdisciplinare, din psihanaliză. Jurnalul consemnează şi date concrete, experimentate personal, despre situaţia politică dificilă, greutăţile venite odată cu ocupaţia maghiară în Transilvania şi, apoi, odată cu instaurarea comunismului – noul regim politic, ce a preluat puterea în 1945, oferă o perspectivă atît de sumbră încît este simţit de Doina Cornea a se prelungi la infinit, a nu-şi arăta niciodată urmele declinului, căci „abuzurile, nedreptatea – mai ales în regimul comunist – erau atît de evidente, încît laşitatea (chiar şi în mintea unui copil, respectiv a unui adolescent) ar fi însemnat dezonoare… O, cît e de salutară pedagogia suferinţei!“.

Doina Cornea caută, apoi să producă o elevare a discursului caracteristic amintirilor, să-l intelectualizeze sau, cum îi place ei să scrie, să-l spiritualizeze prin permanente referinţe filozofice, etice şi estetice, dar mai ales religioase, căci invocarea, descrierea şi apropierea de sacralitate şi Dumnezeu sînt o constantă a Ultimelor caiete. Metoda întoarcerii în timp, dincolo de posibilele modele livreşti frecventate de autoare, o asiduă cititoare a literaturii franceze, dar şi a lui Steinhardt sau Noica, ori a Vechiului şi Noului testament, dar şi o devotată ascultătoare a Europei Libere, a BBC-ului sau Vocii Americii, ipostaziate şi ele drept personaje ale unei lumi în descompunere, nu dezvoltă aici nostalgii de începător or sentimentalisme culpabile. E, dimpotrivă, o reuşită a intrării în productivă polemică cu propria identitate, e recompunerea unui puzzle existenţial complex, care face vorbire despre o personalitate alcătuită din contrarii, predispusă organic, psihic şi afectiv, la lupta cu sistemul. Din acest punct de vedere, definiţia pe care o dă intelectualului devine un stabil şi coerent mod de înţelegere al actelor proprii: „A fi intelectual nu înseamnă a doar a avea un important bagaj de cunoştinţe şi a fi priceput în a le folosi. […] Înţeleg prin fiinţă spirituală acele exigenţe interioare, valorice, constante prin care omul răspunde provocărilor realităţii. Doar atunci cînd întreaga activitate a cărturarului se organizează în funcţie de aceste exigenţe de adevăr, de dreaptă judecată, de bine şi de frumos putem vorbi de un adevărat intelectual, doar atunci se prezintă în faţa noastră o conştiinţă, un destin uman” (p. 44). Iată reluat, la o altă scară, desigur, întregul demers pe care Monica Lovinescu l-a desfăşurat de-a lungul mai multor decenii în Occident, sub pecetea est-eticului. În această familie de spirite, Doina Cornea îi înscrie pe Gheorghe Brătianu, Vasile Pîrvan, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Dimitrie Gusti, Anton Dumitriu, Mihai Şora, alături de Ana Blandiana şi Ileana Mălăncioiu. Tot aici trebuie încadrată şi inspirata definiţie pe care o dă culturii, din care repudiază, fără menajamente, dar cu explicaţii lucide, mare parte din artiştii români: „Cultura nu poate fi vie decît în măsura în care valorile ei sînt trăite, transformate în atitudini spirituale manifeste şi constante, chiar şi în cele mai potrivnice împrejurări. Artiştii, scriitorii noştri sînt, în bună parte, numai meseriaşi, producători iscusiţi de obiecte de artizanat artistic (poezie, proză), în care nu pun nici un fel de crez, de vreme ce sînt oricînd dispuşi să facă concesii politicului, modei, care tot un fel de cenzură e. Paradoxal e însă faptul că aceiaşi scriitori se lamentează apoi că nu intră în universalitate… or, acolo nu intră decît acele opere care poartă pecetea unei creaţii vii” (p. 43).

Astăzi, Ultimele caiete oferă prilejul unei reconfortante întîlniri nu doar cu valoare documentară, textul făcînd numeroase trimiteri ce pot fi supuse judecăţilor de natură istorică, dar şi est-etică în sensul pe care-l dădea, odinioară cu mare răsunet, Monica Lovinescu. Scriitorul Doina Cornea îşi truchează, aici, biografia pentru a inventaria şi reevalua trei epoci distincte: interbelic, comunism şi postcomunism –, cît mai ales cu încărcătură emoţională, afectivă, dat fiind că aceste paginile purtîndu-i semnătura se vor a fi, în primă instanţă, un bilet de adio adr
esat de protagonista lor, fiinţă constant discretă, celebrităţii în posteritate.

 

chirca