» » » » Convorbiri Literare: „Un englez în istoria României” Dialog între Dennis Deletant şi Ana Blandiana

Convorbiri Literare: „Un englez în istoria României” Dialog între Dennis Deletant şi Ana Blandiana

posted in: Revista presei | 0
În cadrul reluării tradiţiei interbelice a discuţiilor pe teme culturale pe scena Ateneului Român, în 20 decembrie 2014 s-a desfăşurat în faţa unei săli pline dialogul între Ana Blandiana şi istoricul englez Dennis Deletant, intitulat “Un englez în istoria României”.
În deschiderea dialogului, E.S. Paul Brummell, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, şi Andrei Dimitriu, directorul Ateneului Român, au adus scurte omagii invitatului, iar maestrul Dan Grigore, marele pianist implicat în istoria Alianţei Civice şi a Memorialului pe care aceasta l-a creat, a susţinut în deschidere un recital.
ANA BLANDIANA
Bună seara. Vă mulţumesc că sunteţi aici. Cred că aş vrea să încep nu printr-o întrebare, ci printr-un răspuns. O întrebare pe care o simt plutind în sală, o întrebare despre cum se explică faptul că în faţa dvs. pe scenă se află un istoric cunoscut care stă de vorbă cu un scriitor. La această întrebare există mai multe răspunsuri. Primul dintre ele este că amîndoi suntem de fapt filologi. Nişte filologi care, e adevărat, au alunecat spre istorie în proporţii diferite. În timp ce Dennis Deletant a devenit un cunoscut istoric, eu n-am făcut decît să gîndesc, să am iniţiativa şi să realizez Memorialul Sighet. De altfel, Memorialul Sighet este adevărata legătură dintre noi. Este locul în care ne-am întîlnit mereu de 22 de ani, şi care ne-a făcut să ne simţim solidari. Spuneam însă că Dennis Deletant este un cunoscut istoric. Cunoscut în Anglia, în America, în România. Totuşi, cred că puţini dintre români ştiu că Dennis Deletant este doctor în filologie cu o teză, o lucrare de doctorat despre Manuscrisul de la Ieud, Codicele de la Ieud, doctorat dat, evident, în Anglia, la Universitatea din Londra. Stau să mă gîndesc nu numai cît de original,ci şi cît de exotic trebuie să fi sunat această temă în Anglia, în urmă cu mulţi ani, atunci cînd Dennis a devenit doctor în filologie. În orice caz, ceea ce vreau eu să spun este în primul rînd că Dennis este istoricul care, alături de Alexandru Zub şi Şerban Papacostea, dintre istoricii români, mai tîrziu alături de Stéphane Courtois, ne-a ajutat să punem piatra de temelie a Memorialului de la Sighet. De altfel, a fost rector al Şcolii de Vară atunci cînd ea s-a înfiinţat acum 17 ani, încetînd să fie după doi ani, pentru că între noi a intervenit Oceanul Atlantic, Dennis a devenit profesor în America şi n-a mai putut să vină în fiecare an. A venit, însă, de foarte multe ori. Cea mai bună dovadă este volumul, pe care îl lansăm astăzi, «Dennis Deletant la Sighet», şi care cuprinde conferinţele, multele conferinţe urmate de discuţii, pe care le-a ţinut la Sighet. Poate că la toate astea ar trebui să mai adaug faptul că, mult înainte de a ne fi întîlnit, Dennis Deletant este cel care a vorbit la BBC şi a scris în «Index of Censorship» despre scriitorul interzis care eram atunci.
Aş vrea să mai spun ceva. Această scenă este atît de prestigioasă şi de intimidantă, încît, în mod evident, nu se poate vorbi pe ea decît într-un fel protocolar. Ceea ce ne-a pus de la început probleme, pentru că suntem prieteni de zeci de ani, ne spunem pe nume şi ne va fi tot timpul teamă că nu o să reuşim să ne descurcăm vorbind la persoana a II-a plural. De aceea, vă cerem scuze dacă pe parcurs se va întîmpla, din cînd în cînd, să greşim şi să trecem la singular. (În glumă fie spus, dacă discuţia ar fi în limba engleză, dilema n-ar exista!)
Şi acum, trecem, într-adevăr, la întrebări.
Aş vrea să începem cu începutul şi cred că prima întrebare ar fi: cum ai ajuns în România? Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai reitera, pentru această sală de elită, căreia îi mulţumesc că este atît de plină, impresiile pe care le-ai povestit şi la Sighet, primele impresii şi descoperiri ale adevărului unei societăţi comuniste, nu numai necunoscută englezilor, dar şi nebănuită, şi indiferentă Angliei, o ţară în care, spre deosebire de Franţa sau Italia, ideologia comunistă nu prinsese rădăcini, deci nu era nici preocupantă, nici resimţită ca ameninţătoare? Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai repovesti aici ceea ce ai povestit la Sighet.
DENNIS DELETANT
Cum am ajuns la România, în 1965? După cum a spus doamna Blandiana, (Doina), eu am făcut filologie la facultate, filologie romanică, şi mă fascina istoria limbii române. Mai nimeni nu ştia la facultatea mea, chiar la University College din Londra, despre istoria limbii române, dar, dat fiind că am studiat latină şi franceză, am zis „hai să studiez şi să învăţ un pic de română” şi de acea am venit la cursurile de vară în 1965, cu ajutorul Consiliului Britanic, pe care l-a pomenit d-l ambasador, şi am stat patru săptămîni la cursurile de vară de la Sinaia, sus, cu vreo 150 de alţi studenţi şi profesori din diverse ţări. Numai că noi am fost cazaţi la Furnica – probabil că mulţi dintre dvs. ştiu că Furnica este sus de tot, deci cît mai departe de oraş – şi n-aveam voie să coborîm singuri în oraş. Trebuia să cerem voie celor care se ocupau de noi. Şi erau cîţiva „băieţi buni” care erau desemnaţi să se ocupe de noi. Englezii şi americanii aveau un asemenea indrumator, pe care l-am convins să mă lase să cobor singur în oraş, pe cînd ceilalţi participanţi au plecat la Braşov într-o excursie. Eu am coborît în oraşul Sinaia, m-am dus la o librărie, am cumpărat romanul Setea de Titus Popovici şi am ieşit. Ieşind din librărie, m-au oprit trei tineri şi observam că se uitau foarte atent la pantofii mei şi eu nu înţelegeam de ce. Nu se uitau la mine în ochi, se uitau la pantofi. Şi am întrebat: de ce vă uitaţi la pantofii mei? Şi ei au spus: „dar nu sunt pantofi stas” (deci standard de stat), şi m-au invitat să mă uit la pantofii lor, care erau toţi pantofi negri ascuţiţi, şi ei mi-au explicat că o selecţie mare de pantofi în epoca aia în România nu se găsea. Ca să scurtez povestea, foarte grăitoare pentru mine, din răspunsul lor mi-am dat seama că opţiuni în mai multe domenii, inclusiv în comerţ, nu prea mai existau în România. Dar m-au rugat să mă duc cu ei la o cabană lîngă Castelul Peleş şi m-au pus să ascult împreună cu alţi tineri multe cîntece ale Beatles-ilor şi m-au rugat să traduc cîntecele în limba română, ceea ce am făcut. Ăsta a fost primul meu contact cu oameni, un om sau oameni de rînd din România şi atunci am profitat de această ocazie să întreb pe fiecare dintre cei trei băieţi ce făceau, din ce familii erau, dacă erau din Sinaia şi, la un moment dat, unul dintre ei mi-a povestit de un bunic al lui care făcuse închisoare. Şi în mintea mea, ca englez, m-am gîndit: nu putea fi decît infractor de drept comun, băiatul, săracul, mă rog, n-are nici o vină, dar bunicul e un „criminal” obişnuit. Şi am întrebat: „dar ce închisoare a făcut?” şi mi-a răspuns: „o închisoare politică”. Şi asta a fost un fel de introducere pentru mine în ceea ce au păţit, sigur, atîţia români, după impunerea comunismului în anii 1946-’47. Mentalitatea sau imaginea României în mintea englezului atunci era una foarte vagă. Pentru vasta majoritate a englezilor sau a americanilor, România era o ţară exotică, străină. Se auzea ceva despre comunism, dar nu prea se ştia ce înseamnă comunismul şi ce reprezintă el pentru cetăţeanul obişnuit. De-a lungul anilor, şi datorită familiei scumpei mele soţii, Andreea, care este de faţă, am început să învăţ de la ei şi de la prietenii lor – pentru că, din nefericire, şi familia lor, şi a prietenilor au trecut prin închisorile comuniste – ce a însemnat aspectul represiv al comunismului. Dar eu am fost privilegiat, pentru că eram dintre puţinii academici, chiar puţinii profesori din Occident, care am avut
privilegiul să aflu chiar de la sursă ce însemna să fii într-o închisoare comunistă. Vă povestesc aceste lucruri ca să înţelegeţi de ce am răspuns la invitaţia d-nei Blandiana şi a d-lui Rusan de a deveni membru fondator al Memorialului de la Sighet.
ANA BLANDIANA
Tema relaţiilor româno-britanice în timpul războiului a anilor imediat următori este una dintre temele esenţiale ale studiilor dvs. de istorie contemporană, iar ideea nerespectării de către englezi a promisiunilor făcute oamenilor politici români, lui Maniu în primul rînd, este punctul nevralgic în care privirea istoricului îşi pierde răceala, necesară cîteodată. Aţi scris mult despre Maniu, de aceea îmi permit să vă întreb: ne-aţi putea schiţa un portret al acestui personaj pentru care morala şi politica nu erau incompatibile, cum sunt în general pentru oamenii politici, şi despre care ambasadorul englez la Moscova, Clark Kerr, mărturisea mai tîrziu că cea mai jenantă şi ruşinoasă obligaţie pe care ar fi primit-o vreodată în cariera lui de diplomat a fost aceea de a-l minţi pe Maniu, pe un om ca Maniu. Credeţi că englezii i-au abandonat pe români în 1945 pentru că nu bănuiau ce va reprezenta această abandonare, pentru că nu aveau destule informaţii pentru a-şi imagina comunismul? Întrebarea este într-o oarecare măsură retorică, pentru că cunoaştem amîndoi şi cunoaşte toată lumea scrisoarea lui Churchill către Roosevelt, din care rezultă clar că nu era vorba de naivitate, în care se vorbeşte despre interesele legate de Meditertană şi despre nevoia de a da prioritate salvării Poloniei, care, de altfel, nu a fost nici ea salvată. Totuşi, această întrebare rămîne în picioare.
DENNIS DELETANT
În primul rînd, este clar, studiind arhivele britanice, cele româneşti, englezii ştiau. Cînd vorbesc de englezi, vorbesc de diplomaţii noştri cei din cadrul Foreign Office-ului, ştiau foarte bine ce înseamnă impunerea comunismului în România de către Uniunea Sovietică. Pentru că, chiar după septembrie ’44, cînd Anglia a făcut parte din Comisia aliată de control, deci a trimis o echipă de ofiţeri să ancheteze, să vadă, să scrie ce se întîmplă în România în perioada respectivă, de altfel şi americanii au făcut la fel, era clar că erau conştienţi pe deplin de situaţia din România şi de ceea ce va urma probabil după ce se termină războiul. În legătură cu contactele britanicilor cu Maniu, încă din ’41, Foreign Office, Ministerul nostru de Externe, a avut rezerve faţă de Maniu, pentru că era un om deseori nehotărît. El trăgea de timp. El de două ori a fost invitat să vină la Londra, în ideea ca să se formeze un guvern în exil la un moment dat, şi de două ori a refuzat. Şi de aceea englezii au început să se îndoiască de el ca om politic. Plus că era – îmi permit să spun citind foarte multe documente pe tema aceasta – era destul de naiv în politică, adică în realpolitik. El credea, şi la un moment dat le spunea englezilor, că nu vrea să se ţină alegeri în România decît atunci cînd se retrag trupele sovietice. Şi englezii şi americanii i-au spus că acest lucru se va întîmpla probabil abia peste 10-20 de ani, dacă România are norocul acesta. El s-a opus ţinerii alegerilor. Ştim foarte bine că au fost organizate în toamna lui 1946 şi rezultatul a fost falsificat, dar totuşi Aliaţii credeau cumva că alegerile vor putea să fie într-o oarecare măsură libere. Maniu era un om, după părerea mea, care a fost într-un fel trădat de epoca în care trăia. Era o figură demnă de consideraţie, oferea un reper moral într-o epocă în care erau foarte puţine repere şi reprezintă pentru noi un simbol etern al importanţei morale şi al victoriei morale asupra politicii. Englezii, sau unii dintre englezi, n-au înţeles acest lucru şi această lipsă, acest efect al diplomaţiei britanice. Acest lucru a avut consecinţele pe care le cunoaştem cu toţii şi de aceea putem să facem o asemănare între situaţia de astăzi şi situaţia de la sfîrşitul războiului, cînd Rusia reprezintă un pericol pentru stabilitatea în zonele acestea, reprezintă un pericol, aş spune, folosind arme neconvenţionale. Se vorbeşte despre art. 5 din Tratatul NATO, dar art. 5, de apărare colectivă oferită de statele NATO, nu oferă o protejare împotriva mijloacelor subversive îndreptate către un stat membru. Şi aici mă refer la manipularea mass-media, la cumpărarea unor politicieni şi la arma economică. Gazprom este o armă mult mai eficace decît armata rusească.
ANA BLANDIANA
Într-adevăr, puţine lucruri m-au impresionat mai tare în istoria noastră decît felul în care, în timp ce sovieticii insistau să se facă cît mai repede alegerile, care au şi avut loc aşa cum au vrut ei, Maniu insista ca alegerile să aibă loc doar după retragerea trupelor. Mi se pare extraordinar, pentru că trupele sovietice s-au retras, cu chiu, cu vai, după 14 ani. Dar normalitatea asta era, ca alegerile să se facă într-o ţară care nu mai este ocupată. Eu cred că acest fel încăpăţînat de a judeca normal îl făcea pe Maniu iritant pentru Aliaţi, care aveau, în mod normal, interese, aveau imposibilitatea şi spaima de a nu intra într-un alt război ş.a.m.d. Dar ceea ce este sigur este că istoria i-a dat dreptate lui Maniu. Se cereau pentru alegeri observatori, care nu au fost asiguraţi, iar alegerile s-au desfăşurat ca-n codru. Ştia că se va termina totul curînd. Dar nu numai Maniu a sfîrşit în închisoare, au sfîrşit pînă la urmă în închisoare chiar membri ai Ambasadei engleze… de neînchipuit ! Englezii au pierdut sodnele şi rafinăria de pe Valea Prahovei, pentru care au luptat cu nemţii şi pe care li le-a luat Stalin. În orice caz, de foarte multe ori, şi dvs. ştiţi din documente extrem de impresionante, Maniu îi călcă pe nervi pe englezi şi pe americani, pentru simplul motiv că el rămînea credincios cu încăpăţînare unor idei şi unor principii morale la care ei deja renunţaseră, pentru că se pliau politicii de după război.
DENNIS DELETANT
Aici aş adăuga că Maniu era inconvenient pentru că reprezenta un model de puritate umană dreptul omului de a fi liber şi de aceea rămîne un personaj etern, cred, iar aceste caracteristici ale lui îi deranjau pe englezi, pentru că nu puteau să recunoască că într-adevăr Maniu rămînea un simbol, în timp ce ei erau nevoiţi din motive politice să facă aranjamentul pe care l-au făcut cu Stalin.
ANA BLANDIANA
Aş vrea să pun o întrebare cu un grad de intimitate care nu ştiu sigur dacă se potriveşte cu această scenă.Întrebarea este: în ce măsură descoperirea nemijlocită a României ţi-a marcat perspectiva asupra acestor relaţii istorice şi dacă crezi că ai fi fost la fel de sever în judecăţi, dacă nu cunoşteai la faţa locului urmările politicii externe occidentale? Poţi face un efort de imaginaţie? Şi să te mai întreb: care ar fi fost perspectiva ta asupra comunismului, dacă nu ai fi intrat într-o familie de foşti deţinuţi politici? Vreau să spun: în ce măsură dragostea pentru Andreea şi intrarea în familia Caracostea te-au ajtat să înţelegi România?
DENNIS DELETANT
A avut un mare impact asupra mea. Dar ai abordat o problemă care mai există în ceea ce priveşte România şi aceasta este imaginea României în exterior. Pentru că m-am referit la perioade imediat de după cel de-al doilea război mondial, cînd se ştia foarte puţin despre România, pînă la revoluţie. De fapt, revoluţia română din 1989 a aruncat România pe primul plan, într-un mod pozitiv, pentru că, de la sfîrşitul anilor ’70 pînă în ’89, România figura în presa occidentală, din motive negative, din cauza politicii lui Ceauşescu şi a urmării acestei politici. Deci ceea ce am putut să aflu – şi este o învăţătură foarte importantă pentru orice ce
rcetător străin care vrea să ştie mai mult, să înţeleagă mai mult despre Europa de Est – a fost contactul personal. Pentru că acest contact personal contează mult mai mult decît cititul în cărţi şi în ziare – mă refer acum la epoca comunistă, bineînţeles, pentru că era cenzură, pentru că ceea ce scriai sau citeai era dirijat, în linii mari, de către regim şi astfel imaginea României îţi apărea distorsionată – mă refer la anii ’60, ’70. ’80. Cînd am venit în ’65 şi cînd m-am întors să-mi fac studiile în ’69, la doctorat aici la Bucureşti, am cunoscut mai multă lume şi am înţeles mult mai bine cum cetăţeanul de rînd trebuia să adopte o strategie ca să supravieţuiască. Politica regimului sau comunismul te obligă să adopţi o strategie cum te vei descurca în viaţă. În Occident politica nu te obligă în general să iei această opţiune şi acest lucru nu este înţeles deloc în Occident. Poate că este înţeles mai bine în Anglia, dar cel puţin în Statele Unite, în contactele mele cu foarte mulţi americani, mi-am dat seama că ei nu înţeleg ce înseamnă să intervină într-un mod aşa tranşant politica în viaţa personală. Şi tocmai de aceea contactul personal cu familia Andreei şi cu prietenii lor – şi sunt mulţi dintre ei prezenţi în sală – mi-a oferit prilejul să înţeleg ce se întîmplă în România sau să încerc să înţeleg ce se întîmplă.
ANA BLANDIANA
Ai revenit în nenumărate rînduri în România comunistă, pînă cînd, în ’86, l-ai vizitat pe Corneliu Coposu, după ce reuşiseşi să faci cîteva fotografii în curtea fostei închisori din Sighet, unde fusese închis şi bunicul Andreei, apoi ai publicat un articol critic la adresa regimului şi ai devenit persona non grata. Îmi amintesc cît de emoţionată era toată lumea cînd ne-ai povestit la Sighet despre vizita la d-l Coposu.
Se află acum în sală d-na Rodica Coposu. Şi ne aflăm în ultimele zile ale Anului Coposu, care a fost marcat în România într-un mod cu adevărat ieşit din comun, prin zeci de manifestări şi prin cîteva cărţi cu adevărat de excepţie, de la monografia familiei Coposu pînă la jurnalul lui Corneliu Coposu, redescoperit – descifrat de Doina Alexandru – şi pînă la ultimul volum, care trebuia să se numească Enciclopedia Coposu şi pînă la urmă se numeşte Seniorul. Vreau să te rog să ne povesteşti ceea ce ne-ai povestit şi nouă în particular, ai povestit şi copiilor la Sighet: cum a fost vizita la d-l Coposu şi ce impresie ţi-a făcut acest om care a fost nedezlipit de Maniu? Acum, cînd i-a apărut Jurnalul din perioada din anii războiului, din ’36 pînă în ’45, se vede că a fost zi de zi alături de el şi ceea ce este uluitor este că, transcriindu-şi propriile sale idei şi transcriind toate replicile şi tot ce îi spusese Maniu, perspectiva de atunci, din ’45, este perspectiva pe care o au studiile tale din anii ’89-2000, deci este perspectiva pe care o avem noi cu toţii asupra lucrurilor. Mi se pare o carte cu adevărat uluitoare prin capacitatea de a privi istoria de la o oarecare distanţă şi, în acelaşi timp, de a o înţelege în perspectivă. De altfel, asta m-a impresionat pe mine întotdeauna la d-l Coposu. Povesteşte-ne!
DENNIS DELETANT
De fapt, întîmplarea a făcut ca să-l cunosc pe un prieten al d-lui Coposu, care mi-a dat numărul de telefon al d-lui Coposu. Dl. Coposu, după cum ai spus, Doina, era unul dintre secretarii lui Maniu şi mă interesau legăturile dintre Partidul Naţional Ţărănesc cu englezii, care au ajutat foarte mult cu bani şi cu agenţi de-ai noştri Partidul, în timpul războiului. Am pus mîna pe telefon, am sunat, m-am prezentat şi d-l Coposu a spus: „Mă bucur să vă aud vocea, d-le Deletant. Să ştiţi că sunt urmărit. Dacă vă convine să veniţi la mine, vă primesc cu mare drag. Iar dacă nu veţi veni, vă înţeleg”. Am răspuns: „D-le Coposu, sigur că vreau să vin să vă văd”. Şi mi-am propus să fiu discret. Ţin minte, era într-o marţi dimineaţă. El stătea pe Aleea Mămulari 19, deci tocmai în zona unde se demola ca să se facă Bulevardul „Victoria Socialismului”. Şi cum să fiu discret? Pentru că rămăseseră numai trei case în picioare şi restul era un şantier întreg, cu soldaţi… Am zis că încercam să fiu discret, dar se vedea de la o poştă cînd cineva se ducea la uşa d-lui Coposu. M-a întîmpinat la uşă într-un halat, cu o ţigară în colţul gurii, şi m-a poftit în sufragerie, şi imediat au venit d-na Rodica şi d-na Flavia şi mi-au tot adus cafea, ele probabil ştiind că d-l Coposu are darul de a face conversaţie. Eu nu voiam să-l obosesc, că, totuşi, avea o anumită vîrstă, dar la un moment dat m-am uitat la ceas şi am văzut că trecuseră patru ore şi atunci am spus: „nu vreau să exagerez”, dar d-l Coposu n-a vrut să mă lase să plec şi a insistat să mă întorc peste două zile să-l revăd. Mi-a povestit foarte mult despre legăturile pe care le-a avut Maniu cu englezii şi am stat de vorbă, bineînţeles. Peste două zile am revenit, fără să dau telefon, pentru că convenisem cu el ora la care să mă întorc şi el, întîi de toate, mi-a spus: „D-le Deletant, să ştiţi că la cîteva ore după ce aţi plecat dvs., a venit un colonel de la Securitate”, şi a continuat: „Să fiţi atent că vreau să vă dau cîteva foiţe cu nişte memorii de-ale mele privind contactele pe care le-au avut ţărăniştii cu englezii în timpul războiului”. Şi le-am luat, şi chiar atunci, în seara plecării mele din Bucureşti, m-a poftit la masă un domn de la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice (pentru că în vremea aceea Academia Română nu mai avea voie să gestioneze legăturile dintre academiile străine, acest rol revenind Academiei de Ştiinţe Politice). Acest domn, de altfel foarte amabil cu mine, m-a invitat la masă şi mi-a spus: „N-ai fost cuminte. Ai fost la d-l Coposu. Nu ne-ai cerut voie şi vezi că bănuiesc, nu ştiu, dar bănuiesc că ţi-a dat ceva. Să nu se găsească ce ţi-a dat la plecare, pentru că vei fi perchiziţionat”. Şi am spus „mulţumesc pentru avertisment”. Înainte să plec de la masă, a repetat avertismentul şi a spus: „Dennis, să ştii că nu numai tu o păţeşti, dar şi el, pentru că nu ai ascultat avertismentul meu” şi am spus: „lasă, că n-o să se întîmple nimic”. În fine, cînd am ajuns la Otopeni, am predat geamantanul, care a dispărut pe o bandă rulantă, şi cînd să ajung la controlul documentelor, a venit un maior ca să îmi ia paşaportul şi a plecat cu el, şi m-a poftit să mă duc într-un colţ al sălii. Era un întunetric acolo – cei care aţi fost prin Otopeni în anii aceia probabil că vă amintiţi că avea un singur bec în sala de plecare. Şi, înainte să plece, maiorul m-a întrebat unde e bagajul meu mare, i-am zis: „păi, l-am predat”, şi a tras o înjurătură şi a plecat. Mi-a spus să mă duc la o doamnă să mă perchiziţioneze şi am intrat în vorbă cu ea şi ea a fost foarte impresionată de faptul că vorbeam româneşte. M-a întrebat ce am făcut în România şi am spus că ceva cercetări despre… fraţii Şaraga, cei care au creat Biblioteca pentru toţi la Iaşi, la sfîrşitul sec. XIX. Şi ea a spus: „Domnule, daţi-mi dvs. ce vreţi din hîrtiile dvs. să le examinăm, ca eu să-mi fac datoria, alegeţi dvs.” şi atunci am scos aceste notiţe pe care le făcusem despre fraţii Şaraga. A dispărut, s-a întors, s-a întors şi maiorul între timp, şi s-a scuzat că m-a oprit, şi mi-au cerut hîrtiile respective, au discutat între ei şi m-au lăsat să plec. Iar maiorul a spus: „Iertaţi-ne că v-am perchiziţionat, dar am ascultat un ordin, ştim că sunteţi un prieten al României”. Dar ceea ce era ironic în toate astea era că în tot timpul cît am fost ţinut să fiu perchiziţionat m-a aşteptat zborul British Airways şi pilotul, ştiind c
ă am fost reţinut, a refuzat să decoleze şi m-a aşteptat să vin ultimul. M-am urcat în avion şi, în timp ce treceam de clasa I să-mi iau locul la clasa a II-a, erau nişte englezi acolo care bodogăneau – „uite încă un englez care nu ştie să ajungă din timp la cursă”.
ANA BLANDIANA
Se împlinesc 25 de ani de la miraculosul, controversatul şi probabil programatul an 1989. Aş vrea să ne vorbiţi despre revoluţia căruia i-aţi fost nu numai martor, ci într-o oarecare măsură şi participant, nu numai pentru că aţi venit cu echipa BBC din primele zile de după fuga lui Ceauşescu la Bucureşti. Aş vrea să ne povestiţi mai ales ceea ce ţin minte că povesteaţi la Sighet, suna aproape ca un roman captivant, ca un roman poliţist, despre zilele şi nopţile pe care le-aţi petrecut în studioul de la BBC, începînd cu 16 decembrie, dormind acolo şi transmiţînd fără încetare pentru publicul de limba engleză al BBC din toată lumea revoluţia română.
DENNIS DELETANT
După cum am spus, eu am fost declarat persona non grata în noiembrie ’88, pentru că scrisesem un articol, anonim de fapt, pentru ziarul The Times despre ceea ce văzusem în România într-o călătorie pe care am făcut-o în nordul ţării, inclusiv o vizită făcută la Sighet, dar nu intru în detalii, nu avem timp. Totuşi, în mai ’89 a fost o echipă a BBC, fără mine, în România, cu John Simpson, care este cel mai renumit reporter al televiziunii BBC, lucrează şi astăzi, are peste 70 de ani. Şi el, ştiind că am vizitat des România, m-a rugat să traduc nişte interviuri pe care el le luase în mod clandestin în România şi le imprimase. Mi-a povestit că Securitatea de fapt i-a confiscat videocasetele pe care le făcuse şi i le-a restituit, dar ceea ce Securitatea nu ştie este că BBC ştie şi poate să refacă videocasete şterse. Deci le-au reconstituit şi eu le-am tradus. Cunoscîndu-l pe d-l Simpson, cînd au avut loc evenimentele din 16 decembrie din Timişoara mi-a dat un telefon şi m-a întrebat: „Dennis, cade Ceauşescu sau nu?”. Pînă atunci eu nu credeam că va dispărea Ceauşescu, n-am întrezărit căderea lui, dar ascultînd şi auzind la radio ce se întîmpla la Timişoara, i-am răspuns: „da, după părerea mea, va cădea, nu va rezista”, şi atunci John a spus: „uite, eu plec acum în România cu o echipă, ştiu că tu nu poţi veni că ai interdicţie, dar vreau să-mi iei locul în biroul meu la BBC şi să fii un fel de ancoră pentru mine, să comentezi ce se întîmplă sau ce se ştie despre evenimentele din România cît sunt eu pe drum cu echipa, mergînd prin Iugoslavia” (ei au intrat iniţial prin Iugoslavia în România). Şi atunci m-am dus la BBC, în birou la el, erau 36 de ecrane cu imagini de la televiziunile din toată lumea – sovietică, arabă, franceză, latino-americană, americană. Mi-au zis: „aici veţi vedea, după evenimentele de la Timişoara, veţi avea această panoramă a ceea ce se întîmplă în România. Vă rog să-mi comunicaţi”, că aveam telex atunci, „ce vi se pare mai important”. Pentru mine era ceva nemaipomenit. Să fii istoric, să am istoria pe viu în faţa mea, nu numai graţie BBC, dar graţie lui Agence France Press, graţie televiziunii sovietice, graţie unor televiziuni arabe, pentru că să ştiţi că Gaddafi a trimis o echipă de reporteri în timpul revoluţiei în România şi eu am văzut ce au filmat ei. Deci trei-patru zile am tot sintetizat, şi pînă la urmă, a venit 22 decembrie, fuga lui Ceauşescu şi John m-a chemat la Bucureşti. Şi atunci am luat o altă echipă, dar a trebuit (pentru că tomai fuseseră evenimentele de la Otopeni şi Otopeniul fusese închis şi nu puteam zbura direct în România de la Londra) să zburăm la Varşovia, am ajuns acolo la miezul nopţii, apoi am luat alt avion din Varşovia la Sofia. În Sofia am ajuns la 4 dimineaţa şi am dormit două ore pe beton în holul aeroportului, pentru că nu era nici o cursă şi nici un taxi. Dar la ora 6 a vorbit John cu Ambasada britanică şi au venit două Mercedesuri foarte frumoase de la compania Hertz şi un jeep de la armata bulgară, cu doi soldaţi în civil ca să ne însoţească pînă la Bucureşti, pentru că ştiau că se trage în România. Am ajuns la Ruse, era zăpadă multă pe jos, am petrecut noaptea la hotelul din Ruse şi am ajuns la frontieră la Giurgiu, am plătit taxă 30 dolari viză şi pentru mine, şi pentru membrii echipei din Zürich, n-am avut nimic de suferit, au fost foarte amabili ofiţerii de la paşapoarte şi am parcurs acei 60 de km de la Giurgiu la Bucureşti. Şi ceea ce ne-a impresionat a fost faptul că înainte să trecem în România, pe partea bulgară, echipa de la BBC luase cu ea două steaguri britanice imense şi le-au pus pe capota celor două Mercedesuri. Deci am intrat în România, bulgarii întîi, în jeepul lor, cele două Mercedesuri cu steagul britanic apoi şi în toate satele prin care am trecut, asta s-a întîmplat pe 28 decembrie, prin toate satele prin care am trecut în drum spre Bucureşti, oamenii, trecătorii, stăteau, ne vedeau şi făceau semnul V, de la victorie, ăsta era semnul lui Churchill al victoriei asupra nazismului. Ne-a făcut o impresie frumoasă, bineînţeles. Apoi am ajuns la Bucureşti şi mai sunt o mulţime de peripeţii, dar nu avem timp să le povestesc pe toate.
ANA BLANDIANA
Dar le-ai spus, le-ai scris şi au apărut în cartea noastră. Din punctul meu de vedere, simplificînd foarte mult lucrurile, în revoluţie au existat două categorii de participanţi: cei care strigau „Jos Ceauşescu!” şi cei care strigau „Jos comunismul!”. Cei care strigau „Jos Ceauşescu!” au ajuns în cele din urmă la putere şi au instaurat postcomunismul, cei care strigau „Jos comunismul!” au scris în 11 martie 1990 Proclamaţia de la Timişoara, care este primul text dintr-o ţară din Est, primul text teoretic, pe puncte, despre ce trebuie făcut ca să se treacă de la statul de tip totalitar la statul de drept. Au stat după aceea 52 de zile şi nopţi în Piaţa Universităţii, susţinînd Punctul 8 de la Timişoara, care era punctul 8 din Proclamaţie şi era însăşi definiţia lustraţiei. Au intrat după aceea în Alianţa Civică şi au luptat pentru lustraţie. Daţi-mi voie să fac o mică paranteză, comică într-un fel, înainte de a continua. Bem apă din nişte sticle pe care se află sigla Alianţei Civice. Această siglă acum 20 de ani se afla pe steaguri, la mitingurile Alianţei, purtate de sute de mii de persoane. Între timp, o firmă de apă minerală a furat-o şi a pus-o pe sticlele ei şi, deşi îmi dau seama că pînă la urmă e ceva fără ruşine, pot să mărturisesc că-mi face plăcere de cîte ori văd cîte o sticlă cu sigla Alianţei Civice. Închei paranteza. Deci, sunteţi specialist, ca să zic aşa, aţi studiat şi aţi scris comparativ despre felul în care noţiunea de lustraţie a prins sau n-a prins viaţă, a devenit sau n-a devenit realitate în diversele ţări din Est. V-aş fi recunoscătoare dacă ne-aţi prezenta pe scurt acest studiu comparativ.
DENNIS DELETANT
Trebuie ţinut seama de faptul că România a ieşit dintr-un marasm faţă de celelalte ţări din fostul lagăr socialist, şi aici mă refer la dictatura lui Ceauşescu. În Polonia, de exemplu, deja în vara lui ’89 fuseseră alegeri semipluraliste, ca să zicem. A existat din ’77 în Cehoslovacia o mişcare de disidenţă, Carta ’77. Totuşi aş spune că România rămîne cam pe la mijloc în ceea ce priveşte fenomenul lustraţiei sau fenomenul decomunizării, cum îl denumesc anumiţi cercetători. În România, din cauză că nu exista nici o concesie în ceea ce priveşte economia românească, deci totul era centralizat, nu exista nici o dezbatere asupra direcţiei economice, spre deosebire de Ungaria, Polonia sau chiar Cehoslovacia, asta este un lucru. În al doilea rînd, nu exista un dialog în sînul Partidului Comunist din
România, spre deosebire de multe dintre celelalte ţări satelite. Şi de aceea, punctul de pornire din România – al reformelor, al instaurării unei adevărate democraţii -, punctul de pornire a fost mult mai înapoiat, aş spune, decît în celelalte ţări. Totuşi, se uită deseori că, de exemplu, chiar în ziua de astăzi, în Bulgaria n-a avut loc o lustraţie. Situaţia din România este mai bună din punctul ăsta de vedere. Şi în Albania situaţia rămîne foarte dubioasă în ceea ce priveşte seriozitatea cu care diversele guverne de după ’90 au aplicat o lege a lustraţiei. Şi, pînă la urmă, recunosc că în România s-au făcut progrese în ceea ce priveşte accesul la documente. Pentru că accesul la trecut, accesul la adevăr ne ajută să înţelegem cum am ajuns unde am ajuns astăzi, ne ajută să explicăm de ce anumite fenomene au loc în România, pe cînd nu au loc poate în alte ţări comuniste. Pe de altă parte mă îndoiesc. Şi aici mă refer la faptul că, de exemplu, în anul 2000, la americani, s-a făcut un studiu nepublicat despre felul în care Securitatea din ţările comuniste a pătruns sau deţine pîrghiile economice din fiecare ţară. În România, în 2000, 80% din pîrghiile economice erau deţinute de foşti ofiţeri de Securitate sau de membri ai familiilor lor. Aproape acelaşi procentaj exista în Polonia. În Bulgaria şi astăzi există aproape 80%. Asta ne ajută să înţelegem ce se întîmplă în ziua de astăzi, pe plan politic şi economic, în fiecare dintre ţările din fostul lagăr socialist. 
ANA BLANDIANA
În 1990, lustraţia, adică Punctul 8 de la Timişoara, a devenit la noi un vers dintr-un cîntec, în timp ce în Cehia, peste un an, a devenit lege. În România n-a devenit, după cum spuneaţi, niciodată lege, deşi au existat mai multe încercări, prima propunere fiind redactată chiar de George Şerban, cel care a scris şi Proclamaţia de la Timişoara. Ceea ce mi se pare straniu şi tulburător şi deprimant acum, la 25 de ani din acel moment, este nu faptul că între timp lustraţia nu s-a legiferat, ci că între timp clasa politică este formată din generaţia următoare, care, evident, nu mai poate fi lustrabilă, pentru că membrii ei erau nişte copii în timpul comunismului, dar care au azi aceeaşi perspectivă asupra lucrurilor ca şi cei care erau atunci lustrabili şi împotriva cărora încercam noi să luptăm printr-o lege a lustraţiei. Ei sunt acum fiii, cum spuneaţi, sau finii lustrabililor. V-aţi întrebat vreodată cît de important a devenit în România cuvîntul „fin”? Acum, în fiecare proces, în fiecare arestare de la DNA, apar cel puţin doi-trei „fini” sau „naşi”, dovadă că într-un mod de-a dreptul savant s-au contopit regulile solidarităţii nomenclaturiste cu regulile solidarităţii de tip mafiot, prin familii. Problema noastră acum nu mai este că nu avem o lege a lustraţiei, ci că trebuie să luptăm împotriva unor oameni care nu mai pot fi lustrabili, dar au toate defectele şi păcatele pe care le aveau lustrabilii.
DENNIS DELETANT
Sigur, ceea ce spui este adevărat, dar să nu trecem cu vederea fapul că totuşi în multe ţări există asemenea relaţii şi de fapt relaţiile de rudenie explică multe dintre defectele unor societăţi, dar şi, uneori, lucrurile pozitive din societate. Aici mă gîndesc că, după părerea mea, problema României are şi alte lipsuri. Ceea ce lipseşte în România, văzînd lucrurile din afară (şi ceea ce spun eu este bazat pe conversaţiile mele particulare cu diverşi oameni din Statele Unite şi din Anglia), este lipsa de profesionalism, deci o anumită incompetenţă şi lipsă de consecvenţă. Sigur că aceste defecte nu se pot repara imediat, dar, dacă, şi cînd, odată conştientizate, se iau măsuri ca aceste fenomene să fie mai puţin pregnante în societatea românească, atunci economia românească ar avansa mult mai repede decît avansează în momentul de faţă şi cred că şi nivelul de trai s-ar îmbunătăţi. Pentru că corectitudinea, consecvenţa, profesionalismul aduc investiţii străine.
ANA BLANDIANA
Nu-mi doresc decît să ai dreptate.
Trecem la o altă temă extrem de interesantă. În recenta carte, Dennis Deletant la Sighet, este reprodusă o discuţie pe care ai purtat-o în 2004 cu Marius Oprea şi Romulus Rusan despre accesul la arhive. Atunci, în urmă cu 10 ani, deci la 15 ani după revoluţie, concluzia discuţiei era că arhivele sunt practic închise. Între timp, în mod evident, lucrurile s-au schimbat. Întrebarea mea este, pe de o parte, să-mi spui în ce măsură simţi că s-au schimbat, iar pe de altă parte, o dovadă că s-au schimbat este faptul că ţi-ai văzut dosarul de Securitate. Au apărut multe cărţi scrise de români care şi-au văzut dosarul de Securitate, dar mi se pare extrem ce interesant să auzim ce spune că a simţit un englez văzîndu-şi dosarul său de Securitate românesc.
DENNIS DELETANT
Întîi de toate, ca istoric, mi-a fost de mare folos, pentru că Securitatea mi-a „făcut agendă”, deci mi-a amintit de anumite elemente de care uitasem. De pildă, într-unul din cele cinci volume (unul care are 400 de pagini) este fotocopiată o parte din corespondenţa cu prietenii mei români. N-am păstrat eu nimic, Securitatea a păstrat corespondenţa pentru mine. Deci, trebuie să-i fiu recunoscător. Dar ceea ce m-a frapat a fost acest interes pentru cetăţenii străini (pentru că bănuiesc că sunt mai mulţi cei care au dosare), dar şi detaliile de care se ocupa Securitatea. Vă dau un exemplu. M-am referit la prima mea vizită din ’65 la Sinaia. Într-unul dintre weekend-uri m-am dus cu ceilalţi la Braşov şi de la Braşov ne-au dus într-un sat săsesc, unde ne-au primit tradiţional cu pîine şi sare şi, participînd la această festivitate m-am împrietenit cu două săsoaice tinere. Şi-au dat seama că ştiu româneşte şi mi-au cerut adresa să fim în corespondenţă. Şi atunci le-am dat adresa mea din Anglia şi chiar am corespondat cu ele un timp. Cînd am deschis dosarul, în primele pagini era un raport al Securităţii din Braşov prin care ruga organul local din satul respectiv să facă un fel de investigare, să ia la întrebări pe părinţii acestor două fete şi să citească scrisorile, să vadă dacă nu pot aceste fete să pună anumite întrebări, adică să scoată de la mine anumite replici sau răspunsuri la întrebări. Deci, mi-am dat seama că Securitatea încerca să lucreze atunci, chiar cu aceste fete care aveau 18-19 ani. Ceea ce iarăşi m-a impresionat a fost faptul că la Cluj, în ’81 obişnuiam să mă întîlnesc cu doi profesori şi să mergem la Casa Universitarilor, şi bănuiam faptul că întotdeauna eram poftiţi la aceeaşi masă, lîngă un perete, probabil că acolo era un microfon. Citind dosarul, dau de un raport: discuţia pe care am avut-o cu cei doi profesori era reprodusă în raport cuvînt cu cuvînt, şi scria acolo „tehnică operativă”, deci imprimase Securitatea toată discuţia noastră, 10 pagini şi ceva! Deci iarăşi, pentru mine, ca istoric, a fost un element interesant în a reconstitui o pagină din trecutul meu. Dar ca să răspund direct la întrebare, mi-a confirmat suspiciunea că statul vrea să-ţi controleze viaţa, vrea să te influenţeze, vrea să afle dacă poate să folosească ceva împotriva ta, poate să te şantajeze. Dar în acelaşi timp, Securitatea, după părerea mea, era interesată să ştie cu care român veneam eu în contact, nu neapărat ce făceam eu, dar cu care români veneam în contact, ca românii să fie supravegheaţi mai atent.
ANA BLANDIANA
O întrebare la timpul viitor. Şi pesimistă, adică sună pesimist. Sper că răspunsul nu va fi la fel. Credeţi că poate fi comunismul reversibil? Întrebarea are două aspecte. Poate el să revină în ţările pe care le-a stăpînit aproape jumătate de secol? – este o parte a întrebării. Cealal
tă este: poate el să se dezvolte în continuare la nivel mondial, din cauza inechităţilor sociale, mai ales în ţările sărace? poate el să reînvingă şi să redevină inclusiv sistem mondial? Nu mă refer la studii de caz cum ar fi Coreea de Nord, Vietnamul sau China, ţări în care el a rămas în picioare, ci acolo unde ar putea de acum încolo să se nască.
DENNIS DELETANT
Răspunsul la prima întrebare: eu nu cred că comunismul este reversibil, pentru că aici, în zona aceasta, a venit din afară, a fost adus de o putere străină. Nimeni din România nu a votat Partidul Comunist la putere. De fapt, mă amuza un comentariu, după revoluţie, în ’90, cînd într-un ziar se scria că „Partidul Comunist a fost declarat ilegal şi a murit” (aceasta a fost sintagma) şi atunci am spus la BBC: „da, o fi murit, dar nimeni nu a produs un certificat de deces”. Şi aici, faptul că oamenii totuşi au opţiunea de a vota un partid comunist face parte din temeiul principiilor democratice, desigur. În alte zone ale lumii, unde capitalismul face greşeala ca cetăţeanul de rînd să nu vadă un rod al sistemului capitalist şi să fie dezavantajat, în aşa fel încît el, cetăţeanul, nu-şi doreşte decît o îmbunătăţire economică a vieţii lui, nu se mai gîndeşte la posibilitatea de a poseda un paşaport sau la posibilitatea de a alege între mai multe partide politice, acolo persoanele se gîndesc doar la viaţa lor de fiecare zi, cum să obţină pîine, cum să aibă căldură în casă. Şi în cazurile în care un lider, un conducător a hotărît aceste lucruri, cum ar fi în cazul Venezuelei, de exemplu, cu Chavez… (nu ne convine politica lui, dar a satisfăcut aceste dorinţe ale poporului şi asta explică de ce a fost reales). Cu un popor atît de sărac, era clar că el avea un program de ajutorare a claselor care sufereau de această inegalitate în societate.
ANA BLANDIANA
În continuare, ceva care ţine de ziua de azi şi de viitorul nostru al tuturor. Ca cercetător al anilor de după 23 august ’44, atunci cînd ocupantul sovietic încălca toate acordurile diplomatice şi toate drepturile omului şi întrecea toate limitele relaţiilor interumane, vă sună acum ceva cunoscut în actuala situaţie internaţională declanşată de criza ucraineană şi de sfidările Rusiei? Este reacţia democraţiilor occidentale mai sigură astăzi decît era la München sau la Ialta? Şi ne putem oare întreba dacă istoria poate să-şi permită tendinţa de a se repeta? Sau e vorba doar de un fel de asemănare stilistică a situaţilor? Mai poate fi valabilă celebra frază a lui Lenin care spunea despre capitalişti că sunt în stare să vîndă şi funia cu care vor fi spînzuraţi? Vă mărturisesc că această întrebare pe care v-am pus-o acum am gîndit-o în urmă cu vreo săptămînă, cînd am început să mă gîndesc ce să vă întreb. Între timp, s-au întîmplat două lucruri care par să schimbe perspectiva. Pe de o parte, s-a întîmplat căderea catastrofală a rublei, care dovedeşte că mondializarea poate să fie şi o armă pozitivă. Iar, pe de altă parte, s-a întîmplat uluitoarea reluare după 53 de ani a relaţiilor diplomatice americano-cubaneze, prin intermediul Vaticanului. Deci lucrurile par să se schimbe. Întrebarea rămîne. Am trecut cu toţii şi chiar am rămas în spaima că la graniţa noastră se întîmplă nişte lucruri care s-au mai întîmplat şi care ar putea continua la fel ca acum 50 de ani.
DENNIS DELETANT
Răspunsul la întrebarea ta, Doina, are două aspecte, după mine. În primul rînd, faţă de situaţia de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, atitudinea Statelor Unite este complet diferită astăzi decît a fost faţă de Uniunea Sovietică în ’45. Şi anume, motivul pentru care Churchill a făcut înţelegerea pe care a făcut-o cu Stalin în octombrie ’44 a fost faptul că Roosevelt îi spusese de mai multe ori că, după terminarea războiului, SUA îşi vor retrage toate trupele din Europa şi că Marea Britanie trebuie să facă faţă singură Uniunii Sovietice. Şi Marea Britanie este, sau era, o putere maritimă şi avea o armată mică, şi atunci în capul lui Churchill ideea a fost: cum să fac eu să păstrez, din Europa Centrală, Europa de Sud-Est, ce pot să apăr cu flota? Şi singurele ţări pe care putea să le apere erau Italia şi Grecia. Şi atunci el a recunoscut un fapt deja împlinit, şi anume, luarea deja, în octombrie ’44, a Ungariei, a României, a Bulgariei de către Armata Roşie. Şi el a spus (şi Roosevelt a fost de acord cu el) că nici SUA, nici Marea Britanie nu vor intra în război cu Uniunea Sovietică, aliatul lor în războiul împotriva Germaniei hitleriste. Mai este ceva care trebuie subliniat. Vorbim de două state democrate – Statele Unite şi Marea Britanie – unde conducătorul este ales prin vot popular. Opinia publică, nici în Statele Unite, nici în Marea Britanie, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, nu ar fi acceptat un război împotriva Uniunii Sovietice. Deci, România, ca şi Bulgaria au fost sacrificate. Ca şi Polonia, de altfel, pentru care Anglia a intrat în război iniţial, în septembrie ’39. Acum, gîndindu-ne la situaţia de astăzi, România face parte, pe lîngă apartenenţa ei la NATO, şi la acest parteneriat strategic româno-american. Este o garanţie în plus a integrităţii naţionale a României. Şi de aceea Statele Unite consideră, după părerea mea, şi ceea ce vă spun eu este bazat pe conversaţiile pe care le am cu diverşi oameni informaţi din Statele Unite, Statele Unite consideră alianţele cu Polonia şi România cele mai de încredere în zona aceasta. Şi de aceea vom vedea cum se va dezvolta acest parteneriat strategic între Statele Unite şi România. De aceea d-l Putin consideră România un spin în coasta lui, pentru că el ştie că România nu numai că are garanţia alianţei NATO, dar are garanţia oferită de acest parteneriat. Eu nu cred că Statele Unite nu vor respecta acest parteneriat strategic.
ANA BLANDIANA
Chiar dacă n-am ajuns încă la sfîrşit, am ajuns la ultima întrebare şi mulţumindu-ţi efectiv cu emoţie pentru felul în care ai fost din prima clipă alături de ideea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, pentru felul în care ai revenit mereu alături de noi, aş vrea, dacă se poate, să faci o comparaţie între Memorialul de la Sighet, care în luna viitoare va împlini 22 de ani şi care a fost primul muzeu al represiunii comuniste din Europa (de fapt, mi-e jenă să spun, din lume, pentru că sună prea bombastic), şi alte muzee dedicate acestei teme pe care le cunoşti.
DENNIS DELETANT
Desigur, eu pot fi acuzat de anumită subiectivitate, eu fiind membru fondator al Memorialului, dar, după părerea mea, şi este una sinceră, Memorialul de la Sighet, şi alţi vizitatori, alţi prieteni străini mi-au confirmat această părere, este cel mai amplu, oferă cea mai reprezentativă şi cea mai amplă privire şi perspectivă asupra aspectului represiv al comunismului din Europa. Şi prin amploarea obiectelor care sunt expuse acolo, şi prin felul în care Muzeul este organizat şi administrat. Şi această admiraţie este oglindită în Cartea de impresii a Memorialului, pentru că, ori de cîte ori mă duc acolo, mă interesează să vad care sunt comentariile oamenilor care l-au vizitat, şi mulţi dintre ei sunt străini.
ANA BLANDIANA
Trebuie să mărturisesc că am pus această întrebare nu ca să aud încă o dată, deşi îmi face plăcere, părerea pe care ştiu că o ai despre Memorial şi pe care ai scris-o în numeroase rînduri. Am pus-o pentru că în ultimele luni trăiesc un sentiment de-a dreptul tulburător, în faţa unui fenomen pe care nu-l înţeleg şi care, ca toate lucrurile pe care nu le înţeleg, mă tulbură. Este vorba de faptul că pe diverse canale media, dar şi din partea unor instituţii chiar s-a l
ansat o campanie despre faptul că în România nu există un muzeu al comunismului. Ba, mai mult, că este singura ţară din Est care nu are un muzeu al comunismului. Lăsînd la o parte faptul că în felul acesta se eludează şi chiar se neagă existenţa Memorialului de la Sighet (pentru că Memorialul este în primul rînd un muzeu, un memorial nu este mai puţin decît un muzeu, este mai mult decît un muzeu, care are în perioadele de vîrf mai mult de 1.300 de vizitatori pe zi), deci, în afară de faptul că se neagă o realitate care de altfel este recunoscută internaţional, rămîn cu senzaţia că atunci cînd se spune „e nevoie de un muzeu al comunismului”, făcîndu-se abstracţie de Memorialul Victimelor Comunismului, se doreşte de fapt un muzeu al comunismului în care accentul să nu fie pus pe represiune. Ceea ce deranjează în Memorialul de la Sighet este, oare, ideea represiunii şi perspectiva victimelor asupra a ceea ce s-a întîmplat? Am vrut să-mi exprim uluirea în faţa acestei realităţi, care, sigur, e posibil să se refere la faptul că statul nu a făcut, încă, un muzeu. Noi nu suntem statul. Noi suntem societatea civilă, am fost Alianţa Civică, am fost la Consiliul Europei şi am propus aproape prin absurd un muzeu. Şi pentru că Dumnezeu a fost alături de noi, am fost sprijiniţi moral şi am reuşit să-l facem. Dar sigur că statul ar trebui să facă şi el, sigur că ar trebui să se facă, aşa cum s-a anunţat în numeroase rînduri, şi la Rîmnicu Sărat, şi la Jilava, şi la Canal, şi la Piteşi, şi la Aiud, şi la Făgăraş, şi la una din închisorile din capitală, închisori teribile, unde au fost exterminate elitele ţării. Cu cît vor fi mai multe muzee, cu atît mai bine. Dar de ce e nevoie să negi ceea ce deja există? Pentru ca să anunţi că vei face ceva despre care nu e sigur că o să reuşeşti să faci? În orice caz, pînă acum nu s-a reuşit.
Stimate domnule profesor, iubite Dennis, îţi mulţumesc pentru această discuţie care a avut ambiţia de a trece marile probleme ale istoriei noastre recente prin viziunea critică dar plină de empatie a unui savant englez legat nu numai ştiinţific de dramele şi miracolele noastre.
Doamnelor şi Domnilor, vă mulţumesc că în această zi din ajunul aniversării unui sfert de secol de istorie, plătită atît de scump şi încărcată de noi speranţe, şi în preajma Sărbătorii Naşterii, în care încercăm să ne naştem mereu din nou, aţi fost alături de noi în acest periplu, care ne ajută să analizăm cine am fost ca să înţelegem cine suntem şi cine putem spera să fim.
 
Ana Blandiana este scriitoare, autoare a 24 volume de poezie, proză şi eseu, traduse în 24 de limbi.
În luna mai 1990 a reînfiinţat Centrul PEN din România, pe care l-a condus pînă în 2004. În noiembrie 1990 s-a numărat printre fondatorii Alianţei Civice (preşedinte între 1991-2002). În ianuarie 1993 a fost iniţiatoare a Memorialului Sighet, iar în aprilie 1995 a Academiei Civice, pe care le conduce de la începuturi pînă în prezent.
Premiul internaţional „Herder” (1982), Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu” (1997). Membru al Academiei Europene de Poezie. Ofiţer al „Legiunii de Onoare” (2009).
Dennis Deletant este filolog şi istoric englez, familiarizat cu România din anii ’60, întîi ca bursier, apoi prin căsătoria cu Andreea Caracostea, prin teza de doctorat despre „Manuscrisul de la Ieud”, în sfîrşit prin lucrările sale de referinţă despre comunismul românesc, dezvoltate şi de la catedră, iniţial la Universitatea din Londra (Colegiul de Studii Est-Europene), apoi – în paralel – la Universitatea din Amsterdam, iar în prezent la Georgetown University (Catedra de Studii Româneşti „Ion Raţiu”). Ofiţer al „Ordinului Imperiului Britanic” (1995) şi, în România, al Ordinului „Pentru Merit” (2000).
 
Convorbiri Literare, ianuarie 2015, Un englez în istoria României
http://convorbiri-literare.ro/?p=3845