» » » » Departamentul editorial

Departamentul editorial

posted in: Departamente | 0

Editor ROMULUS RUSAN

Departamentul editorial editează buletine informative, ghiduri şi caiete de sală, precum şi zece importante colecţii de istorie contemporana.

În total au fost publicate, sub redacţia lui Romulus Rusan, peste 44.000 pagini care au intrat în biblioteca şi bibliografiile de istorie recentă.

 

Colecţii:

 

CUM AM DEVENIT EDITOR
„Analele Sighet” este prima și, fără îndoială, cea mai frământată și originală dintre colecțiile pe care Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului le-a editat, în acei ani învolburați ai începutului, când Memorialul Sighet abia lua ființă, căutându-și locul în clădirea închisorii aflată în curs de reconstrucție. Din echipa de organizatori făceam parte patru-cinci persoane, în schimb participanții la simpozioanele anuale erau deosebit de numeroși (între 200 și 300, nemaivorbind de publicul de sute de oameni, sosit fără să se anunțe din toate direcțiile). Parcurgerea celor 650 kilometri de la București se făcea cu autobuze închiriate sau cu trenuri supraaglomerate pentru care trebuiau obținute vagoane suplimentare direct de la Ministerul Transporturilor. Pentru cei din Chișinău sau Cernăuți comandam autobuze speciale și ne ocupam de obținerea vizelor. Oaspeții veniți din Anglia, Franța, Germania, Polonia, Cehia, Slovacia, Norvegia și din atâtea alte țări trebuiau așteptați la Aeroportul Otopeni și apoi conduși la Gara de Nord, de unde continuau călătoria cu trenul, 12-13 ore, până la Sighet. Aici noii sosiți se înghesuiau de-a valma în hotelul, mereu în reparație, din centrul orașului, câte trei-patru într-o cameră. Sala de conferințe a Memorialului se afla încă în construcție, astfel că închiriam în oraș una sau chiar două săli. Pentru ca toți cei înscriși în program, în cele 2-3 zile, să aibă acces la microfon, timpul era limitat la zece minute. Microfonul era gardat de două lămpi galbene, care se aprindeau drastic cu zece secunde înaintea întreruperii sonorului. Pe cei ce nesocoteau acest sistem de cartelare a timpului, moderatorul îi întrerupea, cerându-le manuscrisul pentru a fi publicat integral. Dar de multe ori autorii își trimiteau comunicarea pusă la punct, revăzută și adăugită, doar după săptămâni și chiar luni, ceea ce complica enorm munca editorului.
Cum ne explicăm această atracție ieșită din comun pe care Sighetul o exercita asupra atâtor oameni? România – despre care toți știau doar că a avut o revoluție televizată, dar și o mineriadă sângeroasă – reprezenta pentru străini o atracție în sine. În același timp, în România nu exista încă un program de reconstituire a istoriei recente. Sutele de oameni veneau la Sighet ca spre un loc de confesiune. Erau foști deținuți politici, foști deportați, apoi istorici și savanți trecuți ei înșiși prin încercări și închisori, studenți și tineri studioși fără acces la arhive, dar dorind să ajungă la ele cu o îndărătnicie care azi nu mai există; în sfârșit istorici din țările vecine sau din Occident. Unii erau mărturisitori, alții cercetători. Unii aduceau mesaje încurajatoare de la mari personalități ale lumii, alții veneau însoțiți de alumni la fel de pasionați ca ai noștri. Numele lor sunt cuprinse într-o listă alăturată. Se va vedea că, pentru cei zece ani cât au avut loc simpozioanele, nu sunt puțini.

Din transcrierea acestor simpozioane au rezultat de-a lungul unui deceniu zece volume, fiecare purtând un număr și un titlu. La început trei-patru sute de pagini, apoi mai multe, apoi mult mai multe, cu cât ne apropiam de prezent și istoria vieții cotidiene era mai proaspătă în memorie. La terminare, în 2003, s-au strâns 7388 pagini și mulți ne-au felicitat că, în mijlocul unui ocean de uitare, am realizat un adevărat compendiu, ca un atol al neuitării.
Este adevărat că între timp arhivele începuseră să se deschidă, iar partea confesivă a culegerilor devenea din ce în ce mai bine armată cu documente complementare. Aceste zece volume sunt fundamentul care a dat trăinicie și durată Muzeului și, implicit, Memorialului de la Sighet. Rememorarea lor, peste ani, ne va arăta de unde am plecat și unde am ajuns.
Am insistat cam mult asupra felului în care s-a născut una dintre colecții – „Analele” – pentru că în ea se concretizează modul cum, pas cu pas, s-a născut și a crescut Memorialul. Un fel de efort patetic s-a perpetuat în geneza bazei de date, a acumulării de documente inedite, în publicarea cărților și, în paralel, în conceperea celor șaizeci de săli de expoziție. La simpozioane am întâlnit sute de oameni, aceștia ne-au dăruit poveștile lor; alăturarea lor a dus la sinteze, sintezele la concluzii.
Am făcut o a doua colecție importantă: „Biblioteca Sighet”, din sugestiile și colaborările lor, ale oaspeților noștri cunoscuți și, mai degrabă, necunoscuți, care ne căutau, ne dădeau idei, manuscrise, bibliografii. Eram oarecum „marcați”, unii istorici profesioniști ne evitau sub pretextul academismului propriu (mai curajoși s-au dovedit câțiva arhiviști, care ne-au dat spre publicare tot ce ”economisiseră” fără voia lor în perioada cenzurii comuniste). Profesorii Alexandru Zub și Șerban Papacostea – foști deținuți politici în anii ’50, după care, mult timp, au fost lipsiți de dreptul de a urca la catedră – ne-au ocrotit și recomandat colegilor de generație și studenților. Tinerii găseau la noi o libertate care în institutele tradiționale era oarecum constrânsă de planurile de muncă și de rigorile oficiale.
Istoricii străini – întâi Dennis Deletant, apoi Stéphane Courtois, Thierry Wolton, Tom S. Blanton, Helmut Müller-Enbergs –, apoi disidentul Vladimir Bukovski ne-au încredințat opere importante pentru a le traduce. De aici, circuitul colaborărilor: la „Cartea neagră a comunismului” (ediția românească) am participat cu o masivă Addenda, tradusă apoi, în serie, în franceză, germană, italiană și în alte limbi.
Cu toți împreună am dat start unei noi colecții, aceea de „Documente”. Studiile, reportajele politice, memoriile, monografiile din „Biblioteca Sighet” se întâlneau acum în raft cu actele ce reușiseră să scape din nemărturisita, dar reala cenzură a arhivelor.
O a patra colecție, „Istoria orală” (de altfel, cea mai productivă) a început să fructifice epic și tematic miile de ore de înregistrări din primii ani, precum și conferințele și dezbaterile, fermecătoare prin inocența lor, dintre profesori și elevi, la Școlile de Vară începute în 1998. Din miile de pagini transcrise s-a desprins acum, și va continua multă vreme, o serie editorială unică în felul ei („Recviem pentru țăranul român”): războiul de apărare a proprietății și independenței pe care mii de oameni l-au dus și l-au câștigat doar simbolic, pierzându-și totuși, până la urmă, identitatea.
Special pentru tineri am înființat apoi o colecție: „Ora de istorie”, îngrijorați de faptul că pregătirea istorică a scăzut de la un an la altul, pe măsură ce curricula s-a degradat, impunând niște manuale insuportabil de sterile. Dacă în 1998-2000 am publicat cărți scrise în întregime de adolescenți (răspunsurile la examenele de admitere la Școala de Vară – v. „Exerciții de memorie”, „Exerciții de speranță” ș.a.), de-a lungul anilor, prin degradarea programelor de învățământ, nivelul de cunoștințe generale al elevilor a scăzut alarmant. „Ora de istorie”, prin cronologiile și textele sumare, dar pline de informație, oferă elevilor de azi un minim de cunoștințe de istorie recentă (care este binevenit uneori chiar părinților).
Nu pot fi omise, din această enumerare, colecțiile de mai mică întindere „Interval”, „Viața cotidiană”, „Comemorări”, „Multimedia”, și, cu atât mai puțin, evantaiul de cărți în afara colecțiilor, purtând semnături ilustre – Corneliu Coposu, Dennis Deletant (o istorie a comunismului românesc în 4 ediții), Vladimir Bukovski (un roman autobiografic), Aurelian Bentoiu (memorii și versuri), Cicerone Ionițoiu, Gheorghe Leahu, Constantin Ionașcu, Florin Constantin Pavlovici – sau monografiind mișcări de masă, cum a fost Alianța Civică în anii ‘90. Capodopera acestei secțiuni este monumentalul tom „Cartea Morților” (880 pagini), prima listă cu zeci de mii de jerfe umane din perioada postbelică, argumentată cu un minuțios studiu introductiv.
Trecerea în revistă a celor peste 110 titluri ale Centrului de Studii (peste 44.000 pagini, performate cu o extrem de redusă echipă de tineri istorici) arată cum, din magma simpozioanelor de odinioară, ținute sub semnul austerității, s-a format nu numai un muzeu, ci și o școală de gândire istorică rezervată celor mai frustrați compatrioți, tinerii cărora cu timpul li se va atrofia până și conștiința identității naționale.
Muzeul însuși l-am gândit ca pe un manual și fiecare sală a lui arată ca o pagină de istorie scrisă pe zidurile îmbibate de suferință. Vizitele grupurilor de elevi (în vacanțe sau în campania „Școala altfel” intrările ating cifre neverosimile – 1300 într-o zi) ne inspiră ideea că istoriile, bune sau rele, se pot naște mereu, în fiecare copil.

Romulus Rusan
Directorul Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului

București, februarie 2016