» » » » Detenția totală

Detenția totală

posted in: Din "marea de amar" | 0

Detenția de tip comunist – îmi permit să fac o mică remarcă – a îmbrăcat un aspect pe care mulți nu l-au sesizat: a fost o detenție totală; nu se rezuma numai la cel condamnat, aflat în centrul fenomenului concentraționar, ci recurgea la o serie de presiuni formidabile, care nu țineau numaidecât de condiția aceasta de privare de libertate. Adică tot ce exista, familie, prieteni, cunoscuți ai deținutului politic, toți trebuiau să fie supuși acestei presiuni, să participe la această detenție. Și prin asta ei căutau să-ți demonstreze că nu ai pe nimeni, că toți te abandonează, toți te-au părăsit și că în momentul respectiv ești singur, izolat, fără nici un fel de speranță. Această dinamitare a speranței a fost una din marile lor preocupări. Și la asta contribuia și acea îngrozitoare izolare, lipsa totală de comunicare. Ei știau efectul devastator pe care îl are izolarea. Mie, de exemplu, mi-au dat voie să scriu prima scrisoare (trei rânduri prin care ceream un pachet) abia în 1962, prin urmare la 11 ani de la data arestării. Or, chestia asta era foarte bine controlată și foarte bine studiată. Cum ați auzit și dumneavoastră, la Canal și prin alte părți deținutul era șantajat la sânge folosindu-se nevoia sa de a avea o relație cu exteriorul, relație care i se suprima la cea mai mică așa-zisă abatere, care era de obicei numai un pretext. În condițiile acestei suspendări a relațiilor cu exteriorul, omul este obligat să se interiorizeze. Iar procesul ăsta de interiorizare, repartizat pe individ, ia uneori aspecte teribil de nefericite. Sunt oameni care dispun de suportul interior care să poată suplini lipsa de comunicare, dar alții nu pot realiza acest lucru și se ajunge la fenomene foarte periculoase.

 

În timpul îndelungat petrecut în celulă – 11 ani de celulă, făcuți zi de zi – am constatat, după cum am mai spus, că apare un fenomen care este foarte puțin cunoscut în exterior: uzura de relație. Niște oameni puși să trăiască în aceste condiții, într-o intimitate absolut criminală, adică obligați să asiste reciproc la cele mai intime acte, ajung la un moment dat la respingere, la o repulsie reciprocă. Apăreau astfel în rândul deținuților din aceeași celulă niște izbucniri, niște descărcări cumplite.

De aceea detenția comunistă nu se rezuma la privarea individului de libertate, pentru că ei nu urmăreau decât un singur țel: atomizarea, cum se spune în termeni moderni, a insului, a individului, indiferent dacă acesta ajunsese în mâinile lor pe baza unui temei legal sau fără nici o vină. Dacă individul era sau nu vinovat, nu avea nici o importanță, că și-așa infracționalitatea era inventată în 90% din cazuri; nu asta conta, ci rezultatul acțiunii pe care o întreprindeau, și atunci foloseau mijloacele acestea diabolice care erau foarte bine studiate, pentru că aveau în ele – în special în detenția de celulă, așa cum am putut să constat mai ales la Aiud – niște nuanțe din acestea care te făceau să exclami: „Domʼle, cine ajunge să recurgă la așa ceva, trebuie să aibă geniu malefic!”. Toate amănuntele păreau să aibă o intenție, o direcție, nimic nu părea întâmplător. Am întâlnit oameni care aveau o extraordinară inventivitate în materie de tortură, adică erau în stare să descopere pe loc sisteme de tortură la care nici nu te-ai fi gândit vreodată, și nu-ți venea să crezi că o minte omenească ar putea să recurgă la așa ceva.

Dar toată această presiune malefică nu se exercita numai asupra deținuților, ci și asupra gardienilor. Și ei erau modificați. Adică se ajungea la selectarea unui exemplar care rezista numai dacă se conforma tiparului și necesității. De pildă, când treceau la represiune, exista în rândul lor un fel de competiție, de supralicitare; dacă în cadrul unei acțiuni violente, ofițerul îi ordona gardianului să-i dea patru palme unui deținut, el îi dădea patruzeci, fără ca ofițerul să-i ceară asta. Și atunci era apreciat. Dar am văzut și gardieni care au fost excluși pentru comportament insuficient de ferm și de agresiv față de deținuții politici.

 

Din Militade Ionescu, Detenție totală, interviuri de Mihaela Udrescu, Silica Tănase; selecţie de texte: Traian Călin Uba; prefață Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2014

 

***

 

Miltiade Ionescu, medic, arestat în 1951 sub acuzaţia că, împreună cu mai mulţi medici, a făcut parte dintr-o organizaţie anticomunistă (organizaţie care se afla într-un stadiu incipient, având loc doar câteva întâlniri în cadrul cărora se discutase despre luarea de poziţie împotriva regimului). A primit o condamnare de 15 ani muncă silnică, fiind învinuit de „uneltire contra ordinii sociale”.

După proces, Miltiade Ionescu a fost transferat în lagărul de la Baia Sprie. La 6 iunie 1953, în cadrul unui grup de 14 deţinuţi, Miltiade Ionescu a reuşit să evadeze din mina de la Cavnic. După trei zile de la evadare, Miltiade Ionescu a fost capturat, împreună cu un alt coleg de lot şi de detenţie, medicul Paul Iovănescu. Ultimii deţinuţi evadaţi de la Cavnic au fost prinşi de către trupele de Securitate abia în septembrie 1953.

După mai multe luni de anchete, în primăvara anului 1954, Miltiade Ionescu a primit, pentru evadare, o nouă condamnare, de 11 ani. După proces, Miltiade Ionescu şi-a continuat detenţia în penitenciarele Aiud, Gherla şi în lagărele de muncă din Balta Brăilei (Luciu Giurgeni, Strâmba, Salcia). A fost eliberat la 29 iulie 1964 în urma graţierii generale, după 13 ani de detenţie.