Duminică, 18 mai, la Muzeul Satului, printre stânjenei şi alaiuri de mierle, în umbra falnică a nucului din faţa bisericii maramureşene din Dragomireşti, vreo două sute de oameni i-au ascultat pe Ana Blandiana şi Romulus Rusan prezentând cartea Aristinei Pop-Săileanu, „Să trăiască partizanii până vin americanii: povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate“, publicată de Fundaţia Academia Civică.
Aristina (77 de ani, născută în Lăpuşul românesc, judeţul Somes) era acolo, prezenta gravă în ceardacul bisericii, a vorbit puţin, fără pic de patetism ori impuls revendicativ, dorind doar că aşa istorii să nu se mai întâmple nimănui. şi cartea – un dialog înregistrat de Liana Petrescu, prefaţa de Romulus Rusan, aparat critic de Virginia Ion – este la fel: deopotrivă ataşantă şi umilitoare prin firescul şi sobrietatea exemplara cu care sunt dezvăluite suferinţele, agonia şi destrămarea unor destine „vinovate“ doar de credinţă în libertate, dreptate şi rânduiala creştină.
Fiică de pădurar cu nouă copii (om înstărit şi respectat, care „mergea la vânătoare cu elita judeţului, cu prefectul şi primarul de atunci, cu medici şi avocaţi“, un om care salvase mai mulţi evrei de prigoana horthysta, după cum avea s-o facă şi după 1944 cu o seamă de români hăituiţi de Securitate, respingând toate ispitirile intru colaborare ale instituţiei lui Nicolsky), Aristina Pop are doar 18 ani cândeste nevoită să fugă în munţi. Urmează patru ani de haiducie, libertate şi primejdii în Munţii Ţibleşului (până pe 8 martie 1953), cu scene uneori feerice prin revelaţia generozităţii şi solidarităţii oamenilor locului, alteori chinuitoare şi pline de umiliri, cu program de rugăciune şi lecţii de franceză în fiecare dimineaţă, cu tactici de supravieţuire pe care le ştim din fabuloasele mărturii ale lui Ion Gavrilă-Ogoranu, cu inerenta trădare, arestările în lanţ, execuţii, procese, condamnări. Cumplitul sfârşit al lui Nicolae Pop, tatăl Aristinei: schilodit de o pareză, hotărăşte să nu se lase să moară în munţi („fiindcă atunci toată armata o să mă caute ani de zile şi familia mea va suferi“) şi se predă Securităţii. Care-l împuşca în aceeaşi zi, fără judecată, fără sentinţa!
Urmează devastarea casei şi-a acareturilor (au dat foc casei, au spart stupii de albine, au luat vitele, au luat un miel şi l-au jupuit de viu, după care o proprietate devine maternitate şi alta – magazie de cereale), deportarea restului familiei în Bărăgan, iar pentru Aristina şi Achim, fratele ei, condamnarea la 20, respectiv 22 de ani.
Din aceştia va executa 11, până la graţierea din 1964, ani de boli, frig, foame şi bătăi, dar şi de învăţătura (să nu uităm că Tutea şi Pandrea numeau puşcăria „academia de sub pământ“), cu infinitele fire educative care ajungeau să le lege pe tinerele tărănci de doamnele din înalta societate (Madeleine Cancicov, Elena Rascanu), cu figuri de gardieni omenoşi (de reţinut cazul Mariei Maga, miliţiancă de la Spitalul Văcăreşti, dar până şi teribilă Vida Nedici iese „umanizata“ de aici!), alături de mărturisiri amuţitoare, menite să ne smerească, nouă, celor de azi, vanitatea şi inconştienţa: „În unsprezece ani de zile nu am ştiut de ai mei, nu am văzut nici un fruct, un măr sau o ceapă, nu am văzut o salată verde, nimic, nimic… Mai rău decât atât, la Miercurea- Ciuc erau nişte ziduri groase şi, cum ieşea un firicel de iarbă printre pietroaiele din curte, puneau sare ca să nu crească, să nu vedem nimic verde. Nu zăream decât un colţişor de cer deasupra noastră“.
Foarte utile sunt referinţele Virginiei Ion. Apar aici multe nume şi destine de care ar trebui să ţinem cont, venerându-le şi vorbind despre ele infinit mai mult decât până acum – Lucreţia Cusa, Ecaterina Juriari, Marina Chiritescu, Smaranda românescu, Elena Stetin, Ileana Samoila, Elena Boila, Ioana Branzaru şi multe altele.
În sfârşit, emoţionantă este şi istoria lui Nicolaie Săileanu, care s-a îndrăgostit de Aristina numai din ce-a auzit povestindu-se în celula despre „Marioara partizanca, fata care-a tras cu pistoalele în munţi“ şi a aşteptat-o apoi zece ani să iasă din închisoare ca s-o ceară de soţie.
Lecţii de viaţă din care învaţa fiecare ce poate.
de Dan C. Mihăilescu
articol apărut în Evenimentul Zilei, în 23 mai 2008, www.evz.ro