» » » » The Geography and Chronology of the Romanian Gulag

The Geography and Chronology of the Romanian Gulag

posted in: Trial of communism | 0

Romulus Rusan

 

Motto

“Atenţie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Să se prelucreze acei opozafnţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Înainte ca ei să se întărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numitele „întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţie de crimă de drept comun”

(Din Directiva NKVD din 2 iunie 1947)
„Jur să urăsc din adâncul fiinţei mele pe toţi duşmanii patriei şi poporului muncitor”

(din Jurnalul securiştilor)
Harta gulagului românesc a fost alcătuită în iunie 1998 pentru Addenda „Cărţii negre a comunismului” (prima de altfel, dintre traducerile din cele peste douăzeci de ţări). Am lucrat câţiva ani la cartografiere împreună cu mai mulţi deţinuţi politici, cumulând date din propria lor experienţă. Academia Civică avea nevoie, în egală măsură, de o hartă pentru holul central al imensului Memorial al Victimelor Comunismului pe care l-a creat într-un orăşel din Nordul extrem al Româniefi. Sub hartă am pus deviza Memorialului: „Atunci când justiţia nu poate să fie o formă de memorie, memoria însăşi poate fi o formă de justiţie” – aluzie la faptul că în România condamnarea crimelor din trecutul comunist nu se poate face prin justiţie ci, deocamdată, numai prin memorie. Pe această hartă sunt indicate penitenciarele, lagărele de muncă, centrele de deportare, centrele de tranzit, azilele psihiatrice cu caracter politic, precum şi unele locuri de luptă a partizanilor comunişti cu Securitatea şi unde s-au înregistrat morţi. Am numărat peste 230 locuri de detenţie, majoritatea grupate la Bucureşti şi în jurul Bucureştiului, dar şi în câmpia Bărăganului („Siberia românească”) şi în bazinul inferior al Dunării (în Bălţile Brăilei, în Deltă şi pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră). La acestea trebuie adăugate peste o sută de sedii ale Securităţii, unde se desfăşurau anchetele – la nivel local, raional, regional.

În rândul penitenciarelor, cele de maximă securitate (Botoşani, Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat) erau situate pe frontiera sau aproape de frontiera cu Uniunea Sovietică, pentru că până aici existau linii ferate cu ecartament de tip sovietic, care puteau evacua pe deţinuţi în caz de urgenţă. Dar şi în interiorul ţării, pentru „duşmanii poporului”, „bandiţi”, „trădători” – cum erau congratulaţi de comunişti deţinuţii politici, erau prevăzute cele mai încăpătoare şi bine păzite penitenciare: Jilava, Aiud, Gherla. Azilurile politice cu caracter politic erau situate în Nordul Munteniei, la Voila şi Sapoca, în Oltenia, la Poiana Mare, la Jebel, lângă Timişoara, dar şi în oraşul Dr. Petru Groza (Ştei) şi oraşul Gheorghiu-Dej (Oneşti). (Interesant cum aceste ultime două aziluri erau amplasate în localităţi cu nume de lideri comunişti.) În aziluri erau internaţi cei care nu puteau fi exterminaţi prin mijloace fizice. Era ultimul procedeu de pedepsire şi de anihilare, de fapt, a personalităţii unor deţinuţi politici deosebiţi, recalcitranţi. La celebrul „Spital 9” din Bucureşti se crede, chiar, că funcţionau experimente „ştiinţifice” pe aceşti „subiecţi”.

Abordând cronologia sistemului concentraţionar, trebuie spus că, aşa cum în Rusia Gulagul a început imediat după 7 noiembrie 1918 (cum susţine Vladimir Bukovski, care a instituţionalizat, chiar, această dată din calendar ca „zi internaţională a Gulagului”), În România represiunea a început paradoxal imediat după declararea armistiţiului de către regele Mihai, la 23 august 1944. În ce sens? În intervalul de 21 zile până la semnarea Convenţiei de la Moscova, la 12 septembrie, au fost deportaţi în Rusia, în Ucraina, în Karaganda şi în Siberia 165 000 de militari români, care se considerau în acel moment aliaţi, dar care au fost încărcaţi în trenuri şi duşi nu pe frontul de vest, ci în lagărele sovietice. O foarte mare parte au dispărut în prizonierat. S-au întors cu cele două divizii „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” cei care au acceptat să semneze un pact cu regimul comunist. Deci detenţia celor care au refuzat este una politică. Primele loturi de prizonieri repatriaţi au reapărut după 7 ani şi au intrat în ţară pe la Sighet, pentru că, aşa cum spuneam, ecartamentul lărgit de 1843 mm al liniilor sovietice ajungea până în această localitate. În toamna anului 1944, în vederea înlăturării vinovaţilor de dezastrul ţării prevăzută în Convenţia de Armistiţiu, au fost arestate şi internate în lagărele de la Caracal, Târgu Jiu şi Slobozia câteva mii de persoane, învinuite de adeziune pro-fascistă. Dintre acestea au fost triate loturile de criminali de război, care au fost judecate de Tribunalele Poporului în anii care au urmat. O bună parte fuseseră însă arestaţi pentru atitudine anticomunistă sau antisovietică şi nu pentru pro-fascism. (Dar, în vocabularul stalinist, noţiunea de „anticomunist” era automat asociată cu aceea de „fascist”.) Eliberaţi din lagăre, ei au rămas însă cu un stigmat, fiind apoi rearestaţi în multiple rânduri pentru vini imaginare cu eticheta generică de „duşmani ai poporului”, „bandiţi” sau „trădători”.

În ianuarie 1945 au avut loc deportările germanilor din România, mai precis au fost duşi în Donbas 75000 dintre ei, la reconstrucţia economiei sovietice. Au fost aleşi în funcţie doar de vârstă şi de puterea de muncă, pentru că apartenenţa politică aproape nu conta. O parte erau într-adevăr foşti membri ai „grupului etnic german”, pro-hitlerist, dar majoritatea erau oameni simpli, fără angajamente politice, care nu aveau decât vina de a fi fost germani. Au murit o cincime în detenţie, iar restul s-au întors în România abia după cinci ani, tot via Sighet, într-un grad maxim de epuizare şi inaniţie.

Potrivit unui raport din arhiva Oficiului de Studii Strategice american, încă la 7 martie 1945, deci a doua zi după instaurarea regimului comunist prin impunerea guvernului Petru Groza, o comisie de activitate sovietică condusă de Evgheni Suhalov a prezentat unei delegaţii de patru activişti comunişti, condusă de Ana Pauker, un plan de comunizare a României pe următorii trei ani, plan atribuit fostului secretar al Cominternului, Gheorghi Dimitrov. Dintre cele zece puncte ale planului atrag atenţia, în ce priveşte studiul nostru, două: suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor lor şi, respectiv, crearea unei organizaţii de poliţie întemeiată pe o „miliţie populară” de tipul NKVD. O privire retrospectivă arată că toate capitolele acestui instructaj au fost respectate cu rigurozitate. De notat că, încă din 1945, organele clasice ale statului, – Poliţia şi Siguranţa – au fost înlocuite, mai precis dublate, de către Corpul Detectivilor, condus de Alexandru Nicolski. Serviciul Special de Informaţii a fost trecut de la Ministerul de Război la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, fiind pus sub directa îndrumare a lui Emil Bodnăraş, unul din liderii comunişti formaţi ca agenţi ai Moscovei. Multe arestări au fost făcute de către aceste două organisme comunizate, dar chiar şi de membri ai F.N. D. (Frontul Naţional Democrat era coaliţia care cuprindea, în jurul Partidului Comunist, câteva partide şi organizaţii satelite). Alteori de către Formaţiunile de Luptă Patriotică paramilitare, organizate tot de Partidul Comunist, sau direct de către organele NKVD, acolo unde autorităţile române păreau că sunt prea îngăduitoare. Seria acestor arestări aleatorii urma să fie însă continuată, într-un mod din ce în ce mai sistematic, în felul următor: în 1946, în preajma faimoaselor alegeri trucate, au fost arestaţi pentru a fi împiedicaţi să voteze mii de membri ai partidelor democratice din opoziţia anticomunistă, respectiv din Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ), Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Social Democrat Independent (PSDI) al lui Titel Petrescu, cel care se opusese înghiţirii de către comunişti a Partidului Social Democrat (Stalin spunea, la un moment dat, că un social democrat este mai periculos decât un fascist).

În 1947 au fost valuri masive de arestări, tot în rândul partidelor istorice, ai căror membri erau consideraţi, ipso facto, „reacţionari” şi „fascişti”. La 14 iulie, pe micul aeroport Tămădău din Sud-Estul Bucureştilor au fost arestaţi câţiva membri marcanţi ai partidului principal de opoziţie (Naţional Ţărănesc) care încercaseră să se refugieze în Occident. Partidul a fost interzis prin lege, iar întreaga conducere, în frunte cu Iuliu Maniu, condamnată la închisoare pe viaţă, pentru „înaltă trădare”. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, ca şi mii de membri ai partidului, aveau să moară în detenţie. Aceeaşi soartă au avut-o în anii următori liberalii şi social-democraţii. Pe de altă parte, la 15 mai 1948 au fost arestaţi câteva mii de membri ai „Frăţiilor de Cruce”, organizaţie naţionalistă de tineri, care se revendica de la „Garda de Fier”, desfiinţată în 1941. În acelaşi timp, au început procesele economice, în care erau incriminaţi pentru sabotaj numeroşi oameni de afaceri. S-au fabricat apoi procese fantomă de tip sovietic, în care erau amestecaţi de-a valma acuzaţi de provenienţă foarte deosebită, care – mulţi – nici nu se cunoşteau între ei: industriaşi, membri ai partidelor democratice, francmasoni, preoţi, studenţi, membrii ai fostei „Gărzi de Fier” sau oameni care aveau relaţii cu legaţiile occidentale, în aşa fel ca din complexitatea lotului să rezulte că sabotorii, legionarii şi spionii americani erau legaţi printr-un plan comun de subminare a regimului.

În 1948 au fost arestaţi 7000 de foşti membri ai poliţiei, într-o singură noapte, 27 iulie, asta pregătind ceea ce urma să se întâmple la 30 august, adică crearea Securităţii. Arestarea în masă a fost precipitată de faptul că Tito se servise de fosta poliţie regală sârbă în manevra de declarare a independenţei faţă de Moscova.

Securitatea a fost creată de către consilierii sovietici Fedicikin, Tiganov, iar şefii dintâi ai acesteia erau Pantelimon Bondarenko, Alexandru Nicolski, Vladimir Mazuru şi Serghei Nikonov (acesta la serviciul de informaţii externe). Toţi erau agenţi sovietici, aleşi de consilierii Fedicikin şi Tiganov ca să cloneze în Securitate NKVD-ul. Seria arestărilor a continuat în vara lui 1948 şi în lunile următoare prin închiderea unui mare număr de preoţi şi episcopi greco-catolici care se opuseseră desfiinţării Bisericii greco-catolice şi includerii ei în cadrul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, au fost valuri masive de arestări în rândul prelaţilor romano-catolici, acuzaţi de spionaj în favoarea Vaticanului (!) şi a Statelor Unite (nunţiul papal la Bucureşti era un american!)

În 1949, după ce majoritatea liderilor de opinie maturi au fost anihilaţi prin arestări, a urmat anihilarea tinerilor prin aşa-numitul „proces de reeducare” care a început la închisoarea Suceava, a continuat cu înverşunare la închisoarea din Piteşti şi ceva mai anemic la cea din Gherla. Până la o mie de tineri au fost umiliţi, forţaţi să-şi renege convingerile, familia, credinţele, să se maltrateze şi tortureze între ei, practic să-şi desfiinţeze propria personalitate. „Fenomenul Piteşti”, cum este foarte benign numit, a fost urmat de un proces al torţionarilor, soldat cu peste 20 de condamnări la moarte. Abia peste un an a avut loc un alt proces al securiştilor care s-a ocupat de instrumentarea acestora. Ei au fost condamnaţi la pedepse mici de închisoare şi au fost în scurt timp eliberaţi. Concluzia proceselor era că la Piteşti se urmărea, la cererea liderului legionar Horia Sima, care se afla în Occident, şi a „imperialiştilor americani”, compromiterea Securităţii. Asta a fost interpretarea oficială. În realitate, iniţiatorii erau într-adevăr nişte studenţi legionari, în frunte cu Eugen Turcanu, dar ei au acţionat, practic, tocmai încurajaţi de securişti şi nu la semnale din afară.

A urmat epopeea Canalului, care a început la sfârşitul anului 1949 şi a fost considerat de conducerea comunistă, de Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, „un mormânt al burgheziei româneşti”. Dar pentru ca să devină un mormânt al acestei burghezii a trebuit să se găsească o formulă de arestare cu aparenţă legală sau cel puţin semi-legală. Atunci s-a emis o ordonanţă a Ministerului de Interne prin care erau arestaţi toţi cei care „primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară şi construirea socialismului sau care defăimează puterea de stat şi organele sale”. Procedura era următoarea şi este copiată după originalul NKVD: conducerea Canalului cerea un număr oarecare de oameni care să lucreze, Ministerul de Interne dădea această sarcină Direcţiei de Anchete, care la rândul ei transmitea ordinul regiunilor de Securitate, iar acestea făceau liste cu „reacţionarii”, „paraziţii”, „duşmanii poporului”, care urmau să fie arestaţi. Fără să-i vadă la faţă şi fără să aibă loc măcar un simulacru de proces, o comisie formată din şapte generali şi colonei de securitate semna listele şi astfel îi condamna la pedepse între 12 şi 60 de luni. (De notat că aceste pedepse, numite „internări administrative”, erau calculate în luni, în timp ce sentinţele propriu-zis juridice, la Tribunalele Poporului sau Tribunalele Militare, în ani.) Au fost sute de mii de astfel de condamnări extra-juridice. Numai pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, după nişte estimări minimale, au fost în fiecare moment în jur de 40000 de deţinuţi. Câţi au murit este foarte greu de stabilit şi asupra acestui aspect aş dori să revin.

O operaţiune brutală, menită să decapiteze elita politică, a avut loc în noaptea de 5-6 mai 1950, când au fost arestaţi simultan în Bucureşti (sau în localităţile unde au fost găsiţi) şi duşi la Sighet în nişte convoaie speciale 90 de demnitari ai regimului numit „burghezo-moşieresc”. Erau miniştri din toate guvernele perioadei 1919-1945, majoritatea în vârstă (70,80 sau chiar 91 ani), ajungându-se chiar la unele personalităţi care au făcut parte din guvernul pro-comunist Petru Groza, cum au fost Gheorghe Tătărescu (însoţit de trei fraţi!), Bejan, Vântu, Roşculeţ, „tovarăşi de drum” din formaţiunile burgheze care acceptaseră să colaboreze cu comuniştii. În vechea închisoare din secolul al XIX-lea, situată chiar pe frontiera sovietică, acest prim lot a fost în timp completat cu alte câteva, pe măsură ce „colectarea” foştilor miniştri sau secretari de stat avea loc. Au urmat loturi cu câteva zeci de preoţi şi episcopi greco-catolici, care fuseseră ţinuţi până atunci în domiciliu forţat în nişte mănăstiri ortodoxe, apoi un lot de prelaţi romano-catolici, iar în august 1951 lotul Partidului Naţional Ţărănesc, care, după procesul din 1947, fusese încarcerat la Galaţi. (Interesant este cum au fost duşi Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi de la Galaţi la Sighet, adică de pe o frontieră pe cealaltă frontieră sovietică, situată la antipozi.) Astfel, numărul celor deţinuţi în închisoarea Sighet a crescut la 180. Au murit 53, după datele pe care le avem. Au fost îngropaţi în gropi anonime, nu se ştie nici până astăzi exact unde. Se bănuieşte că în „Cimitirul Săracilor”, dar amestecaţi cu oamenii care nu aveau familie sau cu cei care mureau în azilul psihiatric sau în spitalul de boli cronice. Între timp au murit trei episcopi, câteva zeci de miniştri şi secretari de stat, octogenarii Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu (preşedinţi ai Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal). Gheorghe Brătianu, mare istoric (Dinu Brătianu îl desemnase chiar ca succesor la conducerea partidului) a murit la 55 ani. Cei care nu au murit au fost duşi la Râmnicu Sărat, de asemenea o închisoare care avea linie cu ecartament dublu spre URSS. Acolo a murit după alţi zece ani Ion Mihalache, ajuns octogenar şi într-o stare ultimă de degradare a sănătăţii. Acolo a zăcut într-o stare de paralizie cronică eminentul diplomat Rădulescu-Pogoneanu, unul dintre artizanii actului de la 23 august 1944 (a plătit acel curaj cu 17 ani de închisoare. Dus în ultima clipă la spitalul-închisoare Văcăreşti, a murit acolo în detenţie.) Constantin Bebe Brătianu, secretarul general al Partidului Liberal, a fost însă eliberat cu puţin înainte de a muri; la un spital din Bucureşti. Aşa a fost şi cazul lui Constantin Titel Petrescu, liderul Partidului Social Democrat Independent, care contractase în închisoare o boală incurabilă; a murit la scurt timp după eliberare. Şi oameni foarte tineri, cum a fost de pildă (dau un singur exemplu) poetul Constant Tonegaru, arestat şi învinuit de spionaj pentru că distribuia pentru familiile sărace pachete pe care le primea din Belgia, prin Biserica Catolică; a murit după câteva săptămâni de „libertate”, la 33 ani.

În acelaşi timp, au început aşa-numitele dislocări sau strămutări: familiile celor arestaţi, persoanele care nu se bucurau de încrederea autorităţilor erau mutate în alte locuinţe, improprii, în aşa fel încât locul devenea disponibil pentru potentaţii locali, iar atmosfera generală devenea tot mai timorată. În noaptea de 2/3 martie 1949 (în ajunul plenarei de partid care a decis colectivizarea agriculturii) două mii de familii de mari proprietari au fost scoase din locuinţele de la ţară şi deportate în alte localităţi, fixate acolo cu domiciliu forţat. O altă deportare, mult mai amplă, a avut loc în 18 iunie 1951, în noaptea de Rusalii, când 44000 de locuitori ai zonei de frontieră cu Iugoslavia (Banat şi Mehedinţi), pe o lăţime de 25 de Km, au fost duşi în Bărăgan. Era o regiune puţin populată, cu o climă aspră, şi care ulterior a fost numită „Siberia românească”. Oamenii au fost urcaţi în trenuri cu ce au putut să ia, cu copii mici – de un an chiar -, cu bătrâni, şi, ajunşi în Bărăgan, au fost lăsaţi în câmp şi au trebuit să-şi construiască bordeie şi să supravieţuiască fără să aibă locuri de muncă, cultivându-şi singuri alimentele. Aceşti 44000 de oameni au fost ţinuţi până în 1955-1956, iar când s-au întors în localităţile lor şi-au găsit casele şi proprietăţile confiscate.

Revenind la valurile de arestări şi procese: după revoluţia maghiară din 1956 au fost arestaţi numai la Timişoara 300 de studenţi care au fost încarceraţi într-o fostă cazarmă, la Becicherecu Mic. Li s-au făcut procese sumare şi o parte a lor au fost condamnaţi pe termene de până la 8 ani de închisoare. De asemenea la Cluj au fost reţinuţi studenţi maghiari, învinuiţi de iredentism şi naţionalism. La Bucureşti, studenţi în Medicină şi Litere au fost arestaţi şi condamnaţi pentru că intenţionaseră să facă un miting în Piaţa Universităţii. Această reprimare a crescut exponenţial după retragerea trupelor sovietice, în iulie 1958, inspirată lui Hruşciov de Emil Bodnăraş. (Oricum, trupele staţionau aici ilegal, ca şi în celelalte ţări ale lagărului sovietic; iniţial trebuiau să plece după 10 februarie 1947, când a fost semnat Tratatul de Pace; sovieticii au continuat să le menţină sub pretextul că au nevoie de un coridor spre zona sovietică din Austria; în 1955 sovieticii au părăsit Austria, dar au continuat să rămână în România şi Ungaria). Într-un mod cu totul neaşteptat, în 1958, Armata Roşie s-a retras. Atunci comuniştii români au considerat că este de datoria lor să fie „mai ortodocşi decât Kremlinul” în privinţa aplicării dogmelor stalinist-leniniste şi au înăsprit teroarea încât, în perioada din 1958 şi 1961, au fost arestate loturi masive de intelectuali, studenţi, preoţi, universitari, pretextul fiind, de la caz la caz, „atitudine duşmănoasă”, „discuţii duşmănoase”, „uneltire” „misticism”. În 1958, sub semnătura lui Ion Gheorghe Maurer, un comunist considerat totuşi mai liberal, care era preşedintele Consiliului de Stat, a fost reactualizată cuvânt cu cuvânt acea hotărâre din 1950, dată atunci de Securitate, acum „legalizată” prin decret, în sensul că „cei care primejduiesc orânduirea socialistă sau care o defăimează” pot să fie arestaţi fără mandat sau proces. În acelaşi timp au avut loc nişte umilitoare procese publice, în cadrul cărora au fost expuşi în faţa unor săli de muncitori – de fapt, membri ai Securităţii – o serie de intelectuali care fuseseră consideraţi obedienţi, dar care între timp dăduseră semne de independenţă. A fost cazul compozitorului Mihail Andricu, al sculptoriţei Miliţa Pătraşcu, al scriitorului Jacques Costin. Aceste procese aveau loc în Bucureşti, iar în principalele oraşe din ţară erau reproduse înregistrările audio ale acestor procese în faţa unor săli de intelectuali. Deşi „sălile de muncitori” cereau sau vociferau condamnarea la moarte a inculpaţilor, până la urmă erau eliberaţi, fără să se mai spună. Pe scurt, ţelul urmărit era ca prin aceste spectacole să fie intimidată intelectualitatea.

Aici trebuie spus că de-a lungul celor 45 de ani au fost şi trei eliberări consistente prin graţieri sau amnistii afară şi cealaltă tot impusă din afară, dar condusă de interese de luptă în cadrul partidului. Prima a fost în 1955, în urma Convenţiei de la Geneva, când Eisenhower şi Hruşciov au convenit asupra unei liberalizări a relaţiilor sociale, dar şi a Gulagului, în URSS şi din ţările satelite. Atunci au fost desfiinţate câteva închisori politice şi o parte din deţinuţi au fost lăsaţi liberi, fiind rearestaţi sub diverse pretexte, după revoluţia maghiară, în ’56, ’57, ’58, ‘59, ’60.

O a doua relaxare a fost în 1964. Şi această graţiere, generală de astă dată, care a avut loc între februarie şi august 1964, avea o motivare externă: Partidul Muncitoresc Român (Comunist) îşi clama independenţa faţă de Moscova, antamând relaţii comerciale cu ţările occidentale. La mijlocul lunii august 1964, steagul alb a fost ridicat deasupra tuturor închisorilor şi lagărelor de muncă, ceea ce nu înseamnă că politica de teroare şi intimidare nu a continuat după moartea lui Gheorghiu-Dej şi venirea lui Ceauşescu. Această continuitate s-a soldat cu sute, dar nu cu sute de mii de arestări ca în perioada Gheorghiu-Dej. Într-un singur registru de ieşiri din anii ’80, la închisoarea Aiud apar 331 de deţinuţi politici. Dar era un singur registru şi, din păcate, accesul la arhive este azi aproape imposibil, „descoperirile” sunt întâmplătoare şi nu se poate, mai ales pentru ultima perioadă, stabili numărul exact al deţinuţilor politici.

În orice caz, deşi relaţiile externe erau deja total degradate, în 1988 a fost aplicată o a treia graţiere importantă, deţinuţilor politici permiţându-li-se chiar ca la ieşirea din închisoare să emigreze în Occident. Era o modalitate a regimului de a-şi asigura „liniştea”.

În schimb, Ceauşescu, după cum ştim, a imaginat pentru teroare o metodă mult mai perfidă, prin politica de îndoctrinare şi manipulare la scara întregii populaţii, prin schimbarea componenţei sociale – mutarea ţăranilor la oraş şi închiderea lor în dormitoarele de la marginea marilor oraşe – şi, în general, prin ingineria social-educativă care a dus la crearea „omului nou” şi la această degringoladă care a caracterizat şi caracterizează încă populaţia.

Mă voi limita acum să enumăr câteva din motivele arestărilor care erau cuprinse în Codul Penal. Codul Penal s-a schimbat de câteva ori. Articolele cu caracter politic cel mai des folosite erau 207 şi 209, adică, „constituirea în bandă”, „în grup” şi „uneltire împotriva ordinii sociale”. În acelaşi timp existau nişte articole secrete. De pildă, în 1955, după Convenţia de la Geneva şi în perspectiva primirii României la ONU, comuniştii au încercat să facă puţină ordine în evidenţa Gulagului şi – pentru că erau foarte mulţi oameni nejudecaţi şi aflaţi în detenţie încă din 1948, din 1950, din 1952 – au trebuit să adauge Codului Penal existent nişte articole secrete, care, împotriva oricărui principiu de Drept, acţionau retroactiv. Printr-un decret s-a introdus în Codul Penal articolul 193/1 (de fapt, un paragraf adiţional care prevedea ca persoanele ce „s-au pus în slujba regimului burghezo-moşieresc” – respectiv prefecţii, funcţionarii din administraţie, magistratură, poliţie etc. – să fie condamnate pentru „crimă contra clasei muncitoare (pedepsită cu 2 până la 8 ani închisoare), respectiv „crimă intensă contra clasei muncitoare” (pedepse până la 25 de ani de închisoare). Evident că aceste condamnări retroactive la pedepse executate deja nu făcea cu nimic mai legală justiţia comunistă.

Dar, oricum, înainte de a fi citite în sala de judecată, pedepsele erau hotărâte de anchetatorii Securităţii sau, în multe cazuri, de „Partid”. Un singur exemplu: în 1950, pentru a se tăia orice legătură cu Occidentul, au fost instrumentate celebrele procese ale Nunţiaturii, ale funcţionarilor ambasadelor americană şi engleză, al bibliotecii franceze (300 de studenţi au fost arestaţi la ieşirea din bibliotecă, condamnaţi şi internaţi în lagăre de muncă). Absurdul nu cunoaşte limite când afli, de pildă, că sentinţa în acest din urmă caz a fost decisă nu în sala de judecată, ci într-o şedinţă a Biroului Politic al PC, la propunerea Anei Pauker, o persoană care n-avea nici o atingere cu justiţia, dar se pretindea un intelectual al partidului. Toţi aceşti prelaţi, funcţionari diplomatici, respectiv studenţi au fost condamnaţi pentru „trădare”, respectiv „uneltire contra ordinii sociale”. Unii din ei, prin decizie administrativă.

Alte învinuiri frecvente erau pentru „trădare”, „spionaj”, „sabotaj”, „diversiune”, „atitudine duşmănoasă”, „instigare publică”, „răspândire de publicaţii interzise”, „favorizarea infractorului” (articolul 231 prevedea obligativitatea ca cei din o aşa-zisă „bandă” să-şi demaşte colegii). Cei care „ştiau ceva” şi nu-l demascau pe făptuitor erau, de asemenea, condamnaţi pentru „omisiune de denunţ” (chiar fiind vorba de o mamă sau un frate). Mai era „trecerea frauduloasă a frontierei”- ar fi de văzut câte mii de oameni au fost arestaţi pentru că au vrut să plece din România, câţi au fost condamnaţi şi câţi au fost chiar omorâţi la frontieră sau chiar pe celălalt mal al Dunării, în Iugoslavia. Tot aici, în domeniul crimelor indirecte, al crimelor sociale, se pot include cele aproximativ 10 000 de femei care au murit în urma unor avorturi făcute ilegal, ca să scape de legile draconice ale natalităţii stabilite de Ceauşescu.

Cel mai misterios capitol al cercetărilor noastre este, însă, acela privind morţii din Gulagul românesc. Nu se va şti probabil niciodată câţi deţinuţi politici au murit, pentru că masacrul era atât de mare încât în multe cazuri nu se mai produceau documente, iar cele existente au fost probabil distruse. Unul din torţionarii din azilurile psihiatrice, Franţ Ţandăra, recunoştea – într-un dialog – că el singur a ucis prin injecţii letale, administrate sub pretextul „îngrijirii medicale”, în jur de 100 de persoane. Dacă nu s-a putut face un studiu bazat pe date oficiale ale Securităţii, unele detalii pot fi găsite totuşi în evidenţele de partid, pentru că comuniştii au avut această vulnerabilitate de a se demasca unii pe alţii. Atunci când vroiau să scape de unul dintre rivalii politici, îi făceau o anchetă – lucrul acesta s-a întâmplat în 1953 cu fostul ministru de Interne Teohari Georgescu (fusese înlăturat în 1952, în urma „tezelor din iunie” care incriminau ciudata „deviere de stânga-dreapta” (!) a unor membri din Comitetul Central). A doua demascare s-a făcut în 1968, când Ceauşescu, ca să scape de rivalul său cel mai puternic, Alexandru Drăghici, ministru de Interne din anii ’50, i-a făcut de asemenea o anchetă, dar în care erau desemnate doar crimele făcute asupra comuniştilor înşişi. Era vorba de procesul Pătrăşcanu, de procesele ilegaliştilor, deci nu, practic, de totalitatea Gulagului românesc. Sunt puţine şanse să putem stabili sau măcar estima numărul de morţi din închisori. În cercetarea pe care o fac la Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet am identificat până acuma din două surse 8000 de nume. Din păcate nici una din aceste surse nu este oficială. Oficialităţile noastre preferă o indiferenţă cinică, doresc o reconciliere, dar fără să se cunoască trecutul Acest trecut este pur şi simplu bagatelizat, în aşa fel încât nu numai tinerii din ziua de astăzi, dar nici măcar unii din generaţia de 40-50 de ani nu mai ştiu ce s-a întâmplat în România în perioada anilor 1945-1989. Este o datorie a noastră să impulsionăm această cercetare pentru că – de la oamenii închişi începând cu 1945 şi până la dizidenţii anilor ’70-’80 – ei formează o majoritate de conştiinţă.

Câţi au fost totuşi? Prin acte scrise, prin sentinţele de la tribunalele militare am identificat 550 000 de condamnaţi politici prin proces, dar numărul reţinuţilor administrativ este cel puţin dublu. Adăugând prizonierii arestaţi ilegal după 23 august 1944, deportaţi din diferitele perioade, pe strămutaţi, pe cei ce au suferit „domiciliul forţat”, pe „frontieriştii”, pe cei 80 000 ţărani închişi pentru că au refuzat colectivizarea, femeile moarte în urma unor avorturi improvizate, numărul acestor oameni privaţi de libertate de-a lungul celor 45 de ani de comunism se poate ridica la două milioane.

În ultimii zece ani am reuşit să adunăm la Centrul de Studii asupra Comunismului, pe care îl conduc, peste 93 000 „fişe matricole penale” (fişe de încarcerare, aparţinând unui număr de peste 71 000 foşti deţinuţi politici (diferenţa se explică prin faptul că unii deţinuţi, trecând prin numeroase închisori, cumulează mai multe fişe). Pe această arhivă proprie am întreprins un „Recensământ al populaţiei concentraţionare din România între anii 1945-1989”. Eşantionul de lucru reprezentând, după estimările noastre, aproape 5% din total, iar documentele pe care am lucrat fiind oficiale, cred că studiul nostru statistic, pe care îl vom definitiva şi publica în următorii 1-2 ani, va fi de o obiectivitate ştiinţifică incontestabilă în privinţa proporţiilor interioare ale Gulagului românesc. Pot doar să spun că, din calculul preliminar pe care l-am dat publicităţii în noiembrie 2005, rezultă că – pe lângă numărul apreciabil de intelectuali, funcţionari, liber profesionişti şi politicieni – 28,8% din totalul condamnaţilor sunt ţărani, iar 13,5% sunt muncitori. Chiar dacă cele două cifre reflectă oarecum proporţiile demo-sociale din anii ’50, când s-a înregistrat unul din vârfurile Gulagului, totuşi numărul mare de muncitori şi ţărani arestaţi în perioada instaurării comunismului ne permite să formulăm cel puţin două concluzii: 1) că politica partidului comunist, de „alianţă cu clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare”, era o simplă lozincă ipocrită; şi 2) că poporul român n-a primit cu braţele deschise comunismul, aşa cum tot mai frecvent afirmă unii cercetători nostalgici, profitând de faptul că oficialităţile române refuză să deschidă arhivele pentru a se putea face o cercetare ştiinţifică nestânjenită.

 

Romulus Rusan