» » » » În deportare în Bărăgan, ianuarie 1952

În deportare în Bărăgan, ianuarie 1952

posted in: Din "marea de amar" | 0

9 ianuarie 1952

În toată ziua Liusic se duce la lucrul podului și aduce câte un sac de lemne pe spate. Mâncăm ceva mai bine, în urma primirii coletelor, adică dimineața fac o mămăligă și o mâncăm cu jumări, ciorba la amiază și ceva mai completă.

Suntem foarte bucuroși că avem pâine și mămăligă, numai că ne muncește gândul ce vom face în primăvară. Toate se scumpesc strașnic, a ajuns sacul de grâu cu 5000 lei, mălaiul cu 100 lei kg, 600 lei kg de ulei și așa mai departe. și perspectiva cartelelor s-a spulberat complet.

(…)

15 ianuarie

O zi grea, în sensul că Liusic a fost greu încercat, puțin și avea să-și zdrobească piciorul stâng. I-am pus comprese cu oțet. De azi nu ne-a mai dat lapte la centru așa că și asta s-a spulberat. Eu cel puțin mă simt foarte îngrijorată de copii, n-am ce le face de mâncare.

18 ianuarie

O zi cu soare, am primit 2000 lei de la Valea, de acum avem cu ce cumpăra lemne. Când suntem la mai mare aman Dumnezeu ne întinde o mână de ajutor și scăpăm de situația disperată: „Mari și nemăsurate sunt căile tale, Doamne!“

28 ianuarie

În această zi s-a făcut schimbul banilor până la 31 ianuarie. În fiecare zi fac mămăliguță de dimineață și o mâncăm cu mujdei de usturoi și un ceai.

1 februarie

Am schimbat banii, dar nu ai noștri, căci pe noi ne-a găsit fără nici un ban. Azi coc pâine, lucru mare, că o coc afară; noroi și vânt.

Expediez o carte poștală Valei, una Dnei Pantea și una lui Alice. Iar am ajuns să n-am din ce face mâncare, la piață n-a fost chip. Vânzătorii cereau prețuri mai mari decât cele oficiale, deci și cu bani n-ai putea să cumperi ce-ți trebuie. Azi dimineață, am făcut salată de ceapă, cu mămăliguță prăjită, iar Liusic la lucru a luat puțină mâncare de arpacaș. Nici nu știu cum rezistă cu mâncarea asta!

 

din Elena Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2004

 

Povestea uneia din familiile deportate din Banat în Bărăgan în sinistra noapte a „Rusaliilor Negre” este narată clipă de clipă în aceste pagini. Autoarea lor (născută la 10 mai 1918 în Basarabia, la câteva săptămâni după unirea provinciei cu țara-mamă; decedată la 12 octombrie 1990 la Hamburg, unde emigrase de curând) se numește Elena Spijavca. Este o femeie încă tânără, absolventă de gimnaziu, obișnuită să citească, să asculte muzică, să gospodărească și să-și educe copiii. La 33 de ani, când este deportată, are un copil de 10 ani, Virgil, pe care încearcă zadarnic să-l facă scăpat din surghiun, trimițându-l la școală în alt raion, și un altul de numai 2 ani, Adrian (Dan), care deschide ochii în captivitate, împărțind cu familia predestinarea de paria al luptei de clasă. Soțul Elenei, Valerian Spijavca (Liusic), este un om instruit, fost secretar al plasei Sânnicolaul Mare, unde se refugiase din Basarabia. După cum cititorii vor vedea, el duce greul existenței, deși i se refuză orice funcție calificată: lucrează pe unde poate ca zilier, sapă șanțuri, sparge stânci, curăță fântâni, scoate buturugi, ară, plivește, culege bumbac și porumb, cară în spate copaci, execută munca „voluntar-obligatorie” a familiei. Nu se plânge, nu crâcnește, este un personaj aproape mut, care duce pe umeri răspunderea de șef al familiei și vina de a fi basarabean, deci „cetățean sovietic”, considerat că a „fugit” în România și că a refuzat astfel regimul bolșevic. Tragedia acestor refugiați era că nici înainte de deportare nu aveau o casă a lor și nici după plecarea din Bărăgan nu aveau unde să se mai întoarcă. Destin de oameni fără țară și fără viitor… (Romulus Rusan, nota editorului)