» » » » Revista 22 – Memorialul – şcoală, interviu cu Ana Blandiana despre a VI-a editie a Scolii de Vara de la Sighet

Revista 22 – Memorialul – şcoală, interviu cu Ana Blandiana despre a VI-a editie a Scolii de Vara de la Sighet

posted in: Revista presei | 0

Memorialul – şcoală
Ana Blandiana în dialog cu Andrei Brezianu

 

Ana Blandiana, suntem aici la Sighet, la Şcoala de Vară, aflată anul acesta la a şasea ediţie. Oaspetele de onoare al acestei sesiuni a fost Polonia. Vorbiţi-ne întâi despre participarea şi prezenţa Poloniei la Memorialul Sighet.

Daţi-mi voie, înainte de toate, să aşez în pagina mai mare a manifestărilor de la Sighet această a şasea ediţie a Şcolii de Vară. Timp de zece ani la Sighet am organizat simpozioane de anvergură, în care se întâlneau faţă în faţă istorici şi martori sau autori ai evenimentelor înşirate cronologic de-a lungul unei jumătăţi de secol de comunism. Pe parcurs am simţit nevoia ca informaţiile şi analizele din aceste întâlniri să capete ecou în generaţiile tinere şi astfel s-a născut în urmă cu 6 ani – în colaborare şi cu sprijinul Fundaţiei “Adenauer” – Şcoala de Vară, la care unii profesori sau specialişti au reluat temele dezbătute în simpozioane. Polonia şi “Solidarnosc” s-au mai aflat în centrul simpozionului de anul trecut, aşa cum Cehia şi “Charta ‘77” au fost în centrul simpozionului de acum doi ani, iar revoluţia din Ungaria în centrul dezbaterilor din 2000.

L-am reinvitat pe Bogdan Lis în acest an pentru vernisarea unei expoziţii pe care Institutul Polonez a dăruit-o Memorialului nostru. Expoziţia se numeşte 18 zile care au zguduit lumea şi este de fapt o istorie în fotografii a apariţiei “Solidarităţii”, a rezistenţei din timpul Legii marţiale şi a tratativelor din timpul mesei rotunde, cea care a făcut posibilă căderea comunismului şi începutul imploziei sistemului de tip sovietic. Sala aceasta nu va rămâne, de altfel, singură: împreună cu doamna Sustrova, fostă purtătoare de cuvânt a “Chartei ’77”, suntem pe cale de a realiza o sală dedicată invaziei Cehoslovaciei din 1968 şi “Chartei ’77” (reacţia intelectualităţii cehe la represiune), după cum, în colaborare cu Institutul “Gauck” şi Fundaţia “Havemann”, pregătim o sală despre revolta est-germană din 1953 şi ridicarea zidului Berlinului. Vom trata de asemenea cu Institutul 1956 din Budapesta realizarea unei săli dedicate revoluţiei maghiare.

Ca să revenim, însă, la Bogdan Lis, un lucru interesant mai ales pentru noi, românii, a rezultat din expunerea sa: căderea comunismului din Polonia, care a antrenat prăbuşirea acestuia pe plan internaţional (desigur că Papa polonez a avut şi el un rol în această mondializare a anticomunismului) s-a bazat pe trei forţe solidare între ele: muncitorii din Gdansk şi din alte oraşe, intelectualii aflaţi alături de ei cu idei, cu sugestii, cu strategii (reprezentaţi în primă fază de organizaţia KOR) şi Biserica (poate că ar fi trebuit chiar să încep cu Biserica pentru că, spre deosebire de mişcările eşuate din 1969, 1970, 1978, acum crearea “Solidarităţii” succeda vizitei pastorale a Papei, din 1979, ceea ce a dat greviştilor curaj şi siguranţă). Aceste trei forţe au fost alături într-un mod greu de imaginat în românia. Destul să ne întrebăm cum ar fi fost istoria noastră dacă intelectualii şi Biserica, prin absurd, ar fi fost alături de minerii din Valea Jiului în ’77 sau alături de muncitorii care au ieşit în stradă la Braşov în ’87, ca să ne dăm seama că, din păcate, nu avem suficientă imaginaţie pentru un asemenea demers.

După conferinţa d-lui Lis s-au pus nenumărate întrebări. Ca de obicei, cei 100 de participanţi la Şcoala din Sighet au explodat într-o pasionantă dezbatere a temei. Problema de fiecare dată (ştiu din toţi anii precedenţi) nu este cum să-i faci să se implice într-o dezbatere, ci cum să-i opreşti, ca să te poţi încadra în timp (vreau să fac o precizare importantă: în acest an am redus durata şcolii din motive financiare la şapte zile, dar numărul conferenţiarilor a fost de 30, ca în anii trecuţi, când aveam la dispoziţie zece zile). Dar oricât de înghesuiţi în timp am fi, iată că Memorialul a devenit o şcoală a memoriei, un Memorial-şcoală, unic în lume în acest demers de dirijare a memoriei comunismului spre generaţiile care nu l-au cunoscut. Dintre temele istoriei româneşti, în acest an au fost dezbătute rezistenţa din munţi şi psihiatria ca instrument politic.

Cum vi s-a părut vernisarea expoziţiei?

La vernisarea expoziţiei a fost un moment impresionant: după cuvintele spuse de domnii Lis şi Chojnacki am avut ideea de a propune participanţilor, ca într-un ritual iniţiatic, să facă un gest care apărea în fotografiile de la Gdansk. Muncitorii de la Gdansk, simţindu-se probabil ameninţaţi, stăteau în faţa forţelor de represiune legaţi unul de altul, fiecare cu mâna pe umărul celuilalt; o vizualizare a noţiunii de solidaritate extraordinar de impresionantă.
Şi noi toţi, alături de sutele de vizitatori aflaţi în acel moment în muzeu, le-am imitat gestul, cu mâna pe umărul celui de alături, sperând să învăţăm ceva din solidaritatea polonezilor.

Dar, în afară de oaspeţii polonezi, au fost prezenţi în această sesiune a Şcolii de Vară şi istorici din Germania şi din Cehia. Helmut Muller-Enbergs şi Ulrich Burger au analizat situaţia din fosta RDG, iar cei doi istorici cehi (Pavel Zacek şi Petr Blazek) au vorbit de situaţia ţării lor din punct de vedere al “prelucrării critice a trecutului”. În mod evident, Cehia, condusă de Havel, este ţara care a făcut în cea mai mare măsură ordine în acest domeniu, dând pe de o parte o lege a lustraţiei (corespunzătoare legiferării punctului 8 de la Timişoara, care interzicea accesul în politică al celor implicaţi “înainte” în represiune), pe de altă parte – lucru unic! – o lege prin care comunismul, sistemul comunist, inclusiv cu toate consecinţele lui juridice, a fost declarat ilegal, iar abia apoi o lege a accesului la dosare – cum există şi la noi şi în celelalte ţări. Prin legea nr. 1 şi 2, Parlamentul Cehiei a declarat ilegale toate condamnările politice făcute sub semnul comunismului. În felul acesta sentinţele politice au fost anulate prin lege, în timp ce în cazul nostru deţinuţii politici trebuie să ceară fiecare recurs în anulare pentru ca sentinţa să fie desfiinţată. Până atunci, din punct de vedere legal, rămân cu vechiul cazier de puşcăriaşi!
Revenind la oaspeţii de onoare din acest an, mai spuneţi câteva cuvinte despre echipa poloneză.

Echipa Institutului Polonez care a participat a fost formată din d-l Chojnacki, directorul Institutului, domnul Jaroslav Godun, adjunctul său, şi d-na Stănculescu, care a funcţionat şi pe post de traducătoare. Ceea ce ne-a impresionat a fost faptul că d-na Stănculescu a fost traducătoarea doar a d-lui Bogdan Lis, pentru că membrii Institutului Polonez de la Bucureşti vorbesc perfect româneşte. Acest tip de profesionalism, faptul de a învăţa limba unei ţări înainte de a începe să funcţionezi în ea – şi Institutul Polonez funcţionează într-adevăr admirabil la Bucureşti – este demn nu numai de stimă, ci şi de admiraţie.

De altfel, întreaga dezbatere a început prin citirea traducerii în limba română de către Roland Chojnacki a mesajului preşedintelui Walesa, care îşi exprimă părerea de rău că nu a putut să participe la întâlnirea noastră, aşa cum ar fi vrut şi aşa cum fusese planificat. Este cel de-al doilea mesaj de la preşedintele Walesa care se află în arhiva noastră, aşezat, evident, la loc de cinste alături de cele trimise în anii anteriori de Papa Ioan Paul al II-lea, de Vaclav Havel şi de mulţi alţi contemporani care au apreciat, de departe, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.

Interviu realizat de Andrei Brezianu

Revista 22, nr. 700 (5 august – 11 august 2003), www.revista22.ro