» » » » Ioana Diaconescu, Scriitori în arhivele CNSAS

Ioana Diaconescu, Scriitori în arhivele CNSAS

posted in: O carte pe zi | 0

REPRESIUNEA ÎMPOTRIVA REZISTENŢEI ANTICOMUNISTE
DIN MUNŢI. UN POET EROU: CONSTANT TONEGARU

După instaurarea comunismului în România, reacţia promptă a opoziţiei faţă de autorităţi şi-a găsit ecoul într-o multitudine de forme ale rezistenţei anticomuniste. Vârful de lance al acestei opoziţii s-a situat între 1948 şi 1953, când în România s-a manifestat cea mai dramatică şi fără precedent rezistenţă armată în munţi, faţă de regimul comunist. În volumul de documente Bande, bandiţi şi eroi (Editura Enciclopedică, 2003), autorii studiului introductiv, istoricii Florian Banu şi Silviu B. Moldovan, o numesc „o perioadă de tragism extrem a secolului XX”.

De ce o formă de rezistenţă asociată cu fuga în munţi? Motivele declanşării ei oferă răspunsuri clarificatoare: legea naţionalizării din 11 iunie 1948, rezoluţia plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 3-5 martie 1949, care hotăra construirea socialismului la sate prin crearea Gospodăriilor Agricole Colective şi mai ales ploaia de arestări, condamnări, internări în penitenciare şi domicilii forţate (arest la domiciliu), constituirea lagărelor şi coloniilor de muncă silnică pentru cele mai diverse categorii sociale, de la înalţi demnitari la prelaţi, de la muncitori la agricultori.

În studiul introductiv din volumul amintit mai sus găsim o statistică furnizată de Securitate, cu privire la numărul de persoane gata să-şi dea viaţa pentru oprirea prăbuşirii ţării: între 1945 şi 1949 se găseau 1.196 de astfel de grupări, iar în 1949, 200 de grupări „subversive” şi 33 de „bande teroriste”.
Explicaţia pentru folosirea termenilor incriminatori de mai sus, o aflăm dintr-un fragment de document al volumului 1 din Dosarul de anchetă 26091 „Bodiu Leonida şi alţii – banda «Garda albă» – organizaţie teroristă”, din Arhiva C.N.S.A.S.; citez fragmentar din raportul 29377, din 21 noiembrie 1948, al Direcţiei Generale a Securităţii Oradea:
„Deoarece s-a constatat că în corespondenţa dumneavoastră utilizaţi termenul «partizani» pentru bandiţii care terorizează populaţia de la sate sau pentru refugiaţii politici, vă dăm următoarele lămuriri: termenul «partizan» este întrebuinţat greşit, deoarece acest termen presupune existenţa unor luptători pentru cauza poporului muncitor, aşa cum au existat şi în cel de-Al Doilea Război Mondial în ţările cotropite de fascişti, ceea ce nu poate fi cazul cu aceşti bandiţi de drept comun sau cu acei reacţionari refugiaţi în munţi. Întrebuinţarea acestui termen dovedeşte un slab nivel politic.
Este necesar să se explice ofiţerilor de Securitate din subordinea dumneavoastră, cele de mai sus, pentru a se evita, pe viitor, asemenea confuzii şi a se insista pentru ridicarea nivelului politic şi ideologic, punct esenţial, de altfel, din statutul instituţiei noastre”.

Acţiunea grupărilor de rezistenţă s-a desfăşurat în zone geografice de relief propice ascunderii lor (munţi, păduri, bălţile Dunării), sau pe lângă sate de unde se puteau obţine informaţii şi alimente. Cei mai mulţi rezistenţi s-au aflat în Bucovina, Munţii Apuseni, Argeş, Muscel, Vrancea, Dobrogea. Este bine cunoscută şi mişcarea de rezistenţă din Munţii Făgăraş.

Grupările de rezistenţă nu aveau un program politic clar; luptau împreună contra comunismului persoane cu preocupări şi structuri diferite, de la membri ai partidelor politice căzute în dizgraţie la ofiţeri deblocaţi, intelectuali, ţărani, muncitori, până la membri ai Partidului Comunist Român. Lichidarea acestor forme de rezistenţă a însemnat 13.279 de persoane condamnate la temniţă şi 463 la domiciliu obligatoriu.
Nu intră în calcul cei lichidaţi prin împuşcare, fără judecată.

*
* *

Dosarul de anchetă 26091 din Arhiva C.N.S.A.S. cuprinde 9 volume privind „Organizaţia teroristă «Garda Albă»”, aflată sub conducerea lui Bodiu Leonida. Documentele volumului 1 ale acestui dosar sunt demne de luat în seamă cu multă atenţie.
Prin referatul din 5 iunie 1949, se aducea la cunoştinţa Direcţiei Generale a Securităţii Poporului că „încă din iulie 1948 Inspectoratul Regional de Siguranţă Cluj a semnalat în munţii Rebrişoara, judeţul Năsăud, o organizaţie subversivă teroristă, formată din condamnaţi pentru crime de război, ofiţeri deblocaţi, chiaburi şi saşi expropriaţi, sub denumirea «Copiii codrului», apoi «Garda Albă» şi în fine «Liga Naţională Creştină». […] Organizaţia se compunea din grupuri înarmate în munţi şi din cadre în comunele Rebra, Rebrişoara şi Parva, Lusca şi Năsăud. Scopul organizaţiei era pregătirea unei acţiuni de forţă pentru răsturnarea regimului democratic […] în momentul declanşării unui conflict armat între puterile imperialiste şi U.R.S.S. şi reinstaurarea monarhiei. Recrutarea membrilor se baza pe propaganda anticomunistă şi iminenţa conflictului armat. […] Organizaţia s-a bucurat de sprijinul activ şi eficace al unei însemnate părţi a populaţiei locale, îndeosebi al preoţilor, învăţătorilor, notarilor şi chiar al unor jandarmi”.

În alt raport al Securităţii, din acelaşi volum al Dosarului de anchetă 26091, se menţionează:
 „Operaţiunile s-au efectuat în noaptea de 12-13 februarie 1949, arestîndu-se 22 de persoane, toţi localnici. […] Nu au putut fi găsiţi nici condamnaţi pentru crime de război, nici oameni politici, nici ofiţeri deblocaţi […]. În cursul cercetărilor s-au mai efectuat şi alte arestări, astfel că acum se găsesc arestaţi 76 din cei 150 de membri ai organizaţiei, printre care fostul locotenent Bodiu Leonida, condamnat pentru înaltă trădare la 25 de ani muncă silnică, el fiind conducătorul organizaţiei”.
Bazele organizaţiei se puseseră în primăvara anului 1948, în comuna Rebra.

Printre documentele dosarului se află acest manifest tipărit clandestin, apoi multiplicat la un multiplicator procurat cu riscul vieţii de Constant Tonegaru:
„Aveţi puţină răbdare. Neagra robie în care ne-a adus bestia comunistă se apropie de sfîrşit. Ceasul eliberării noastre naţionale e aproape […]. Peste două miliarde de oameni aşteaptă numai ceasul pentru a distruge, fără urmă, bestia comunistă de la Moscova şi slugile sale de la Bucureşti. […] Comunismul este condamnat la moarte sigură”.
Organizaţia se bucura şi de sprijinul şi ajutorul sârbilor, raportul Direcţiei Regionale de Securitate Cluj semnalând la 1 februarie 1949 „apariţia unor necunoscuţi străini care par sârbi, care lăsau cutii de conserve americane şi capete de ţigări străine”.
Alt ajutor venea din partea unor persoane şi organizaţii politice. Acestea finanţau organizaţia „fără a se putea stabili pînă în prezent sursa”, după cum se menţiona în rapoartele întocmite de Securitate.
În aceleaşi rapoarte se menţionează că „organizaţia dispune de legături cu străinătatea şi are o reţea de gazde în Banat pe unde se trece în Jugoslavia”.

Într-o notă din 16 februarie 1949 a Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului se poate citi jurământul celor ce intrau în acest tip de organizaţie a rezistenţei contra comunismului:
„În numele lui Dumnezeu atotputernic, jur credinţă Majestăţii Sale Regelui Mihai I, naţiunii mele româneşti, să lupt pentru eliberarea ei din jugul comunist. Jur credinţă Comitetului Ligii Contra Comunismului, supunere Statului (monarhist – n.m.) şi tuturor hotărîrilor sale în orice împrejurare. Jur să păstrez toate secretele sale faţă de orişicine. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.

*
* *

În ianuarie 1949, prin Teohar Mihadaş se stabileşte legătura între organizaţie şi Constant Tonegaru, genialul poet de la Kalende (revistă înfiinţată de profesorul şi istoricul literar Vladimir Streinu, pentru promovarea literaturii noi).
În volumul 1 al dosarului, în adresa nr. 5/26485 din 14 iulie 1949 citim:
„Organizaţia Garda Albă […] la Bucureşti a avut legătură cu numitul Tonegaru Constantin prin profesorul Mihadaş Teohar. El urma să vină la Rebrişoara pentru a se convinge de existenţa acestei organizaţii şi după aceasta urma să ia legătura cu o legaţie imperialistă”.
Şi mai departe: „Tonegaru Constantin a avut activitate prin aceea că a trimis acel stoc de medicamente (pentru rezistenţii din munţi – n.m.) pe care l-a procurat de la Legaţia Belgiană, prin intermediul doamnei Dubois, soţia consulului. Tonegaru Constantin urma să procure multiplicatoarele de la unul din magazinele din Bucureşti”.
Este vorba despre multiplicatoarele pentru tipărirea manifestelor organizaţiei, care urmau să fie răspândite. Ca urmare, Constant Tonegaru este reţinut împreună cu alţi 75 de „complici” la Serviciul de Securitate Bistriţa. Conform mandatului de reţinere nr. 238/1949, se dispune „arestarea şi reţinerea la Serviciul Securităţii Poporului Bistriţa a individului Tonegaru Constantin, învinuit de uneltire contra ordinei sociale şi a securităţii poporului”.
Se cer, însă, precizări pentru contextul în care s-au petrecut faptele.

*
* *

În 1945 Vladimir Streinu îşi alătură un grup de scriitori tineri (Constant Tonegaru, Iordan Chimet şi Pavel Chihaia) şi constituie Asociaţia „Mihai Eminescu”, în scopul susţinerii materiale a intelectualilor persecutaţi de autorităţile comuniste, în condiţiile ocupaţiei sovietice. Alături de scriitorii din asociaţie, o contribuţie majoră are Père Marie-Alype Barral, secretar al Nunţiaturii Apostolice din România acelor ani, profund implicat într-un extraordinar act de rezistenţă, curaj şi generozitate: intelectualilor persecutaţi de regimul comunist urma să li se asigure strictul necesar, trimiţându-li-se, prin voluntari, alimente şi medicamente. Obiectivul cultural al acestei asociaţii era publicarea unor articole potrivnice ideologiei puterii comuniste instalate la conducerea ţării.
Mărturia doamnei Ileana Iordache, fiica scriitorului Vladimir Streinu, este, prin complexitatea informaţiilor, concludentă. Citez fragmentar din interviul acordat de dumneaei criticului de film Călin Căliman (publicat în Caiete critice, numărul 5-7/2002):
„Despre Asociaţia de rezistenţă culturală «Mihai Eminescu», înfiinţată la Bucureşti în 1945, am aflat de la Radio Europa Liberă şi mai apoi dintr-o lungă conversaţie avută cu Iordan Chimet, care, de altfel, a şi publicat un amplu articol-document despre această grupare secretă, în România literară din 7/13 iunie 1995. […] În 1949, odată cu arestarea lui Tonegaru, activitatea asociaţiei a luat sfârşit. Principalul obiectiv al asociaţiei a fost de ordin strict umanitar, creându-se un fel de reţea particulară, ilegală deci, de Cruce Roşie, ce-şi propunea să dea un prim ajutor intelectualităţii oprimate. […] Eu vreau să spun că până la apariţia materialului din România literară, în 1995, nu am ştiut nimic despre această asociaţie, dar nu pot să nu relatez o întâmplare trăită de mine, cam în iarna lui’48, când tata, eliminat total din viaţa publică, era deja foarte bolnav. Într-o zi a venit la noi Tonegaru şi, la plecare, mi-a şoptit că vrea să stea de vorbă cu mine. Foarte pe scurt, îmi propunea să ne facă rost de vitamine, lapte praf, cacao, conserve şi alte alimente atât de necesare bolii tatălui meu şi sărăciei noastre. Tot şoptit mi-a spus că există nişte riscuri, că nu trebuie să fim văzuţi împreună, că, pe căi ocolite, să mă strecor mereu în urma lui până în spatele Facultăţii de Medicină. Aşa am şi făcut, traversând Bucureştiul, de la liceul Mihai Viteazul, în prejma căruia avem noi casa, şi până la gaura din zidul din spatele facultăţii, despre care îmi pomenise Tonegaru. Habar n-aveam încă de frică; cunoşteam doar foamea şi frigul din casă. Silueta lui Tonegaru, în marea de oameni pe care am traversat-o până la facultate era aidoma unui periscop şi astfel, mereu în urma lui, am coborât într-un subsol al facultăţii, umed, rece şi întunecat, şi acolo, într-un fel de pivniţă cimentată, m-am aflat în faţa unor mormane uriaşe de haine, pantofi, munţi de conserve şi tot felul de pungi pline cu praf de lapte şi cacao. În fugă, am aruncat într-o sacoşă tot ce mi se părea mai necesar pentru tata, pentru noi. Doamne, câtă ciocolată era acolo! Şi tot în fugă ne-am strecurat afară şi în stradă ne-am despărţit. Din materialul publicat de Chimet reiese că Facultatea de Medicină a fost primul depozit al transporturilor sosite în ţară. N-am ştiut niciodată nimic despre această asociaţie; când mama m-a întrebat de unde am toate cele aduse, i-am spus că mi le-a dat Tonegaru. Tatăl meu nu a pomenit niciodată despre această asociaţie, nici atunci şi nici în ultimii ani de viaţă. Şi totuşi, eu am fost în acel depozit de la [Facultatea de] Medicină”.
Se trimit apeluri în Occident, chiar unor fundaţii umanitare care răspund prompt, trimiţând colete, iar Père Barral caută persoane de legătură pe care le trimite la cei în cauză. Locul unde vor trebui depozitate aceste bunuri trebuia găsit de urgenţă. Fără ezitare, profesorul Grigore T. Popa, pe atunci decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, pune la dispoziţia asociaţiei, în vederea acestei acţiuni atât de riscante, chiar spaţiul rezervat decanatului, în subsolul Facultăţii de Medicină. Fără ştirea membrilor asociaţiei (pentru a nu trezi suspiciuni autorităţilor), din acest depozit se trimit colete şi organizaţiei anticomuniste de rezistenţă conduse de Leonida Bodiu.
Curând, spaţiul oferit de profesorul Grigore T. Popa nu mai poate fi folosit din motive de siguranţă, dar tot el acceptă ca pachetele cu alimente şi medicamente să fie depozitate, pentru scurt timp, în subsolul locuinţei fiului său, Tudorel Popa (regretatul actor), şi ca fiica sa, Marilena Popa, pe atunci elevă în vârstă de 17 ani, plină de curaj, să participe în calitate de colaboratoare la acţiunile asociaţiei, riscându-şi astfel chiar viaţa. S-a subliniat mereu eficienţa şi combativitatea acestei tinere implicate în aceste acţiuni foarte riscante, atât în acel moment, cât şi în perspectiva pericolului constituit de supravegherea organelor de represiune ale noului regim.
După 1946, când profesorul Grigore T. Popa, cunoscut ca opozant pe faţă al regimului comunist, se ascunde ca să evite arestarea, va fi nevoie de un alt spaţiu pentru ca asociaţia să-şi continue activitatea. Sunt, însă, necesare câteva date şi precizări.
Savantul Grigore T. Popa, pionier în domeniul cercetării neuroendocrinologice, mai precis descoperitorul sistemului port-hipofizar (descoperire pentru care a fost propus în 1930 pentru acordarea Premiului Nobel), după specializări la Chicago (obţinând Bursa Rockefeller) şi Londra, devine titular al Catedrei de Anatomie şi Embriologie din cadrul Institutului de Anatomie al Facultăţii de medicină din Iaşi (1928). În 1942 vine la Bucureşti, unde va deveni şeful Catedrei de Anatomie al Facultăţii de Medicină. În paralel cu activitatea ştiinţifică şi pedagogică şi cu activitatea pe plan cultural şi politic, este preocupat de orientarea opiniei publice, având o poziţie demnă şi curajoasă faţă de noua putere. În acest sens, sunt concludente conferinţele pe care le ţinea periodic în aula Academiei Române, în 1940, adunate în volumul Reforma spiritului (editat de Petre Popescu-Gogan şi Claudia Voiculescu, la Editura Viaţa Medicală Românească, în 2002), din care citez un pasaj semnificativ:
„Încumetarea omului, ieşită din ignoranţa realităţilor şi din victoriile sale tehnice, îl face să-şi ia cu uşurinţă sarcina de a transforma din temelii societatea, fără să-şi dea seama că acea transformare trebuie să se facă evolutiv, dacă e să se facă bine. Spiritul postbelic este antievolutiv, el se vrea revoluţionar şi îl atrage, mai întâi, distrugerea; fără a calcula consecinţele actuale, el speculează posibilităţile viitoare, vagi, neprevizibile şi întotdeauna altfel decât au fost plănuite. Sub o tensiune cerebrală sporită, belşugul de concepţii este întotdeauna mare, gândirea teoretică este agitată şi, fiind totodată lipsită de frâna spiritului critic, ea crede că poate şi este îndreptăţită să pună în practică orice fantezie, cu naturaleţea cu care întinzi mâna ca să prinzi un obiect […]. Revoluţionarii sunt întotdeauna simplişti şi întotdeauna, deformează şi excită, pe cât se poate, mai mult raţiunea. Vremea noastră a fost bântuită, şi încă mai este, de două simplificări periculoase. Una este rasismul. […] A doua este marxismul.”
În acest mod, profesorul Grigore T. Popa intră în atenţia autorităţilor comuniste care nu puteau avea decât o orientare pro-sovietică…
Din relatările fiului său, medicul Grigore Gr. Popa, aflăm mesajul ultimei conferinţe a profesorului, ţinută la Ateneu în aprilie 1947: „Îmi aduc aminte, era sala plină, se stătea şi pe scări. Cu ruşii în ţară şi cu guvernul Groza bine ancorat, tatăl meu a spus că toate regimurile totalitare, atât fasciste cât şi comuniste, vor avea aceeaşi soartă”.
Savantul a fost dat afară din funcţia de decan, apoi şi de la conducerea Catedrei de Anatomie. Un an de zile, pentru a nu fi închis, s-a ascuns pe la prieteni, în ţinutul natal, murind în 1948 „din cauza hipertensiunii arteriale şi de inimă rea, scos de peste tot”. A murit acasă, la Bucureşti, în casa înconjurată de serviciile secrete comuniste, care se intitulau acum Direcţia Generală a Securităţii Poporului (deşi terorizau poporul încă din 23 august 1944). Hotărâse să se întoarcă din pribegie, conştient că fusese urmărit şi acolo…
Noul spaţiu pentru depozitarea alimentelor şi medicamentelor este oferit acum asociaţiei de generoasa familie Lucia şi Gheorghe Fratostiteanu, în propria ei locuinţă (unde locuia şi Constant Tonegaru), de pe strada Sofia nr.2 din Bucureşti, unde se adunau de două ori pe săptămână Petru Comarnescu, Dinu Pillat, monseniorul Vladimir Ghyka şi sculptorul Gheorghe Anghel. Dar şi această locuinţă intră, în curând, în vizorul serviciilor secrete. La începutul anului 1947 asociaţia părăseşte şi acest spaţiu, şi în acelaşi timp renunţă, în mare parte, la activitate. În 1948 încep din nou arestări masive (este anul morţii savantului Grigore T. Popa). Membrii Asociaţiei ”Mihai Eminescu” nu se mai întâlnesc. Familia Fratostiteanu este arestată, casa lor va fi confiscată de noile autorităţi şi va deveni proprietatea Licăi Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej…

*
* *

Întâlnirea lui Constant Tonegaru cu Teohar Mihadaş, pentru a merge la Legaţia Belgiană în vederea procurării unui pachet cu alimente şi medicamente pentru organizaţia Liga Naţional Creştină (Garda Albă), este elementul declanşator al tragediei. Mihadaş este urmărit, arestat în Bistriţa, torturat (după ce Leonida Bodiu fusese arestat, torturat şi obligat, înainte de a fi ucis, să spună de unde are pachetul).
După arestarea şi torturarea lui Teohar Mihadaş urmează, tot în anul 1949, descinderea lucrătorilor Securităţii, în toiul nopţii, la locuinţa lui Constant Tonegaru, percheziţia soldată cu răvăşirea şi distrugerea bunurilor poetului şi arestarea lui. Dus la Securitate, iar după două zile trimis cu însoţitor la Bistriţa, este ataşat grupului celor 75, care vor constitui un „lot de partizani”. În închisoarea din Bistriţa, lui Tonegaru nu-i rămâne decât să recunoască întâlnirea sa cu Mihadaş la Bucureşti.
Concomitent cu arestarea lui Constant Tonegaru, este prins şeful organizaţiei, Leonida Bodiu. Atras într-o cursă, la Sângeorz-Băi, de către şeful Miliţiei din Năsăud, acesta este arestat şi dus la sediul Securităţii legat la mâini şi la picioare. După mai multe săptămâni, în noaptea de 23/24 iunie 1949, arestaţi fiind toţi cei trei capi ai organizaţiei (deci, alături de Leonida Bodiu, şi Ioan Burdeţ, şi Dumitru Toader), aceştia sunt duşi în lanţuri, pe hotarul localităţii Nepos, judeţul Bistriţa-Năsăud. Au fost împuşcaţi şi aruncaţi, toţi trei, într-o groapă comună. Pretextul? Fuga de sub escortă…

Sunt necesare şi aici, mai multe lămuriri şi date, pe care le selectez din materialul publicat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, intitulat „Noi date despre organizaţia anticomunistă «Garda Albă», eliminată de fosta Securitate, în 1949”:
1) Leonida Bodiu (în jurul căruia s-a format un grup din mai mulţi opozanţi ai regimului comunist, din zona comunelor Rebra, Parva, Rebrişoara) a fost ofiţer de cavalerie regală. Luat prizonier în zona Stalingradului, va fi trimis în lagărul de la Kuibîşev. A participat la înfiinţarea diviziei „Tudor Vladimirescu” în cadrul căreia a luptat, în Cehoslovacia, contra armatei germane. În ianuarie 1945, capturat de trupele germane, este judecat şi condamnat la moarte, dar este graţiat şi internat ca prizonier în lagărul Ebersee, în Austria. Eliberat în 1945 de trupele americane, revine în ţară în iunie 1946. Numai că aici este arestat de Direcţia Generală a Siguranţei Statului. Găsit nevinovat, este trimis la divizia „Tudor Vladimirescu”, de unde iar este arestat, pentru a da informaţii în legătură cu capturarea şi condamnarea lui în Germania. Închis după trimiterea lui în faţa Curţii Marţiale, este judecat pentru „dezertare la inamic şi înaltă trădare”. În lipsa probelor, dispare acuzaţia de „înaltă trădare”, rămânând doar aceea de „dezertare”, deşi dezertarea fusese amnistiată chiar înaintea procesului… Dosarul a fost retrimis la parchet pentru… noi cercetări. În jurul datei de 18 septembrie, Bodiu, fiind acasă, în Poiana Ilvei, află că este condamnat în contumacie, la 25 de ani de muncă silnică.
În aceste condiţii, Leonida Bodiu se ascunde la neamuri şi prieteni, în locurile natale.
Până la urmă, prin intermediul unei rude, fost lucrător la Miliţia din Năsăud, este prins. Este împuşcat în cap, împreună cu ceilalţi doi oameni de încredere ai săi (Toader Dumitru şi Ioan Burdeţ), la ora 5 dimineaţa, probabil în ziua de 24 iunie 1949, pe hotar, la o altitudine de 837 de metri, după ce toţi trei fuseseră scoşi din sediul Securităţii Bistriţa, duşi cu o maşină, apoi pe jos, la locul crimei.
2) Garda Albă sau Liga Naţională Creştină a fost o organizaţie anticomunistă de rezistenţă în munţi, concepută şi condusă de Leonida Bodiu. Denumirea „Garda Albă” i-a fost dată de Securitate. Leonida Bodiu nu recunoaşte decât denumirea „Liga Naţională Creştină”.
Iată şi obiectivele organizaţiei: „apărarea credinţei creştine – prin rezistenţă spirituală la eventualele atacuri ideologice contra ei; apărarea şi respectarea familiei fiecăruia, contra încercărilor de subminare a familiei; respectarea şi apărarea avutului personal al fiecăruia, contra atacurilor care vor fi comise la dezlănţuirea unui eventual conflict mondial; după terminarea conflictului mondial, la o eventuală consultare a voinţei publice, sprijinirea rechemării Regelui în ţară”.
3) Cum s-a acţionat pentru reprimarea organizaţiei şi a acţiunilor ei.
Au fost mobilizate Serviciul de Informaţii al Armatei (S.I.A), Direcţia Regională a Securităţii Poporului Cluj şi Legiunea de Jandarmi Năsăud. Iată o rezoluţie a colonelului de Securitate Birtaş, din august 1948: „Exploatare prin D.R.S.P. Cluj 2. Se va verifica existenţa persoanelor semnalate. Vor fi supravegheaţi, făcuţi informatori pădurari. Folosiţi minerii din Rodna. Ni se vor raporta măsurile luate şi rezultatele. Se va întocmi de birou un dosar pentru această problemă”.
Ministrul Apărării Naţionale, Emil Bodnăraş recomanda: „infiltrarea unor ofiţeri deblocaţi”, sub acoperirea că sunt „fugari, urmăriţi de autorităţi şi dornici să lupte contra regimului”.
S-a creat o reţea informativă în zonă, alcătuită din colaboratori ai S.I.A. şi ai Securităţii.

*
* *

În volumul 2 al Dosarului de anchetă 26091 („Bodiu Leonida şi alţii”) găsim Decizia Tribunalului Militar Cluj din 10 noiembrie 1949 de condamnare în contumacie a 66 de persoane printre care şi Constant Tonegaru. Acesta fusese cercetat în iulie 1949, într-un grup de 26 de persoane, când fusese găsit „vinovat de uneltire contra ordinii sociale şi securităţii poporului”.
La fila 66 din volumul 2 al aceluiaşi dosar, găsim o altă acuzaţie: „în fişa personală, emisă de Securitatea Poporului Bistriţa, Constant Tonegaru se face vinovat şi de complicitate în organizaţia subversivă «Liga naţională creştină»”.
Documentele din care reiese această nouă acuzaţie sunt următoarele:
– Autorizaţia de percheziţie emisă de Parchetul Militar Cluj pentru percheziţie domiciliară la numitul Tonegaru Costantin;
– Mandatul de reţinere nr. 238/1949, semnat de procurorul militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj.
Tratat ca un infractor, ca un bandit la drumul mare, lui Constant Tonegaru i se ataşează la fişa de condamnat clasicele fotografii faţă-profil: un chip de băiat obosit, cu ochi sfâşiaţi de tristeţe, maturizat de o mustaţă groasă pe obrazul copilăros şi de chica rebelă ce-i accentuează trăsăturile ieşite din comun. Poetul avea, la acea dată, 30 de ani. Avea să mai trăiască încă trei, după ieşirea din închisoare fiind răpus – ca urmare a bătăilor sălbatice încasate în timpul detenţiei – de o moarte tot atât de stranie pe cât fusese şi viaţa lui.

Înainte să-i deschidem dosarele de condamnat, să ne amintim cine a fost poetul Constant Tonegaru.
Născut la 13/26 februarie 1919 la Galaţi, poetul debutează la revista Kalende, înfiinţată de Vladimir Streinu în 1943 şi condusă de acesta. Alături de Constant Tonegaru, cel mai dotat dintre toţi poeţii tineri ce-şi făcuseră debutul acolo, revista propune, în bloc, o pleiadă de mari talente literare: Dimitrie Stelaru, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, Radu Stanca, Mircea Popovici şi alţii.
În 1945 poetul primeşte premiul pentru debut în poezie acordat tinerilor scriitori de Editura Fundaţiilor Regale, pentru volumul Plantaţii, singurul antum al autorului, apărut în acelaşi an. Abia în 1968, Barbu Cioculescu îi editează postumele în volumul Steaua Venerei. Acelaşi Barbu Cioculescu editează volumul Plantaţia de cuie, care cuprinde în integralitate creaţia antumă şi postumă a lui Constant Tonegaru (poezii, traduceri şi publicistică).
Poezia lui, ca de altfel şi cea a lui Radu Stanca, este cunoscută abia după un deceniu, dar nu îndeajuns, ea ivindu-se după război, în paralel cu creaţia poeţilor proletcultişti care făceau epocă şi erau „pe linie” prin versuri răsunătoare, glorificând vremurile noi. Irepetabile, unice, bizare, intense, romantice şi ultramoderniste, versurile lui Constant Tonegaru fascinează şi astăzi. Destinul lui tragic este cu atât mai incredibil cu cât înzestrarea artistică a acestui personaj copilăros şi melancolic era una de natură să umple spaţiul unei întregi epoci literare.

*
* *

Volumul 6 al Dosarului de Anchetă nr. 26091: „Dosarul individual de reţinut, Tonegaru Constantin, după eliberarea din detenţie”. Internat la Direcţia Generală a Securităţii Poporului, la 10 mai 1951, zi în care îi expirase condamnarea (conform sentinţei 1585 din 9 noiembrie 1949 emisă de Tribunalul Militar Cluj), Constant Tonegaru ar fi trebuit să fie lăsat în libertate…

Documentele din dosar:
1) Condamnări – 2 ani de închisoare corecţională la Aiud pentru favorizarea de infracţiuni.
2) Fila 238: Foaia de transfer (pentru uzul vagoanelor penitenciare): „deţinutul Tonegaru Constantin nr. 3964/49 de profesiune scriitor, internat de Direcţia Generală a Penitenciarelor la Aiud se transferă la Centrul de Triere U.M. Bucureşti”.
3) Fila 239: copia după foaia matricolă penală.
4) Fila 240: adresa din 14 mai 1951 prin care Penitenciarul Principal Aiud face cunoscut Biroului Raional de Securitate a Statului – Aiud că „în ziua de 11 mai 1951, am scos de la condamnaţi pe deţinutul politic Tonegaru Constantin, pedeapsa fiindu-i expirată, şi a fost trecut la categoria reţinuţilor de către Direcţia Generală a Securităţii Statului”. Era internat în lagăr, de unde va fi eliberat abia peste şase luni, la 20 noiembrie 1951.
5) Bilet de liberare nr. 3761/1951 (menţiunea „pentru condamnaţi”). Actul conţine rezultatul vizitei medicale. Constant Tonegaru iese din închisoare cu diagnosticul „miocardită şi cracmente («zgomote în articulaţii, provocate de sindromul dureros patelofemural [care] poate fi determinat de uzarea excesivă, lezarea cartilajului articular, greutatea în exces sau de nealinierea corespunzătoare a formaţiunilor de la nivelul articulaţiei genunchiului» – cf. sfatulmedicului.ro – n.m.) la articulaţia osteofemurală”.
Bătăile bestiale cu obiecte contondente, aplicate în timp ce deţinutul era doborât pe podeaua de ciment au dus, în cele din urmă, la deteriorarea excesivă a stării de sănătate a poetului, care, având o constituţie fragilă, s-a stins din viaţă la scurt timp după ieşirea din închisoare.

*
* *

Inclus în Dosarul de anchetă nr. 26091 în 9 volume (subintitulat „Organizaţia teroristă Garda Albă – Bodiu Leonida şi alţii”, A.C.N.S.A.S.), Dosarul de penitenciar Tonegaru Constantin cuprinde următoarele documente ce-l privesc pe deţinutul nr. 3964/49:
1) Pe copertă: „eliberat la 11 februarie 1951 şi internat în lagăr”. Devenise din „deţinut”, „reţinut”. Nu eliberat, ci trecut în altă formă de detenţie.
2) Sentinţa nr. 1585 a Tribunalului Militar Cluj Secţia I, din 10 noiembrie 1949, prin care Tonegaru Constantin este găsit culpabil pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale” şi este condamnat la 2 ani interdicţie corecţională, 3.000 lei amendă corecţională şi confiscarea averii. Constant Tonegaru fusese arestat preventiv din 12 aprilie 1949.
3) Mandat de arestare nr. 906/1949 din 16 septembrie, emis de Parchetul Militar în caz de trimitere, direct, în judecata Tribunalului Militar Cluj „pentru uneltire contra ordinei sociale şi pentru că a făcut parte dintr-o organizaţie subversivă (Liga naţional-creştină contra comunismului – n.m.) care uneltea contra actualului regim”. Poetul va rămâne în stare de arest în penitenciarul Cluj, iar directorul penitenciarului „va primi şi va reţine pe numitul pînă la pronunţarea sentinţei”.
 4) Mandat de arestare nr. 1833/1949 emis de Parchetul Tribunalului Militar Cluj la 21 noiembrie 1949, după pronunţarea sentinţei. În mandat se specifică faptul că pedeapsa începe la 12 aprilie 1949 şi expiră la 11 aprilie 1951.

Urmează copia după fişa de încarcerare în Penitenciarul Tribunalului Cluj, cu numele autorităţii care o emite: Securitatea Bistriţa.
Este de reţinut faptul că s-au emis două mandate de arestare în aceeaşi cauză. Brutalizat, hărţuit, târât dintr-o închisoare în alta, cu o constituţie extrem de fragilă, Constant Tonegaru nu conteneşte lupta pentru ideea salvatoare în care credea, dincolo de viaţa sa.
5) La 30 ianuarie 1950, Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Generală a Penitenciarelor, Serviciul Îndrumări, emite Ordinul nr. 1555 2555.S, în care, în urma adresei Direcţiunii Generale a Securităţii, cere Direcţiei Penitenciarului Aiud următoarele: „Vă facem cunoscut că, din cauza purtării şi atitudinii sale în penitenciar, veţi izola de restul deţinuţilor pe deţinutul politic Tonegaru Constantin, după care ne veţi raporta executarea”. Pe acest ordin se pot citi înscrisuri analfabete, cu ortografie greşită.
 6) La 4 aprilie 1950 Parchetul Militar Cluj mai emitea un „Mandat de arestare pentru executare, de transformare a amenzii în închisoarea pe care o va executa la penitenciarul cel mai apropiat”. Constant Tonegaru nu dispunea de cei 3.000 de lei necesari plăţii amenzii penale. Pe această notă găsim scris de mână: „transferat la Aiud la 9 decembrie 1949”, data când părăsea Penitenciarul Cluj.

Altă serie de documente atestă că începând din 12 aprilie 1949, când Constant Tonegaru a fost ridicat de la domiciliu, până la 21 martie 1950, mama sa nu a ştiut nimic despre condamnarea fiului său. (În acelaşi timp, şeful Miliţiei de la Circa 33 din Comandamentul Miliţiei Capitalei comunică următoarele: „a fost reţinut de Securitate, însă acum nu ştie nici mama sa de el”). Organele în drept nu comunicaseră nimic. În urma plângerii adresate Miliţiei, prin care mama poetului reclama lipsa fiului ei de la domiciliu, şi în urma demersurilor ei către organele Securităţii, acestea răspund că nu ştiu nimic despre arestarea poetului…
Declaraţia tatălui, care, la rându-i, era îngrijorat de lipsa de la domiciliu a fiului său, constituie un document important :
„Subsemnatul Constantin Tonegaru, tatăl lui Constantin Tonegaru din Bucureşti, bd. Alexandru Ioan Cuza 13 A, am aflat de la mama lui, Maria-Floarea Zorilă (de care sunt divorţat) cum că fiul meu lipseşte de la domiciliul domniei sale încă de la 29 martie 1949, fiind reţinut de organele Miliţiei, neştiind pentru ce anume fapt; că a fost judecat de Tribunalul Militar Cluj, că a făcut recurs şi că a rămas condamnat la doi ani închisoare şi trei mii de lei amendă, pentru care amendă a fost urmărit prin portăreii Tribunalului Ilfov care au dresat un proces verbal semnat şi de mama lui, Maria-Floarea Zorilă, care nu are nici un venit, nici avere, fiind pauperă şi sinistrată din timpul războiului de pe urma bombardamentului.
Cu recipisa nr. 1875 (poşta Bucureşti) din 25 aprilie 1950, mama lui i-a expediat la penitenciarul Aiud un pachet de 1 kg cu medicamente, care i s-a restituit la 4 mai 1951 cu menţiunea pe pachet «se refuză»”.

Constant Tonegaru se stingea din viaţă la 10 februarie 1952, la 33 de ani. A mai trăit trei luni după eliberarea din detenţie. Expresiv, tragic, concludent, este portretul pe care i-l face doamna Ileana Iordache, în acelaşi interviu (publicat în Caiete critice nr. 5-7/2002): „Au trecut câţiva ani de la episodul «Facultatea de Medicină», era în iarna anului 1952, tatăl meu, după ani grei de boală, când a fost la un pas de moarte, după operaţia de toraco-plastie, recuperase spectaculos şi lucra intens la traducerea din Hamlet. Eram căsătorită cu Radu Tudoran şi locuiam într-o garsonieră pe strada Smârdan, când, într-o zi, am aflat că Tonegaru a «ieşit» şi că vine către noi. Când a sunat şi i-am deschis uşa, în întunericul culoarului, silueta lui mi s-a părut împuţinată şi poate de aceea mi s-a părut şi mult mai înalt decât era de fel. S-a aplecat pentru a intra şi a făcut loc unei fiinţe, unei fete, o tânără frumoasă şi respirând a sănătate pe care ne-a prezentat-o ca fiind logodnica lui… Când o cunoscuse, ce o îndemnase pe ea să accepte logodna cu el, nu ştiu. Îmi amintesc doar de nesfârşitele lui picioare, de imenşii lui pantofi scâlciaţi, de cumplita lui slăbiciune şi de ochii lui reduşi de multele dioptrii la două puncte, care atunci când te fixau, parcă te sfredeleau. Fata, Tonegaru şi Radu stăteau pe pat, iar eu în faţa lor pe jos. Camera noastră era destul de mică şi nu aveam nici un fel de mobilă. Vorbea mult, la fel de zgomotos, cuvintele ieşeau scrâşnite şi parcă zdrobite de maxilarul inferior, care, asemeni unui sertar mecanic cu mecanismul dereglat, când ieşea înainte, cuvintele ţâşneau din el, grăbite parcă să nu se închidă sertarul… Şi râdea, râdea cu râsul lui dintotdeauna, la fel de zgomotos şi care, asemeni întregii sale structuri fizice, stăruitor părea că suferă de o defecţiune tehnică. Dar dincolo de acei ochi reduşi de imensele dioptrii, în acele puncte mici, intens negre, se putea citi toată nevoia lui de iubire. Era chiar fericit. Acea fată îl fericea. Ceea ce am reţinut din acea lungă vizită a fost relatarea, foarte explicită, a felului cum a fost bătut în închisoare: era legat de mâini şi de picioare, trântit pe cimentul celulei, stropit cu apă rece şi apoi bătut îndesat, dar, mai ales la «ţurloaie», după cum spunea. Ne-a spus simplu că, de atâta bătaie, s-au desprins nişte «aşchii» din oasele picioarelor şi că ele acum «circulă» prin el şi că «probabil» într-o zi se vor înfige undeva, în inimă şi că atunci «gata»!”

*
* *

EPILOG

Odată cu instaurarea comunismului în România, după 6 martie 1946 speranţele de viaţă ale poetului Constant Tonegaru se spulberă brutal. Firea-i melancolică şi imprevizibilă, aplecarea spre tristeţi profunde şi asumarea eşecurilor îl transformă, spre finele anului 1946, într-un înfrânt gata să abandoneze viaţa. Transcriu aici un document unic, din arhiva lui Vladimir Streinu, o scrisoare de despărţire de viaţă, adresată marelui om de cultură, pe care mi-a pus-o la dispoziţie, cu amabilitatea-i bine cunoscută, doamna Ileana Iordache:
„Vă dau, domnule profesor, completări la o dată cuprinsă în viitoarea ediţie a antologiei ce o pregătiţi, anul morţii lui Constant Tonegaru: 1946, Noiembrie, Duminică 10.
Împart împlinirea dorinţelor ultime între bunăvoinţa dumneavoastră şi a domnului Şerban Cioculescu pentru a mărgini, pe cât e cu putinţă, supărarea ce o pricinuieşte alergătura din asemenea împrejurări şi, pe de altă parte, ca unul să îngrijească de lichidarea celui ce a încercat să fie poet, iar altul să îngrijească de lichidarea omului.
Vreau un lucru să ştiţi limpede: aşa cum inima mea a putut să bată până în ultima clipă pompând sângele afară, a bătut cinstit pentru oricine a fost în apropierea ei, pe lângă oricine a vrut să fie şi asupra acestora să nu rămână nici o îndoială. Nu am vrut s-o trec prin contrabandă, prin convingeri ce nu-mi aparţin, adică nu mi-a stat în fire să fac circ din poezie pentru a-mi câştiga bucata de pâine. De altfel, nutrind invidii, mica mea glorie literară atât cât a fost stârnită, mi-a făcut mult rău, s-a umblat cu suficiente intrigi şi murdării.
Proiectam ca ultimul meu volum cu poezii să se numească «Steaua Venerei», după cum hotărâsem, de altfel, într-o dimineaţă, la Capşa. Urmăream realizarea unei poezii de amplă viziune activată de imaginea plastică orientată spre onirism; de asemenea, în metoda de lucru eram preocupat ca fiecare poezie ce-o scriam să se deosebească prin formă de cea anterioară, exerciţiu ce contribuia, după părerea mea, la sporirea expresivităţii. Intenţionam ca ideile din acele Marginalii să le dezvolt ceva mai târziu într-un volum; un act aproape terminat dintr-o piesă ce s-ar fi numit «Vama de la miază-noapte» urma să fie refăcut şi continuat într-un amestec de cer şi infern, în spiritul că în ideile mari sunt plasate interesele personale. Neterminate nici unele, rămân fără vreo importanţă. Manuscrisele acestea, altele, ale altora, acte personale, gazete etc, le veţi găsi în camera pe care am locuit-o […] şi vă rog să dispuneţi de ele cum veţi socoti. Aş dori, dacă se va crede cândva de cuviinţă, să se imprime o nouă ediţie din «Plantaţii», să fie adăugat ciclul «Steaua Venerei», acele marginalii la poezia cuvintelor, şi în loc de prefaţă articolele dumneavoastră, rugând să vă îngrijiţi de tipărirea ei.
Deopotrivă am crezut în poezie şi în ochi albaştri; îndepărtaţi, acum, cine ştie, poate o lacrimă, într-ascuns, la colţul lor.
Dintr-un anumit punct de vedere, opera şi omul sunt lucruri deosebite. Totuşi, datorită atenţiei călduroase pe care aţi binevoit s-o daţi celor câteva poezii pe care le-am scris, am crezut de cuviinţă să nu vă scutesc de neplăcerea unor lămuriri. Pentru mine aţi făcut şi ce n-aţi putut, purtându-vă ca un frate mai mare, pe care-l rog să nu mă judece greşit şi să mă ierte de puţina încreţire a frunţii pe care aceste nefericite rânduri pot s-o aducă.
Viaţa a trecut, însă, prin mine, ca o apă tulbure; a potrivi cu degetul un zâmbet peste o tristeţe de mlaştină, e de rău. La ce bun să mă împovărez cu o comedie sinistră ce poate fi încheiată atât de uşor, mai devreme?
Nu ştiu ce poate fi dincolo, dacă mai întâi există un astfel de «dincolo»; tocmai pentru că înclin să cred că nu e nimic, nădăjduiesc lumina.
E momentul să fac întuneric.
Bun rămas.
Tonegaru
10.XI.1946”

Poetul nu şi-a dus gestul autodistrugător până la capăt. Cu toate acestea, scrisoarea poate fi socotită un act testamentar. S-a aruncat cu disperare şi cu câtă forţă avea în lupta împotriva comunismului, alăturându-se, după cum se poate vedea din documentele publicate aici, celei mai reale forme de opoziţie: rezistenţa din munţi. S-a gândit, poate, că viaţa lui este utilă, salvatoare. Viaţa poetului cu final de martir şi erou anticomunist: Constant Tonegaru.

 

Ioana Diaconescu, Scriitori în arhivele CNSAS, Fundaţia Academia Civică, 2012