» » » » Memoria închisorii Sighet: Claudiu Secaşiu, CONTRIBUŢII PRIVIND DISTRUGEREA ELITEI POLITICE ROMÂNEŞTI

Memoria închisorii Sighet: Claudiu Secaşiu, CONTRIBUŢII PRIVIND DISTRUGEREA ELITEI POLITICE ROMÂNEŞTI

Faimosul decret al regimului bolşevic Despre teroarea roşie pare să fi inspirat măsura arestării în masă a foştilor demnitari din perioada anterioară instalării comuniştilor la putere în România.

Datorat preşedintelui Ceka, Felix Djerjinski, după ce constata că „securitatea spatelui frontului prin măsura terorii este o necesitate absolută” , decretul din 5 septembrie 1918 statua: „Este esenţial ca Republica Sovietică să fie apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare, iar toţi cei implicaţi în conspiraţiile şi rebeliunile alb-gardiştilor să fie împuşcaţi” .

Modelul sovietic a fost preluat mai întâi în Bulgaria, unde, în intervalul septembrie 1944 – aprilie 1945, s-a înregistrat un val de arestări în masă (cca. 20.000 persoane), însoţite de execuţii sumare sau de condamnări la moarte (2730 persoane). Încă din 12 septembrie 1944, noul Consiliu de Miniştri bulgar, dominat de comunişti, a adoptat dispoziţia de reţinere a aproape tuturor miniştrilor din cabinetele din perioada 1 ianuarie 1944 – 9 septembrie 1944; toţi reprezentanţii poporului de la a XXV-a Adunare populară ordinară, care „cu voturile lor au încurajat şi au întărit politica respectivelor cabinete”; toţi militarii care „prin atitudinea lor au dus ţara la catastrofă şi au pus în pericol armata” .

Potrivit istoricului bulgar Agop Garabetian printre cei condamnaţi la moarte au fost şi cei trei regenţi, 26 miniştri, 8 consilieri ai regelui, 67 deputaţi, 47 generali şi colonei ş. a. La închisoare pe viaţă au fost condamnaţi 4 miniştri, 2 consilieri, 23 deputaţi etc. .

În România, imediat după instaurarea guvernului P. Groza, controlat de comunişti, la 6 martie 1945, au fost arestaţi şi internaţi în lagărele de la Canal şi Slobozia elemente duşmănoase noului regim (legionari, naţional-ţărănişti, liberali, dar şi social-democraţi ostili colaborării cu partidul comunist).

Tribunalul Poporului, în anii 1945-1946, a judecat numeroase loturi de foşti miniştri, generali şi alţi militari, funcţionari publici, ziarişti etc. învinuiţi de crimă de război şi de dezastrul ţării, pronunţând în unele cazuri sentinţe de condamnare la moarte. De regulă, pedeapsa capitală a fost comutată în temniţă grea, cu excepţia mareşalului Ion Antonescu, a fostului vicepremier şi ministru de externe Mihai Antonescu, a fostului guvernator al Transnistriei Gheorghe Alexianu şi a fostului subsecretar de stat la Ministerul de Interne şi inspector general al Jandarmeriei, generalul Constantin Z. Vasiliu, executaţi la penitenciarul Jilava, la 1 iunie 1946.

Membri ai principalelor partide de opoziţie (P.N.Ţ. şi P.N.L., dar şi social-democraţi, adversari ai comuniştilor din perioada interbelică), alături de foşti ofiţeri, trecuţi forţat în rezervă sau în „cadrul disponibil”, au fost implicaţi în procesele organizaţiilor subversive „Tinerimea Română” şi „T”, din septembrie 1945, sau „Sumanele Negre” şi „Mişcarea Naţională de Rezistenţă” (M.N.R.), din noiembrie 1946.

Intenţiile liderilor comunişti, în legătură cu aceste procese, au fost exprimate deschis de Vasile Luca, în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.C.R. din 26 iulie 1946: „Nu trebuie uitat scopul: compromiterea şi distrugerea partidelor istorice” .

Tendinţa de discreditare a fruntaşilor partidelor de opoziţie, care au depus ca martori în aceste procese, în apărarea unor membrii acuzaţi de autorităţi, a fost subliniată, şi de alegerea momentului desfăşurării procesului M.N.R. (la apogeul campaniei electorale) şi al pronunţării sentinţei (în preziua alegerilor din 19 noiembrie 1946, ale căror rezultate aveau să fie falsificate în favoarea coaliţiei guvernamentale dominate de comunişti).

Pe fondul înăspririi măsurilor represive împotriva opoziţiei, prin valurile de arestări din martie şi mai 1947 (în cadrul Ordinelor M.A.I. nr. 18.000 şi 50.000) , care reduseseră până la sufocare activitatea partidelor de opoziţie, profitând de hotărârea unor fruntaşi ai P.N.Ţ. de a părăsi clandestin ţara, în scopul informării opiniei publice internaţionale asupra caracterului antidemocrat şi nereprezentativ al guvernului din România, dar şi al continuării activităţii politice, la 14 iulie 1947 regimul comunist a aplicat lovitura de graţie principalului partid de opoziţie – P.N.Ţ.

După arestarea unor lideri ai P.N.Ţ., în frunte cu Ion Mihalache, prin „capcana de la Tămădău” – atent regizată de serviciile de siguranţă comuniste  – s-a trecut la arestarea în masă a fruntaşilor de la centru (inclusiv a lui Iuliu Maniu), cât şi a celor judeţeni.

Au urmat anchete severe, dublate de percheziţii pe scară largă, după care s-a trecut la organizarea unui proces „complot”, soldat cu condamnarea pe viaţă a lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Procesul din septembrie-noiembrie 1947 a marcat începutul unui şir dintr-o serie care a continuat atingând apogeul cu arestările sistematice din august 1949, în rândurile fruntaşilor naţional-ţărănişti rămaşi încă în libertate.

Celelalte partide de opoziţie, P.N.L. şi Partidul Social-Democrat Independent (P.S.D.I.), condus de Constantin Titel Petrescu, şi-au încetat, practic, activitatea, spre sfârşitul anului 1947. Cu  toate acestea, în primăvara anului 1948, numeroşi fruntaşi ai acestora au fost arestaţi. În timp ce mulţi liberali au fost reţinuţi fără proces, liderii P.S.D.I. au fost condamnaţi la ani grei de închisoare, sub acuzaţia de „înaltă trădare”. A fost arestat, în aprilie 1948, şi fostul ministru comunist al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, cel care girase organizarea proceselor îndreptate împotriva unor fruntaşi ai opoziţiei şi care, după un proces-spectacol regizat amănunţit de foştii săi tovarăşi de partid, a fost executat, în 1954.

În urma aplicării Decretului nr. 83 din 3 martie 1949, privind naţionalizarea pământurilor moşiereşti, au fost dislocaţi şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat în diferite localităţi din ţară foştilor moşieri şi familiilor acestora. Au fost afectaţi de acest decret şi o serie de foşti demnitari între care Ion Cămărăşescu, fost ministru de Interne, apoi al Agriculturii şi fostul premier Gheorghe Tătărescu.

Măsurile administrative, aplicate arbitrar încă din primăvara anului 1949, au fost „legalizate” abia în octombrie 1950, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri  şi extinse, din anul 1951, şi altor categorii, precum „foştilor exploatatori (moşieri, industriaşi, chiaburi), membrilor organizaţiei legionare, celor care au fost condamnaţi pentru activitate contrarevoluţionară, familiilor acestora, precum şi celor ce  i-au sprijinit material sau moral, naţionaliştilor (sârbi, germani, maghiari, cetăţeni fugiţi, de regimul sovietic), rudelor trădătorilor de patrie şi spionilor care au fugit peste graniţă din anul 1945, elementelor care la eliberarea din închisori sau lagăre dovedesc că nu s-au reeducat şi prezintă pericol pentru securitatea statului, celor care prin fapte sau manifestări încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară” .

La 14 ianuarie 1950 „pentru reeducarea elementelor duşmănoase R. P. Române şi în vederea pregătirii şi încadrării lor în viaţa socială”, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R. P. R. a emis Decretul nr. 6/1950 pentru înfiinţarea unităţilor de muncă, în care urmau să fie trimişi:

„Acei care prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau îngreunează sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în R. P. Română, precum şi acei care în acelaşi mod defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituie sau nu pot constitui prin analogie infracţiuni” .

În baza Decretului nr. 6/1950, un colectiv de cadre din conducerea M.A.I., sub conducerea ministrului adjunct Marin Jianu, la 27 martie 1950, a decis că vor fi internaţi, în afara celor prevăzuţi în textul decretului, „apreciindu-se de la caz la caz: foştii demnitari ai guvernelor reacţionare, inclusiv cele două dictaturi (carlistă şi antonesciană), ca: miniştri, subsecretari de stat, secretari generali, foşti diplomaţi, foşti senatori, deputaţi, prefecţi, primarii oraşelor de reşedinţă, iar pentru Municipiul Bucureşti, primarii, ajutorii de primar general şi primarii de sectoare” .

Cu acelaşi prilej, colectivul M.A.I. a discutat un proiect de instrucţiuni privind bunurile celor internaţi. Pentru foştii demnitari, care urmau să fie internaţi, iniţial, pe o perioadă de 24 luni, instrucţiunile stabileau:

„Apartamentele celor internaţi cu o durată mai mare de 6 luni, vor fi puse la dispoziţia Spaţiului Locativ, care la eliberare urmează a le procura locuinţe. (…) Locuinţele acelor familişti internaţi, vor fi sesizate Spaţiului Locativ, care urmează a aprecia, de la caz la caz, dacă este cazul a fi evacuată familia, dându-i-se altă locuinţă sau poate rămâne pe loc”  .

Prin ordinul nr. 100 Cabinet din 3 aprilie 1950, semnat de ministrul adjunct al Afacerilor Interne şi director general al Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului (D.G.S.P), general-locotenent Pintilie Gheorghe (Pantiuşa), se defineau: „categoriile de cetăţeni ce vor intra în obiectivele securităţii cu propuneri de a fi trimişi unităţilor de muncă:

1) Toţi cei care lansează sau răspândesc svonuri alarmiste, tendenţioase, duşmănoase; ascultă şi difuzează propaganda deşănţată a posturilor de radio imperialiste.

2) Toţi cei ce aduc injurii P.M.R., conducătorilor săi, Guvernului, Uniunii Sovietice şi conducătorilor săi şi ţărilor de democraţie populară.

3) Toţi acei cetăţeni români care întreţin legături de prietenie cu legaţiile imperialiste, care au frecventat sau frecventează bibliotecile, concertele şi în general manifestările propagandistice ale legaţiilor imperialiste, precum şi toţi cei care sunt în relaţii cu familiile funcţionarilor ambasadelor imperialiste” (…) .

În baza acestui ordin, direcţiile regionale ale Securităţii au înaintat D.G.S.P. propuneri (tabele nominale) pentru arestarea şi trimiterea în unităţi de muncă a elementelor duşmănoase a căror activitate nu se încadra în textele de lege.

Începând din luna aprilie 1950, notele informative obţinute de la informatorii racolaţi de Securitate din anturajul foştilor demnitari au început să fie trimise în copie şi biroului C.M. (colonii de muncă) nou creat, unde, pe baza notelor şi a dosarelor individuale, începute de fostele organe de informaţii (Siguranţa şi S.S.I.-ul), s-au redactat fişe biografice.

S-a realizat apoi un „Tabel de foştii miniştri începând din anul 1918 până la 6 Martie 1945 propuşi pentru arestare”, cuprinzându-i pe foştii demnitari, miniştri şi subsecretari de stat, în care, pe lângă elementele de identificare (nume, vârstă, funcţia deţinută), erau consemnate atitudini apreciate ca duşmănoase, de natură a permite încadrarea într-una din categoriile prevăzute în ordinul nr. 100/1950 Cabinet. Prima pagină a tabelului conţine o rezoluţie nesemnată: „Toate elementele politice care au avut un rol în viaţa politică a ţării. Să se găsească motive de implicare în proces” .

Încă din toamna anului 1948, în rândul foştilor demnitari, rămaşi nearestaţi, era răspândită temerea că, în eventualitatea declanşării războiului dintre statele occidentale şi Uniunea Sovietică, ar fi în pericol de a fi deportaţi în U.R.S.S.:

„Manolescu-Strunga, fost ministru, domiciliat în Bucureşti str. Dionisie nr. 32, a spus unor prieteni că ’nu are nici o bucurie că vine războiul, deşi s-ar crede că ar simţi ca o eliberare acest război’

Însă el le spune că „dacă vine războiul, pentru el cât şi pentru toţi acei din fostele partide politice, soarta le este pecetluită, căci cu toţii vor fi transportaţi în U.R.S.S. nu numai Maniu, Mihalache şi cei închişi, ci şi ei aşa zişii ,liberi’, aşa că nu simte nici o bucurie că se anunţă războiul, deoarece aceasta înseamnă sfârşitul lor” .

Zvonurile privind arestările alterau şi mai mult starea de spirit a foştilor oameni politici, menţinându-i într-o continuă încordare:

„Acum câteva zile a circulat în cercurile liberale brătieniste svonul că ar fi fost arestat Bebe Brătianu (fost ministru al Producţiei de Război, secretar general al        P.N.L. – n.n.).

Acesta a afirmat unui cunoscut al său că acest svon, care nu-i place, ar putea fi pus în circulaţie intenţionat pentru a obişnui opinia publică cu această idee.

Bebe Brătianu îşi arăta şi îngrijorarea sa faţă de posibilitatea unei arestări, mai cu seamă (că) acum câteva zile a fost arestat şi (George) Fotino (fost ministru al Cooperaţiei, secretar general adjunct al P.N.L. – n.n.),  pe o chestiune politică. Este pregătit pentru o eventuală arestare, pe care o vede posibilă, afirmând că în ultimul timp Ministerul de Interne dă o mare atenţie liberalilor” .

Majoritatea foştilor oameni politici fuseseră deja expropriaţi de cea mai mare parte a averii, prin măsurile succesive de naţionalizare a proprietăţilor industriale şi bancare (iunie 1948), confiscarea moşiilor (martie 1949) şi, în final, naţionalizare a imobilelor (aprilie 1950), toate combinate cu hărţuirea de către diferite autorităţi ale statului.

După ce, în luna octombrie 1948, agenţii fiscali îi sigilaseră fruntaşului liberal Gheorghe I. Brătianu obiecte personale, în contul sumei de 80.000 lei reprezentând impozitul anual, în luna decembrie 1948 aceeaşi funcţionari îi pretindeau impozitul profesional, la 16 luni de la impunerea arestului la domiciliu şi epurarea de la Catedra de Istorie universală a Universităţii din Bucureşti, fiind în imposibilitatea de a mai realiza venituri. În acele condiţii, soţia istoricului exclama în faţa subofiţerilor de Securitate din casă că „i s-a luat totul, iar pe haine este pus sigiliul şi că nu mai poate suporta atâta mizerie, deoarece nu mai are ce vinde ca să mai trăiască” .

Într-o situaţie materială comparabilă se găsea şi un alt istoric, profesorul Alexandru Lapedatu, fost ministru al Cultelor şi Artelor:

„Numitul Alexandru Lapedatu, membru al P.N.L.-Brătianu, a spus unui cunoscut că este ferm hotărât să părăsească Capitala şi să meargă la Cluj unde este soţia şi fiica sa deoarece, neprimind pensie, nu are din ce trăi” .

Recensământul clădirilor şi controalele Oficiului de închirieri al Primăriei au sporit îngrijorarea fostelor elite politice sau economice, întărită de zvonurile care circulau. Rapoartele de supraveghere a lui Gh. I. Brătianu semnalau neliniştea familiei, alimentată de zvonurile care circulau: „numita (soţia profesorului – n.n.) a devenit într-o stare foarte nervoasă când se gândeşte că o să-i ia casele şi o să-i bage muncitori în ele după noua lege”. Peste o săptămână, la 11 decembrie 1948, soţia îi relata: „U.T.M.-iştii au luat casa lui Bebe Brătianu (fostul secretar general al P.N.L.- n.n.), iar acesta a fost mutat într-un fost sediu al U.T.M., arătând că a găsit o mizerie mai rău ca într-un grajd” . Temeri similare împărtăşea şi istoricul: „Numitul Gh. Brătianu este îngrijorat pentru faptul că (pe) acei care nu sunt în câmpul muncii îi vor trimite la ţară numai cu două geamantane şi că în condiţiile acestea nu se mai poate trăi” .

Preşedintele P.N.L., Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, era confruntat cu aceleaşi condiţii de trai şi de urmărire poliţienească. Într-o notă informativă din 4 mai 1950 – deci chiar din preziua arestării – se consemna că fostul lider liberal era „îngrijorat că nu mai poate face faţă cheltuielilor de întreţinere a casei din Cal. Dorobanţi (…) şi a impozitelor” .  În privinţa supravegherii, Dinu Brătianu preciza:

„Până la apariţia în ziare a chestiunei cu Vintilică Brătianu (nepot de frate al preşedintelui P.N.L., implicat în activitatea grupurilor clandestine de rezistenţă, stabilit la Paris – n.n), Dinu Brătianu avea de cca 3 ani de zile un agent civil în permanenţă în casă, care şedea în bibliotecă şi care făcea cu schimbul timp de o săptămână. De la această chestiune cu Vintilică Brătianu au fost instalaţi în casă doi agenţi, astfel că se fereşte să discute chestiuni politice, deoarece nici nu aude bine, din care cauză trebuie să i se vorbească tare şi atunci poate fi auzit” .

În baza unui ordin expediat direcţiilor regionale de colonelul Gavril Birtaş, şeful Direcţiei I Informaţii Interne din D.G.S.P., în noaptea de 5/6 mai 1950 urmau să fie arestate un număr de 82 peroane, foşti demnitari. Bilanţul acestei operaţiuni, pregătite şi desfăşurate minuţios, la scara întregii ţări, a fost înaintat conducerii M.A.I. „Cabinet”, printr-o adresă cu nr. 43/41768 din 6 mai 1950:

„La ordinul Dvs. de a pregăti şi efectua ridicarea a unui număr de 82 elemente, vă raportăm următoarele:

În urma verificărilor efectuate pe teren s-a reuşit identificarea a 74 persoane, restul de 8 neputându-se identifica. Dintre aceştia Tătăranu Costel (fost guvernator al Băncii Naţionale – n.n.) şi dr. Vasile Prelipceanu (fost subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor – n.n.) sunt dispăruţi de aproape doi ani de zile, ing. Georgescu Valeriu zis Rică (fost subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale – n.n.) a fugit în S.U.A. în anul 1947, iar numiţii g-ral Ion Popescu, Romaşcanu Mihail Grigore (fost comisar general la Comisariatul General al Preţurilor, din Ministerul Economiei Naţionale – n.n.), Traian Pop (fost ministru al Inventarului – n.n.), Moldovanu Victor (fost subsecretar de stat la M.A.I. – n.n.) şi Dinu Simian (fost subsecretar de stat la M.A.I. – n.n.) au fost evacuaţi fără a se menţiona la Oficiile de Închiriere noile lor domicilii.

Pentru reţinerea celor 74 elemente identificate s-au organizat 38 echipe a câte 6 tov. Dintre care una de intervenţie, însumând un total de 228 tov. Repartizaţi astfel: 115 de la Şcoala D.G.S.P., 40 de la D(irecţia). S(ecurităţii). C(apitalei). Şi 63 de la D(irecţia). IV. S-au dat instrucţiuni scrise fiecărei echipe, s-au dat formele pentru operaţiuni în plicuri astfel ca fiecare echipă să facă două operaţiuni, operaţiunea fiind declanşată la orele 0.35 în noaptea de 5-6 mai 1950.

Rezultatul acestei operaţiuni de ansamblu este următorul: Au fost ridicaţi 69  nefiind găsiţi următorii 5: Victor Slăvescu (fost ministru al Finanţelor, apoi al Înzestrării Armatei – n.n.) pentru motivul că a fost evacuat în ziua de 4 aprilie din str. Iuliu Tetrat, viceamiral Georgescu Ion (fost subsecretar de stat pentru Marină la M.Ap.N. – n.n.) din str. Paris nr. 43 care era plecat pentru măsurători de cadastru în regiunea Ciulniţa-Feteşti, g-ral Ion Popovici (fost ministru al Agriculturii şi Domeniilor – n.n.) care era plecat în com. Ceptura Prahova la o vie, Anton Crihan (fost ministru de stat, reprezentând Basarabia, stabilit în S.U.A. – n.n.) care nu a fost găsit în str. Aviator Stâlpeanu nr. 12 şi Nicolae Cornăţeanu (fost ministru al agriculturii şi Domeniilor – n.n.) care era plecat pe şantierul din com. Comăneasca-Brăila într-o inspecţie.

La toate aceste adrese au fost lăsate posturi fixe. Pentru prinderea celor dispăruţi s-au luat următoarele măsuri: S-au făcut noi investigaţii la Oficiul Central de (lipsă în text)” .

După ce le-au fost percheziţionate locuinţele, foştii demnitari arestaţi în Capitală au fost duşi în arestul din subsolul clădirii Ministerului de Interne (devenit apoi sediul C.C. al P.C.R., iar din 1990, sediul Senatului), unde, după o percheziţie corporală, li s-au luat bagajele.

La M.A.I. le fuseseră pregătite celule separate. Conform planului iniţial , repartizarea urma să fie următoarea: istoricul şi fruntaşul liberal Gh. I. Brătianu (celula nr. 9); fostul ministru al Industriei şi Comerţului, Ion Manolescu-Strunga (10); fostul comandant al Jandarmeriei, general Miahil Racoviţă-Cehanu (11), arestat din greşeală în locul omonimului său, fostul ministru al Apărării Naţionale; fostul ministru al Finanţelor, Dumitru Alimănişteanu (12); fostul subsecretar de stat la Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Alexandru Popescu-Necşeşti (19); fostul ministru secretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Radu Portocală (20); fostul ministru al Propagandei, Constantin C. Giurescu (21); fostul prim-ministru Gh. Tătărescu (22); Constantin (Bebe) Brătianu (38); fostul ministru al Industriei şi Comerţului, Tancred Constantinescu (39); fostul ministru al Industriei şi Comerţului, Petre Bejan (40); fostul subsecretar de stat la Ministerul Instrucţiunii Publice, Napoleon Creţu (42); fostul ministru de stat reprezentând Basarabia, Pantelimon Halippa (43); fostul ministru al Lucrărilor Publice, Gheorghe Vântu (50); fostul ministru al Apărării Naţionale, generalul N. Samsonovici (52); fostul ministru al Agriculturii şi Domeniilor, Virgil Potârcă (53); fostul ministru al Comerţului Exterior, Ion Christu (54); generalul Alexandru Tătărescu (57), arestat ca frate al fostului premier Gh. Tătărescu; fostul ministru al Industriei şi Comerţului, Gh. Taşcă (58); fostul preşedinte al P.N.L. şi ministru al Finanţelor Constantin (Dinu) I. C. Brătianu (60); fostul ministru al Apărării Naţionale, generalul Constantin Ilasievici (61); fostul ministru al Justiţiei, apoi al Industriei şi Comerţului, Valer Pop (68); fostul ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, dr. Victor Gomoiu (69); fostul           prim-ministru Constantin Argetoianu (70); industriaşul Emanoil Tătărescu (71), arestat ca frate al fostului premier, Gh. Tătărescu; generalul I. Răşcanu (72); fostul subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, August Filip (73); fostul subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale, Ioan G. Savin (80); Alexandru Lapedatu (82); colonelul în rezervă Ştefan Tătărescu (84), arestat ca frate al fostului premier Gh. Tătărescu.

În ţară, au mai fost arestaţi: fostul ministru de stat, reprezentând Banatul, Sever Bocu (la Lipova); fostul subsecretar de stat la M.A.I., Coriolan Băran (la Timişoara); fostul subsecretar de stat la Ministerul Cultelor şi Artelor, Constantin Tomescu (la Sibiu); Ion Cămărăşescu (la Curtea de Argeş); fostul ministru al Cooperaţiei, apoi al Muncii, Stan Ghiţescu (la Roşiori de Vede) şi fostul ministru al Cultelor, Radu Roşculeţ (la Constanţa).

Tot în cadrul operaţiunii din noaptea de 5/6 mai 1950, Securitatea a mai arestat pe: fostul ministru al Lucrărilor Publice şi guvernator al Băncii Naţionale, Constantin Angelescu; fostul subsecretar de stat la Ministerul Justiţiei, Aurel Baciu; fostul subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, apoi la Ministerul Afacerilor Străine, Victor V. Bădulescu; fostul subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii, Mihail Berceanu; foştii subsecretari de stat  la Preşedinţia Consiliului de Miniştri Sebastian Bornemisa şi respectiv, Nicolae Budurescu; fostul ministru al Educaţiei Naţionale, Dumitru Caracostea, fostul ministru de Război, generalul Henri Cihoski; fostul ministru al Agriculturii, Gheorghe Cipăianu; fostul ministru de stat, reprezentând Basarabia, Daniel Ciugureanu; fostul ministru al Industriei şi Comerţului, Tancred Constantinescu; fostul ministru al Agriculturii şi Domeniilor, apoi al Justiţiei, Theodor Cudalbu; fostul ministru al Sănătăţii Publice, Sever Dan; fostul subsecretar de stat pentru Aviaţie, la Ministerul Aerului şi Marinei, general Achile Diculescu; fostul guvernator al Băncii Naţionale, Grigore (Dorel) Dumitrescu; fostul subsecretar de stat pentru Aviaţie la M.Ap.N., general Ermil Gheorghiu; fostul Ministru al Economiei Naţionale, Gheorghe Leon; fostul ministru al Cultelor şi Artelor, Ioan Lupaş; fostul ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, general dr. Nicolae Marinescu; fostul subsecretar de stat la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Iuliu Moldovan; fostul subsecretar de stat la Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Valeriu Moldovan; foştii subsecretari de stat la M.A.I., Dumitru Munteanu-Râmnic şi, respectiv, Dimitrie Nistor; fostul Ministru al Cultelor şi Artelor, Ion Nistor; fostul ministru al Justiţiei, Voicu Niţescu; fostul subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale, Victor Papacostea; fostul ministru al Justiţiei, Ion Pelivan; fostul ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Ioan Gr. Perieţeanu, fostul subsecretar de stat la M.A.I., Ion C. Pop; fostul comisar general al Refugiaţilor, Romulus Pop; fostul subsecretar de stat de la Ministerul Cultelor şi Artelor, preotul Niculae M. Popescu; fostul Ministru secretar de stat Dori Popovici; fostul subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale, Titus Popovici; fostul ministru al Înzestrării Armatei, Mihail Priboianu; fostul subsecretar de stat pentru Culte şi Arte, la Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, Ion Sandu; fostul ministru al Agriculturii şi Domeniilor, Vasile P. Sassu; fostul ministru de stat reprezentând Bucovina, Teofil Sauciuc-Săveanu; fostul subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Nicolae Sibiceanu; fostul subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale, Gheorghe Strat; fostul subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale, Florian Ştefănescu-Goangă; fostul delegat al guvernului pentru lichidarea Comisariatului Românizării, cu rang de subsecretar de stat, Dumitru Dem. Teodorescu; fostul, subsecretar de stat pentru Aviaţie, la M.Ap.N., general Gheorghe Vasiliu; fostul ministru al Finanţelor, Aurel Vlad; fostul ministru al Cultelor şi Artelor, Nicolae Zigre.

Din arestul M.A.I., foştii demnitari au fost împărţiţi, spre a fi îmbarcaţi în dube, cu care au fost duşi la penitenciarul Sighet.

La scurt timp după arestarea foştilor demnitari, familiile lor au fost evacuate din case, în acord cu Instrucţiunile privind bunurile celor internaţi, discutate în şedinţa din 27 martie 1950, a cadrelor din conducerea M.A.I.

Dintr-o notă din 27 iulie 1950 a agentului Fery, trimisă spre ştiinţă de Direcţia Securităţii Capitalei, Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, semnalând comentarii din cadrul familiilor celor arestaţi, în legătură cu evacuările acestora, rezultă că:

„ – Elena Brătianu, soţia lui Gh. Brătianu, a afirmat că ea a fost cazată în comuna Colentina, la un km. De capătul liniei de tramvai, într-o cameră părăsită, fără geamuri, unde plouă înăuntru. Ea personal nu s-a gândit niciodată că va trăi într-o aşa mizerie.

– Florica Algiu, sora lui C. Bebe Brătianu, a afirmat că, împreună cu soacra sa în vârstă de 92 ani, a fost cazată într-o magazie. A cerut autorizaţie să se mute în altă parte, eventual în spaţiul locativ al unei rude, însă a fost refuzată. (…)

– Soţia fostului ministru Zigre a spus că soţia lui Valer Pop a fost mutată până acum de trei ori şi a nimerit tot o locuinţă necorespunzătoare pentru ea şi copiii săi” .

Într-un memoriu adresat ministrului de interne, Teohari Georgescu (apelând la reputaţia Dumneavoastră de dreptate), Sofie Cihoski, soţia generalului Henri Cihoski care decedase la Sighet, încă de la 17 mai 1950, descria, în septembrie 1950, situaţia disperată în care se găsea: „aruncată din casă (casă făcută cu bani împrumutaţi la Casa Construcţiei, datorie amortizată timp de 15 ani), cu lucrurile confiscate, cu pensia soţului meu general Henri Cihoski neplătită – sunt lăsată muritoare de foame împreună cu fiul meu grav bolnav (…) iar eu având o vârstă la care nu mai pot munci” .

Dincolo de situaţia precară în care fuseseră aduse, familiile celor închişi deplângeau faptul că „nu pot întreţine corespondenţă cu cei arestaţi şi nici nu ştiu unde se află aceştia, pentru a le putea trimite pachete” .

După două săptămâni de la arestarea lui Gh. I. Brătianu, soţia apela la bunăvoinţa ministrului de interne, solicitându-i permisiunea de a-i trimite soţului câteva „lucruri de îmbrăcăminte, o pătură şi medicamente. Motivez această cerere prin faptul că cu ocazia arestării sale în dimineaţa zilei de 6 mai 1950, n-am avut timpul necesar de a-i da toate aceste lucruri care îi sunt mai mult decât necesare” . Singura menţiune făcută pe cerere era trimiterea „La dosar”.

Aceeaşi rezoluţie, de fapt negativă, o poartă şi două memorii, având acelaşi destinatar, expediate de Adina C. Brătianu. În primul, din 10 mai 1950, soţia lui Dinu Brătianu ruga să se i se înmâneze soţului: „medicamentele şi schimburile alăturate” , iar medicului în grija căruia presupunea că s-ar fi aflat soţul, să i se transmită nota privind „Starea sănătăţii şi îngrijirile de dat Domnului Dinu Brătianu”, care se încheia astfel:

„În general, nu spune ce are şi ce simte (subl. în text – n.n.) decât dacă este întrebat insistent şi amănunţit” .

Nefiind informată că, la 20 august 1950, Dinu Brătianu decedase în penitenciarul din Sighet, în cea de a doua petiţie adresată lui Teohari Georgescu, la 10 octombrie 1950, Adina C. Brătianu ruga „să binevoiţi a permite să trimit soţului meu în vârstă de 84 ani şi suferind articole de îmbrăcăminte groase pentru iarnă” .

Numeroşi membrii ai familiilor foştilor demnitari de la Sighet au fost evacuaţi din case, unora fixându-li-se domiciliu obligatoriu în centre neaglomerate. Alţii au fost chiar arestaţi şi încadraţi la rândul lor în colonie de muncă (C.M.). De exemplu, soţia lui Gh. I. Brătianu a fost reţinută la 13 octombrie 1951 şi încadrată în C.M. pe timp de 24 luni, conform Deciziei M.A.I. nr. 559 din 6 august 1952. Din această cauză, abia după eliberarea din detenţie, Elena Brătianu semna o declaraţie în faţa agenţilor de securitate, în anul 1955, prin care afirma că: „am preluat de la fratele meu Sturdza Dimitrie obiectele ce aparţin soţului meu, Gheorghe I. Brătianu şi care mi-au fost restituite de către organele M.A.I., aceste obiecte urmând a le preda soţului meu la venirea sa acasă” , însă Gh. I. Brătianu decedase în penitenciarul din Sighet cu mai mult de doi ani şi jumătate în urmă, în aprilie 1953, în condiţii rămase încă neelucidate .

Imediat după operaţiunea de arestare din noaptea de 5/6 mai 1950 s-a trecut la pregătirea celui de-al doilea val de arestări. Astfel, la 8 mai 1950, Direcţiunea Regională a Securităţii Poporului Craiova raporta Direcţiei de Anchete din D.G.S.P. („tov. Col. Dulgheru”):

„Înaintăm alăturat două dosare personale ce cuprind material informativ şi material corp delict, cu privire la numitul Burileanu Dumitru din Craiova Str. Severinului Nr. 32, fost Guvernator la fosta Bancă Naţională.

Cel de al doilea dosar personal interesează pe numitul Tătărescu Alexandru, fostul preşedinte al organizaţiei     PNL-Tătărescu din judeţul Gorj, care în prezent domiciliază în Bucureşti Str. Romană Nr. 17” .

D. Burilleanu avea să fie arestat la 1 august 1950, în timp ce generalul Alexandru Tătărescu se afla deja la Sighet, fiind arestat în 5/6 mai 1950.

Al doilea lot de foşti demnitari a fost înaintat de D.G.S.P. penitenciarului Sighet la 15 iulie 1950, cu repartizarea precisă pe celule, fixată de la Bucureşti . Cei 12 deţinuţi erau: generalul Ion Popovici (celula 64 et. I); Mihail Gr. Romaşcanu (62, I); fostul subsecretar de stat pentru Marină în Ministerul de Război, viceamiral Ion Georgescu (64, I); fostul ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Ion Macovei (18, parter); fostul subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale, Dumitru V. Ţoni (44, I); N. D. Cornăţeanu (75, II); Victor Moldovan (48, I); general Mihail Racovitză (celula 11 separată); Victor Slăvescu (78, II); C. (Dinu) Simian (74, II). La 13 iunie 1950 fusese arestat fostul subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale, Petre Mironescu-Mera, iar la 22 iunie 1950, fostul ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Dimitrie R. Ioniţescu.

La 1 august 1950, în cadrul celui de-al treilea lot de demnitari au fost arestaţi: fostul subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe, Zamfir Brătescu; Dimitrie Burilleanu; fostul subsecretar de stat la M.Ap.N., general Alexandru Glatz; fostul subsecretar de stat la M.A.I., Ştefan Meteş. Tot în cursul anului 1950, a mai fost arestat şi fostul ministru al Lucrărilor Publice, Virgil Solomon.

Printre cei întemniţaţi în cursul anului 1950, se numărau multe persoane în vârstă de peste 75 de ani, precum Theodor Cudalbu (87), Dinu Brătianu (85), generalul Ion Popovici (85), generalul Mihail Racoviţă-Cehanu (84), C. Argetoianu (79), general Henri Cihoski (79), Dori Popovici (77), Sever Bocu (76), Aurel Vlad (75), Valeriu Moldovan (75), care au decedat în penitenciarul din Sighet, fără excepţie. Tot la Sighet au murit şi oameni sub 60 de ani, precum Gh. I. Brătianu (55), Radu Roşculeţ (56), Ion Christu (58), Costel Tătăranu (59). Mai mult de o jumătate (47)  dintre foştii demnitari arestaţi în anul 1950 au murit în penitenciare sau în domiciliu obligatoriu, majoritatea având mormântul necunoscut. Familiilor celor morţi în detenţie nu li s-a comunicat nimic, iar certificatele de deces au fost eliberate cu ani de zile de întârziere (de exemplu, în cazul Sighetului, unde au murit, în perioada 1950-1955, nu mai puţin de 44 de foşti demnitari, actele de deces s-au completat retroactiv, în anul 1957).

La un ordin al D.G.S.P. din iunie 1950 lt. col. de securitate Kiss Vasile de la Direcţia Regională a Securităţii Poporului Oradea, răspundea, la 17 iulie 1950:

„Raportăm că în noaptea de 1/2 iulie a.c. deţinutul politic Alexandru Lapedatu încercase să se stranguleze cu şervetul, însă a fost observat şi împiedicat de organul nostru care făcea acolo paza. Susnumitul a încercat să se sinucidă, din motivul că suferă de stomac şi a avut crize puternice. În ziua de 3 iulie a.c. a sosit cu trenul de la Regionala Sibiu numitul Sandu Ioan, fost subsecretar la Culte. În ceea ce priveşte legăturile lor în afară, până în momentul de faţă, nu deţinem informaţii că ar exista aşa ceva, însă reacţiunea comentează sub diferite forme menirea Penitenciarului, fără să fi putut afla, însă, cine sunt deţinuţii de acolo” .

La 20 noiembrie 1950, D.G.S.P.-Secretariat solicita Direcţiunii Generale a Penitenciarelor ca „deţinuţii politici menţionaţi mai jos aflaţi în penitenciare la dispoziţia D.G.S.P., să fie ridicaţi din penitenciarele unde se găsesc şi să fie trimişi la Sighet” .Cei trei nominalizaţi erau: fostul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, generalul Gheorghe Mihail şi fostul ministru al Justiţiei, Mihai Popovici  de la Ocnele Mari, precum şi fostul ministru al Agriculturii şi Domniilor, Ioan Hudiţă , de la Craiova.

Căpitanul de securitate Dascăl Eugen, de la Direcţia Regională a Securităţii Statului Baia Mare, confirma D.G.S.P., la 20 martie 1951, depunerea generalului Alexandru Glatz la locul ordonat (Sighet – n.n.) şi raporta că în dimineaţa zilei de 12 martie a.c. din acest penitenciar a încetat din viaţă deţinutul Taşcă Gheorghe în etate de 71 ani, fost profesor universitar” . Peste trei ani, la 30 iunie 1954, un eveniment similar – decesul generalului Mihail Racovitză – era raportat M.A.I. Unitatea Militară 0123 Bucureşti, de către lucrătorul Grupei Operative de la Penitenciarul Sighet Principal, lt. Maj. Satmari Alexandru .

Grupul de foşti condamnaţi în procesul conducătorilor P.N.Ţ., în frunte cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, a fost adus, la 15 august 1951, de la penitenciarul Galaţi la Sighet, unde I. Maniu avea să se stingă din viaţă la 5 februarie 1953.

La 18 septembrie 1951 se confirma primirea  la Sighet a generalului Eugen Zwiedenek, fost subsecretar de stat „pentru Românizare şi Inventar” în timpul războiului , iar în ianuarie 1952 au fost transferaţi, de la Craiova la Sighet, fotul ministru al Justiţiei, Aurelian Bentoiu, fostul ministru al Corporaţiei, George Fotino şi fostul ministru al Finanţelor, Mihail Romniceanu, iar de la Bucureşti era trimis Costel Tătăranu, fost guvernator al Băncii Naţionale. La 3 august 1953, comandantul penitenciarului Sighet, lt. Ciolpan Vasile, confirma primirea fostului ministru al Apărării Naţionale general Ioan Ilcuş, solicitând superiorilor săi de la Bucureşti „a da ordin organelor care sunt îndrumate cu asemenea persoane la penitenciarul nostru, ca să ceară sprijinul securităţii locale în timp de zi sau de noapte pentru a putea transporta de la gară la penitenciar întrun (sic!) mod mai camuflat”.

De la Aiud, au fost transferaţi la Sighet o parte din foştii membri ai guvernului condus de mareşalul Ion Antonescu şi care fuseseră condamnaţi anterior: fostul ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, general Grigore Georgescu; fostul ministru al Agriculturii şi Domeniilor, Nicolae Mareş; fostul subsecretar de stat pentru Marină, la M.Ap.N., amiralul Nicolae Păiş şi fostul subsecretar de stat la Ministerul Cultelor şi Artelor, Ion C. Petrescu. Cu excepţia lui I. C. Petrescu, toţi au murit la Sighet.

Datorită comunicării cercetătoarei Tatiana Pokivailova, prezentate în iunie 1998 la simpozionul de la Sighet, se cunosc astăzi unele date privind pregătirea operaţiunii Securităţii din noaptea de 5/6 mai 1950. Din raportul consilierului sovietic de la M.A.I., Aleksandr Mihailovici Saharovski, din 13 mai 1950, adresat ministrului Securităţii Statului al U.R.S.S., Abakumov, rezultă că răspunderea politică a arestării foştilor demnitari revine conducătorilor P.M.R.:

„Potrivit deciziei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, organele româneşti de securitate, în noaptea de 5 spre 6 mai anul curent, au ridicat 66  de persoane, foşti miniştri şi înalţi funcţionari de stat în guvernele burgheze ale României, ca şi activişti importanţi ai partidelor reacţionare”.

În afară de o prezentare destul de imprecisă a biografiilor câtorva dintre arestaţi, A. M. Saharovski a oferit superiorilor săi de la Moscova detalii ale conciliabulelor din sânul conducerii de partid şi de stat, pe marginea opurtunităţii arestării unor persoane vizate. Sursa consilierului sovietic era generalul Pintilie Gheorghe, care îl însoţise pe secretarul general al P.M.R., Gh. Gheorghiu-Dej, la vizita făcută preşedintelui Consiliului de Miniştri, P. Groza, spre semnarea hotărârii de arestare.

Potrivit raportului lui Saharovski, „Groza a fost de acord că este foarte necesară arestarea acestor persoane”. Mai mult, deşi pe listă figurau şi doi deputaţi în Marea Adunare Naţională, care beneficiau de imunitate – liberalii Petre Bejan şi Radu Roşculeţ – premierul „a declarat că el însuşi a intenţionat să pună problema arestării lui Bejan, care aflându-se în libertate îşi inspira aderenţii”.

Singura obiecţie ridicată de P. Groza a vizat arestarea fostului vicepremier al Consiliului de Miniştri în anii 1945-1947, Gh. Tătărescu, în legătură cu care Groza „şi-a exprimat teama că aceasta ar putea genera reacţii nedorite şi că mai bine ar fi să se sfătuiască în această problemă cu Moscova”.

Răspunsul lui Gh. Gheorghiu-Dej, consemnat în raportul lui Saharovski, prefigurează parcă tendinţa de autonomie relativă faţă de Moscova, pe care liderul comunist o va susţine la începutul anilor ’60.

„Asta este problema noastră internă şi dacă ne vor întreba de ce am făcut aşa, noi vom explica că aceste persoane, aflându-se în libertate, ar stârni reacţiunea”.

În timp ce, probabil conducerea sovietică a salutat chiar măsurile represive împotriva fruntaşilor „partidelor reacţionare” din România, care îşi aflau sursa de inspiraţie în modelul perfecţionat de revoluţia bolşevică încoace, rămâne greu de demonstrat în ce fel puteau stârni reacţiunea oameni aflaţi oricum sub o strictă supraveghere, unii chiar cu arest la domiciliu, precum Dinu şi Gh. Brătianu.

Consilierul sovietic mai preciza că în faza pregătirii acţiunii din 5/6 mai 1950, „s-a avut în vedere izolarea prin măsură administrativă a arestaţilor şi instalarea lor într-una dintre mănăstirile din provincie sub pază corespunzătoare”. Ar fi fost, de fapt, o soluţie asemănătoare celei adoptate deja, în anii 1948-1949, în cazul episcopilor greco-catolici, depuşi sub pază mai întâi la schitul Dragoslavele, apoi la mănăstirea Căldăruşani, înaintea anchetelor de la M.A.I., urmate de transferarea la penitenciarul Sighet, în octombrie 1950.

Raportul consilierului sovietic, comunicat de d-na Tatiana Pokivailova, prezintă şi motivele alegerii unui penitenciar, în locul unei mănăstiri:

„Totuşi, având în vedere faptul că mulţi dintre ei erau criminali de război , ocupând poziţii importante în industria de război şi comandamentele militare în timpul lui Antonescu, cât şi datorită faptului că unii au menţinut legăturile cu spionajul englez şi american, a fost luată decizia trimiterii la închisoare a acestora şi anchetarea lor” .

Arestaţi iniţial doar în baza unui ordin emis de M.A.I. Cabinet, foştii demnitari au stat închişi la Sighet mai mult de un an de zile fără nici o bază legală. Abia la 1 august 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 334, semnată de ministrul adjunct, general-locotenent Pintilie Gheorghe, un număr de 89 foşti demnitari, cărora le era asociată şi văduva mareşalului Ion Antonescu, au fost „trimişi” „într-o unitate de muncă pe termen de 24 luni – evidenţă specială” . „Colonia de muncă” a foştilor demnitari a fost, de fapt, penitenciarul Sighet, denumit codificat „Dunărea”.

Pedeapsa administrativă, fără drept de apel, le-a fost majorată, la 6 august 1953, cu 60 luni, respectiv 5 ani, prin Decizia M.A.I. nr. 559, semnată, pentru preşedintele Comisiei Ministerului Securităţii Statului, de Alexandru Nicolschi .

Noua decizie, numărând 86 de poziţii, includea, pe lângă foştii demnitari care fuseseră încadraţi în C.M. prin alte decizii decât nr. 334/1951, şi o serie de persoane care decedaseră între timp în penitenciarul Sighet, precum Aurel Vlad, Costel Tătăranu, generalul Ion Răşcanu, Ion C. Pop, Gh. I. Brătianu.

Foştii demnitari au rămas întemniţaţi la Sighet până la 5 iulie 1955, când unii au fost puşi în libertate, după ce au semnat o declaraţie, prin care se angajau „de a nu discuta cu nimeni nimic în legătură cu cele ce am fost anchetat, ce am văzut şi ce am auzit în timpul deţinerii mele de către organele de stat, cât şi locurile pe unde am trecut în perioada arestării” .

Eliberarea unora dintre deţinuţii politici era în consonanţă cu speranţele legate de continuarea desdinderii regimului politic, ce se prefigura, în preajma conferinţei Marilor Puteri de la Geneva (18-23 iulie 1955). Totuşi, la 19 iulie 1955, Alice Voinescu nota în Jurnalul său:

„Vestea stării nenorocite a celor întorşi din Sighet – moartea multora, lipsa totală de ştiri de la alţii – ne întunecă soarele nădejdii ce ar trebui să lucească acum” .

Cea mai mare parte a foştilor demnitari au fost duşi la Bucureşti, la M.A.I., unde au fost interogaţi amănunţit, timp de mai multe luni, de către ofiţerii anchetatori ai Direcţiei de Anchete.

Îndeosebi foştilor preşedinţi sau vicepreşedinţi ai Consiliului de Miniştri, precum şi celor care au deţinut funcţii în M.A.I. sau în Ministerul Justiţiei (ministru, subsecretar de stat, secretar general) li s-au întocmit dosare de trimitere în judecată, sub acuzaţia de activitate intensă contra clasei muncitoare. Pedepsele au variat de la 15 ani temniţă grea (ex. fostul premier Ion Gigurtu), la achitare (cazul  fostului ministru al Justiţiei, Aurelian Bentoiu, într-un prim proces, însă la cel de-al doilea a primit 25 de ani temniţă grea, murind la penitenciarul Jilava, la 27 iunie 1962). Alţii au primit o pedeapsă acoperind exact perioada detenţiei, după pronunţarea sentinţei fiind puşi în libertate (cazul fostului secretar general la M.A.I, Victor Cădere).

Supravieţuitorii lotului Maniu, în frunte cu Ion Mihalache, cu fostul preşedinte al Organizaţiei Muncitoreşti pe ţară a P.N.Ţ., Ilie Lazăr, şi cu fostul director al Cabinetului şi Cifrului din Minsterul Afacerilor Străine, delegat cu conducerea Presei şi Informaţiilor din M.Af.S., cu atribuţii de subsecretar de stat, Victor Rădulescu-Pogoneanu, au fost duşi de la Sighet la penitenciarul Râmnicu Sărat, după o scurtă trecere (6-29 iulie 1955) prin arestul M.A.I. Atât Ion Mihalache, cât şi Victor Rădulescu-Pogoneanu aveau să moară în detenţie, primul la Râmnicu Sărat, la 5 februarie 1963, al doilea la Văcăreşti, la 10 martie 1962.

După înlăturarea sa din fruntea P.M.R. (1952), în timpul anchetei la care a fost supus de Securitate (1953-1956), fiind acuzat de atitudine lipsită de ură de clasă, fostul ministru de Interne, Teohari Georgescu, s-a apărat, cu un bilanţ sumar, însă extrem de sugestiv, dezvăluind proporţiile arestării în masă, care au dus la distrugerea fostelor elite ale vieţii politice româneşti:

„În cei şapte ani (cât timp a condus M.A.I., 1945-1952 – n.n.) peste 100.000 de bandiţi au fost arestaţi şi condamnaţi pentru că au uneltit împotriva regimului nostru (…) Întreg aparatul de represiune al burghezilor, Siguranţa, Serviciul Special de Informaţii, au fost arestaţi (sic!). De asemenea, au fost arestate: toate elementele legionare – identificate – care au avut funcţii de răspundere; fostele conduceri centrale şi judeţene ale partidelor burgheze, fostele state majore al Secţiilor militare naţional-ţărăniste; foştii miniştri, prefecţi, senatori; deputaţi, din anii 1920-1944; elementele legate în trecut de serviciile de spionaj ale ţărilor imperialiste; conducătorii statelor duşmănoase regimului; precum şi alte categorii şi elemente cu trecut duşmănos. Toate acestea nu puteat să fie rezulatate fără ură de clasă” .

 

Apud, Dimitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, Editura Orizonturi, Bucureşti, f. a., p. 266.

Idem.

Agop Garabetian, Începutul comunizării instituţiilor de stat (septembrie 1944 – aprilie 1945), în vol. 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 202.

Ibidem, p. 203-204.

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R., Cancelaria, dos. 42/1946, f. 2.

Claudiu Secaşiu, Preliminarii ale asaltului asupra P.N.Ţ. Contribuţia organelor de informaţii (1945-1947), în vol. Anale Sighet 5, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 530-543.

C. Secaşiu, Operaţiunea „Tămădău” (14 iulie 1947). Un document inedit, în vol. Anale Sighet 5, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 558-569.

H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parţial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane,    autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne. Cf. Arh. S.R.I., fond D, dos. 7.778, vol. 36, f. 37.

Ibidem. Potrivit unei Note de studiu a Consiliului Securităţii Statului din 14 decembrie 1967, „privind măsurile administrative luate de către organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, în baza unor decrete şi hotărâri ale Consiliului de Miniştri”, exemplarul H.C.M. trimis M.A.I. a fost ars de Direcţia Secretariat, iar de soarta deciziei M.A.I. nr. 200 de includere a unor noi categorii de cetăţeni, nu se cunoaşte nimic.

Loc. cit., f. 40 şi 63

Arh. S.R.I., fond D, dos. 10.090, f. 186

Ibidem, f. 188.

Loc. cit., dos. 7.778, vol. 36, f. 64.

Loc. cit., dos. 4.136, f. 2.

Loc. cit., fond P, dos. 38.888, vol. 2, f. 114 (notă informativă din 10 octombrie 1948; Sursă serioasă Bucur 4).

Ministerul Justiţiei, Arhiva Direcţiei Instanţelor Militare (Cernica) (în continuare: M.J.-A.D.I.M.), fond penal nr. 10.172, vol. 2, f. 105 (notă informativă din 10 noiembrie 1948: Sursă serioasă Vlaicu).

Loc. cit., fond penal nr. 10.176, vol. 4, f. 431.

Arh. S.R.I., fond D, dos. 11.517, f. 19 (notă informativă din 28 martie 1950; sursa Fery).

Ibidem, vol. 4, f. 430.

Ibidem, f. 431.

M.J.-A.D.I.M., fond penal nr. 10.172, vol. 2, f. 110.

Ibidem.

Cu toate că nu am depistat încă nici lista iniţială a persoanelor care urmau să fie arestate şi nici pe cea a persoanelor identificate, în urma unor cercetări personale, întreprinse cu sprijinul arhiviştilor S.R.I., a rezultat o cifră superioară: 84, în loc de 69 de arestaţi în noaptea de 5/6 mai 1950.

Arh. S.R.I., fond D, dos. 9.572, vol. 12, f. 174. Din păcate, nu am reuşit să identificăm în arhivele fostei Securităţi decât această primă pagină din raport; continuarea s-ar putea găsi ulterior, într-un alt dosar, deoarece documentele se dactilografiau, de regulă, în mai multe exemplare.

M.J.-A.D.I.M., fond penal nr. 10.176, vol. 1, f. 6-7.

Ibidem, vol. 5, f. 373.

Arh. S.R.I., fond D, dos. 9.572, vol. 12, f. 131 (v).

M.J. – A.D.I.M., fond penal nr. 10.176, vol. 5, f. 373.

Ibidem, vol. 4, f. 456.

Loc. cit., fond penal nr. 10.172, vol. 2, f. 121.

Ibidem, f. 122.

Ibidem, f. 118

Loc. cit., fond penal nr. 10.176, vol. 8, f. 14

Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu – enigma morţii sale, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, passim.

Arh. S.R.I., fond P, dos. 52.767, vol. 1, f. 1.

Loc. cit., fond D, dos. 9.572, vol. 12, f. 175.

La această cifră trebuie adăugat numărul celor decedaţi la scurt timp după punerea în libertate (de ex.: C. Bebe Brătianu).

Arh. S.R.I., fond D, dos. 7.754, vol. 3, f. 189. Pe raport, un ofiţer anonim a pus o rezoluţie: „dacă deţinuţii ştiau în ce localitate se află”, transpusă, probabil, într-un nou ordin către organul de securitate care tutela activitatea penitenciarului Sighet.

Ibidem, dos. 9.572, vol. 12, f. 215.

A sosit la 16 noiembrie 1950. Cf. M.J.-A.D.I.M., fond penal nr. 10.956, vol. 2, f. 3.

La Sighet, din 22 decembrie 1950. Ibidem.

Arh. S.R.I, fond P, dos. 9.042, vol. 1, f. 8. În 1950, organul de securitate ierarhic superior penitenciarului era Direcţia Regională de Securitate Oradea.

Ibidem, dos. 8.832, vol. 6, f. 17.

Ibidem, dos. 17.264, vol. 5, f. 8.

Ibidem, dos. 10.351, f. 191.

Vezi nota 23.

Dintre cei arestaţi în noaptea de 5/6 mai 1950, au fost acuzaţi de crime de război doar Gheorghe M. Leon, fost ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor şi generalii Mihail Racovitză şi Eugen Zwiedenek, primul, fost comandant al Corpurilor de Cavalerie pe frontul de răsărit, apoi ministru al Apărării Naţionale în primul guvern de după 23 August 1944, iar al doilea, fost subsecretar de stat „pentru Românizare şi Inventar” pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care n-a mai fost însă judecat, datorită sănătăţii precare, evitându-se astfel înregistrarea a încă unui deces în detenţie. După 1955, Securitatea a procedat asemănător şi cu C. (Bebe) Brătianu, anchetat pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” şi care a fost eliberat din spitalul penitenciar Văcăreşti, cu diagnosticul cancer pulmonar, pentru ca să moară, după şapte săptămâni, la 21 ianuarie 1956, la spitalul Colţea.

Comunicarea d-nei Tatiana Pokivailova în Anale Sighet 6, Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Fundaţia Academia Civică, 1998, pag. 889-893.

Arh. S.R.I., fond D, dos. 9.572, vol. 9, f. 35-37.

Ibidem, vol. 17, f. 370-372.

M.J.-A.D.I.M., fond penal nr. 11.123, f. 65

Alice Voinescu, Jurnal, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 721.

Arh. S.R.I., fond P, dos. 40.009, vol. 32, f. 124 (v) – 125 (r).

 

 

Claudiu Secaşiu, CONTRIBUŢII PRIVIND DISTRUGEREA ELITEI POLITICE ROMÂNEŞTI

Memoria închisorii Sighet, de Alexandru Raţiu, Gheorghe Pătraşcu, Gheorghe Andreica, Nuţu Roşca, Andrea Dobes, Ioan Ciupea, Claudiu Secaşiu, Ioan Dunca, Fundaţia Academia Civică, 2003