» » » » Memorialul Şcoală

Memorialul Şcoală

posted in: Procesul comunismului | 0

Conferinţă ţinută de Romulus Rusan la o conferinţă internaţională organizată de Centrul Widrow Wilson din Washington, în septembrie 2003

 

În România perioada războiului rece a început relativ mai devreme decât în clasificările clasice, adică din anul 1945, când aplicarea armistiţiului cu Puterile Aliate era controlată de o Comisie dominată de reprezentanţii sovietici şi în care reprezentanţii Statelor Unite şi Marii Britanii nu aveau dreptul de a bloca deciziile dictate de la Kremlin, pentru sovietizarea României. Atât diplomaţii, cât şi reprezentanţii militari ai Aliaţilor occidentali erau puşi constant în faţa faptului împlinit şi nu puteau decât să protesteze împotriva abuzurilor discreţionare ale sovieticilor. Aceştia se amestecau făţiş în afacerile interne ale României, impunând un guvern pro-comunist (6 martie 1945), falsificând alegerile (19 noiembrie 1946), desfiinţând opoziţia (30 iulie 1947), abolind monarhia (30 decembrie 1947). Totul s-a petrecut potrivit unui plan strategic al Moscovei de a sateliza ţările Europei Centrale şi de Est şi care a fost pus în aplicare cu o repeziciune sistematică, „coloana a V-a” în fiecare din aceste ţări fiind comuniştii autohtoni.

În România Partidul Comunist era minuscul (800-1000 membri la o populaţie de 16 milioane), majoritatea membrilor săi întorcându-se de la Moscova, unde fuseseră în refugiu. Comuniştii n-au avut, însă, nici o şovăială în aplicarea planurilor lor, care beneficiau de experienţa „purificărilor” leniniste, troţkiste şi staliniste din URSS. Cine se opunea sau avea aerul că s-ar putea împotrivi era declarat automat „duşman al poporului”, „reacţionar”, „spion al imperialismului anglo-american” sau chiar „fascist”, pe principiul „cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Justiţia a devenit una „de clasă”, înlocuind toate principiile de drept cu prezumţia de „duşman al poporului” (a se citi „al partidului”). Una din legile cele mai sinistre pedepsea pe cei ce „primejduiesc sau intenţionează să primejduiască orânduirea socialistă”! Majoritatea condamnaţilor nu treceau prin procese şi nici măcar prin anchete, ci erau condamnaţi la „reţineri administrative” de către Ministerul de Interne fără să li se menţioneze vreo culpă. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, nu mai puţin de o jumătate de milion de oameni au fost condamnaţi „cu acte în regulă”, prin tribunalele militare, la un total de trei milioane de ani, şi asta numai în intervalul 1949-1960 (pentru care am avut documente). Teroarea şi-a înregistrat maximul între 1947-1953, a scăzut în 1955 (când a avut loc o graţiere legată de Convenţia de la Geneva) şi s-a relansat în anii 1959-1960, când trupele sovietice au fost retrase, dar comuniştii români căutau să-şi manifeste fidelitatea faţă de principiile luptei de clasă. În cei 24 de ani de domnie a lui Nicolae Ceauşescu, acesta a aplicat apoi o „teroare profilactică”, generalizând „reeducarea” din închisori la scara întregii societăţi şi îmbinând-o cu metode coercitive la vedere. Scopul final: crearea „omului nou”, un mutant cu creierul spălat, fără memorie, practicând conştiinţa dublă, obedienţa şi limbajul de lemn. Dictatura proletariatului s-a transformat într-o dictatură a partidului împotriva propriului popor, inclusiv a proletariatului – dovadă mişcările de protest muncitoreşti din Valea Jiului (1977) şi de la Braşov ( 1987).

O statistică sumară cifrează victimele directe ale comunismului din România la două milioane (incluzând deţinuţii politici condamnaţi sau reţinuţi fără anchetă, deportaţii din diferite perioade, cei strămutaţi, cei cu domicilii obligatorii, cei duşi la munci forţate, cei internaţi în azile psihiatrice). Dacă socotim repercusiunile  politice asupra familiilor din care făceau parte (copiii care nu erau admişi în şcoli, soţii concediate, părinţi, bunici sau nepoţi discriminaţi social din cauza rudeniei, a aşa-zisei „origini sociale nesănătoase”), atunci numărul victimelor poate fi estimat la 8-10 milioane, adică jumătate din populaţia ţării.

Memorialul de la Sighet  a fost creat de Fundaţia noastră (Academia Civică) pentru a oferi publicului larg date despre acest univers carceral practic necunoscut, iar cercetătorilor teme de studiu despre fenomenul totalitar comunist. Este un muzeu al victimelor şi în acelaşi timp al celor ce au rezistat, din România şi din alte şapte ţări satelite Moscovei. Însemnătatea proiectului vine din faptul că în deceniile de comunism s-a produs o patologie a memoriei, cum o numea profesorul Alexandru Zub, constând dintr-o amnezie colectivă şi o înstrăinare a individului de propriul trecut. Prin recuperarea ştiinţifică a experienţelor comune şi individuale, am urmărit nu o vendetă, nu o polemică paseistă, ci o învăţătură pentru viitor, un avertisment pentru ca asemenea orori să nu mai fie posibile. Din păcate, în anii de după revoluţia din 1989 guvernanţii, în loc să încurajeze scoaterea istoriei recente de sub crusta ideologiilor falsificatoare, au vorbit doar de consensus, de reconciliere, fără să-şi asume prelucrarea critică a trecutului, atât de complicată, dar nu imposibilă (s-a văzut în Cehia şi în fosta Germanie de Est). Însă consensul nu se poate obţine prin uitare, ci numai prin aşezarea cercetării istorice pe valorile normalităţii.

Memorialul a fost organizat la Sighetul Marmaţiei, orăşel aflat în Nordul extrem al României, lângă frontiera cu Ucraina, în ruinele unei foste închisori politice, între timp abandonate: după război penitenciarul a fost administrat un timp de sovietici, apoi a servit de „depozit” pentru tinerii anchetaţi de securitatea română. În 1950-1955 au fost încarceraţi aici peste 200 de demnitari, academicieni şi prelaţi (majoritatea fiind necondamnaţi), ascunşi aici, la doi kilometri de graniţa sovietică, pentru a nu putea fi eliberaţi în urma vreunei răzmeriţe (de altfel, pentru a se justifica prezenţa atâtor oameni nejudecaţi, închisoarea de maximă securitate de la Sighet era considerată oficial „colonie de muncă”). În cei cinci ani de detenţie, 52 din cei 200 au murit, fiind supuşi unui regim de exterminare lentă (vârsta deţinuţilor atingând 80 de ani, sau chiar 94 ani).

O întrebare care ni se pune adesea în legătură cu Memorialul este: „De ce la Sighet, când au existat alte închisori mai mari, mai cunoscute şi, poate, încă mai îngrozitoare?”. Răspunsul, extrem de simplu, pe care l-am dat întotdeauna, este: „Pentru că Sighetul a fost începutul. Pentru că Sighetul este locul în care, cu o claritate aproape teoretică, au fost puse în practică şi s-au demascat procedeele şi etapele represiunii: ca să poată deveni cu adevărat eficientă, trebuiau mai întâi distruse elitele. Sighetul Marmaţiei a fost locul unde, din prima clipă, a început exterminarea elitelor politice, culturale, religioase, dar şi sociale, profesionale, morale. La Sighet au fost tăiate profilactic vârfurile de orice natură ale societăţii, eliminându-se astfel orice posibilitate de recoagulare a societăţii civile.

Acelaşi oraş – Sighetul Marmaţiei – trecuse în deceniul anterior printr-o experienţă dură: deportarea în aprilie 1944 de către autorităţile germano-hortiste (prin Dictatul de la Viena Nordul Transilvaniei era ocupat de maghiari) a 34 000 evrei spre lagărele de exterminare Auschwitz şi Buchenwald (în oraş există azi o casă memorială a laureatului Nobel Elie Wiesel, unul din supravieţuitorii holocaustului). Tot Sighetul a fost locul în care, mai târziu, deportaţii din URSS, storşi de vlagă, erau repatriaţi în România. Deci, un loc încărcat cu tragism şi care arată limitele extreme ale represiunii la care putea duce totalitarismul, fie el brun sau roşu.

La propunerea scriitoarei Ana Blandiana, iniţiatoarea, în 1993 a proiectului, Memorialul – o instituţie internaţională a memoriei realizată exclusiv de societatea civilă – a fost luat simbolic sub egida sa de Consiliul Europei. Primăria municipiului Sighet ne-a cedat clădirea. La început, fondurile au fost strânse din donaţii private ale exilului, am înfiinţat reprezentanţe de sprijin în SUA, Germania, Franţa; de asemenea, în primii şapte ani, participarea istoricilor străini a fost sponsorizată de Consiliul Europei. Am fost în continuare sprijiniţi de „Naţional Security Archive” din Washington DC şi de fundaţiile germane „Adenauer”, „Seidel”, „Ebert”. În 1997 Parlamentul României a declarat Memorialul „ansamblu de interes naţional”, acordându-i o indemnizaţie anuală (echivalentul a 60 000$), dar problema banilor rămâne în continuare una mereu acută. Niciodată, însă, cei ce ne-au sprijinit nu au pus condiţii ţinând de organizarea sau de funcţionarea muzeului. Reabilitarea clădirii, transformarea cimitirului într-un peisaj al memoriei, construirea unui spaţiu de reculegere şi achiziţionarea unor grupuri statuare au fost fazele exterioare ale proiectului. Partea cea mai grea a fost însă stabilirea metodei ştiinţifice pentru transformarea celulelor în săli de muzeu. Ruina pe care o preluasem avea doar o firmă şi câteva plăci comemorative puse de primărie – şi acelea având unele erori. Am decis să luăm totul de la capăt. Din 60 de celule, până în prezent am compus doar 50 de săli de muzeu, parcurgând cronologic şi tematic cei 45 de ani de comunism. Câteva subiecte, de pildă: „Istoria ţărilor est-europene”, „Falsificarea alegerilor din 1946”, „1948 – anul sovietizării”, „Crearea şi activitatea Securităţii”, „Colectivizarea forţată a agriculturii”, „Desfiinţarea partidelor democratice”, „Desfiinţarea Academiei” „Deportările”, „Munca forţată”, „Demolările”.

Pentru aceasta aveam nevoie de o bancă de date mult mai amplă, pe care am realizat-o începând din 1993. Am făcut 3000 de ore de înregistrări de istorie orală (parte din ele le-am depus la Institutul Hoover din Stanford-California). Am organizat la Sighet 10 simpozioane, care au parcurs pe orizontală cei 45 de ani de comunism (colecţia „Anale Sighet” cuprinde 7. 000 de pagini de astfel de texte, constând fie din studii ştiinţifice, fie din mărturii directe). Din zecile de mii de documente scrise am publicat o altă colecţie, „Documente”. În „Biblioteca Sighet” – alte câteva mii de pagini de studii şi memorii. Prin alte 19-20 de seminarii, am intrat „pe verticală” în diferite teme cuprinse în cronologia evenimentelor. Totul a fost informatizat, iar în sălile de muzeu sunt CD playere cu înregistrări de istorie orală. Vizitatorii citesc documente, văd imagini, ascultă mărturii înregistrate şi capătă o imagine holografică, aş zice, a mecanismelor de funcţionare a urii de clasă şi de reprimare a celor mai elementare drepturi ale omului.

Şi, pentru ca proiectul nostru să cuprindă şi generaţia tânără, am organizat în ultimii şase ani şcoli de vară pentru elevi, astfel încât muzeul devine viu, cu deschidere spre viitor. Cercetarea şi educarea, adică aflarea adevărurilor despre comunism şi trecerea lor spre generaţiile următoare, au fost cele două coordonate şi scopuri ale demersului nostru. În acest sens, Memorialul-şcoală de la Sighet este considerat de mulţi din cei ce i-au trecut pragul drept unic în lume.

Întreaga activitate de cercetare s-a desfăşurat în Centrul nostru Internaţional de Studii asupra Comunismului, având un consiliu ştiinţific format din Thomas S. Blanton, Vladimir Bukovski, Stéphane Courtois, Dennis Deletant, Helmut Müller-Enbergs şi din istoricii români (foşti deţinuţi politici) Şerban Papacostea şi Alexandru Zub. Pentru că, într-adevăr, comunismul a dispărut ca sistem, dar nu ca metodă şi ca mentalitate, încât analizarea lui este un proces util în egală măsură viitorului şi trecutului. Este destul să ne gândim că membrii organizaţiilor teroriste ai deceniilor 6, 7, 8 se antrenau în tabere şi poligoane din ţările de Est şi foloseau arme de producţie cehă şi sovietică, ca să înţelegem că studierea comunismului şi a metodelor sale poate fi văzută şi ca un instrument inteligent de înţelegere şi rezolvare a problemelor lumii actuale.

Muzeul este deschis vizitatorilor zilnic, şi are o audienţă extraordinară, mai ales vara şi iarna, când se înregistrează 300-500 (uneori chiar 700) intrări pe zi. Dintre aceştia, 40% sunt tineri, 20% maturi români, iar 40% turişti străini. Sentimentul aproape general este următorul: vin la muzeu din curiozitate (pitorescul unei închisori văzute pe dinăuntru) şi ies cu lacrimi în ochi, cutremuraţi de adevărurile nude pe care le descoperă parcurgând sălile.

Performanţa muzeului se măsoară prin numărul de vizitatori şi prin însemnările acestora în cărţile de impresii, unde predomină un tulburător amestec de uimire, emoţie şi recunoştinţă pentru informaţia oferită.  Mărturisesc că aceasta a fost şi intenţia noastră: să evităm prezentarea senzaţională a istoriei (am fi putut s-o facem, şi încă mult mai uşor!) şi să convingem (ori chiar să emoţionăm) prin seriozitatea documentului, fotografiei, statisticii, mărturiei.

În multele sute de pagini de impresii ni se fac uneori sugestii. Un exemplu de sugestie care influenţează creerea muzeului: o delegaţie cehă, condusă de doamna Sustrova, fostă purtătoare de cuvânt a „Chartei ’77”, a propus ca în Memorial să se ofere câte o sală fiecărei ţări din Est. În acest moment există deja – realizată de Institutul Polonez – o sală „Solidarnosc”, se lucrează la una despre invazia Cehoslovaciei din 1968 şi – în colaborare cu Institutul Gauck şi Fundaţia Havemann din Germania – la alta, dedicată revoltei din 1953 şi ridicării zidului Berlinului. De altfel, ca urmare a unor sugestii şi colaborări, Memorialul a adăpostit expoziţii temporare din Republica Moldova, Polonia, fosta RDG şi, la rândul lui, a organizat o expoziţie itinerantă, care a trecut până acum prin zece oraşe germane (inaugurată de Dr. Gauck la Frankfurt în 1999 şi parcurgând între timp Tübingen, Hamburg, München, Dortmund, Berlin, Düsseldorf, Augsburg, Heidelberg, Köln); în septembrie 2004 expoziţia se va deschide la Bruxelles.

Procentajul tinerilor, ca şi vizitele şcolare organizate de profesori de istorie din toată ţara, ca şi deplasarea unor grupe de studenţi de la facultăţi de istorie pentru a-şi ţine cursurile sau a face practică în muzeu, îl transformă pe acesta într-o adevărată instituţie de învăţământ. Ideal ar fi ca asemenea vizite să fie organizate şi cu tineri din Europa Occidentală şi din SUA, Canada, după cum, dacă ar exista fonduri, ar fi important ca la Şcoala de Vară să participe şi tineri din afara graniţelor României, pentru a asculta profesorii, specialişti în istoria comunismului, care vin din SUA, Franţa, Anglia, Germania şi, bineînţeles, din România.

O altă întrebare care mi se punea uneori, mai ales la început, ”De ce un muzeu al suferinţei? Şi de ce internaţional?”. Răspunsul este: Pentru că, mai mult decât prin sânge, popoarele se înrudesc prin istoria pe care au îndurat-o împreună, iar problema nu este cine a suferit în aceşti 50 de ani mai mult, ci de ce am suferit cu toţii şi, mai ales, ce trebuie să facem pentru ca această suferinţă să nu fi fost în zadar. Cât despre implicarea Consiliului Europei şi a altor instituţii internaţionale, ce poate fi mai firesc decât să sprijine demersul de analizare a unei perioade în care erau încălcate cu cinism cele mai vitale drepturi ale omului, nu doar pentru o minoritate, ci pentru covârşitoarea majoritate a unor popoare întregi? Sighetul – asemenea oricărei închisori comuniste – este simbolul încălcării de către o infimă minoritate politică – nomenclatura – a dreptului la viaţă, la libertate, la proprietate, la cuvânt, pentru toţi ceilalţi. Ce poate fi mai firesc decât ca organismele internaţionale să fie alături de cei ce vor să-şi redobândească memoria într-o lume în care globalizarea presupune inclusiv integrarea obsesiilor şi amintirilor diferite?

În numele societăţii civile, atât de programatic distrusă şi care se reface atât de greu, Memorialul de la Sighet nu este o pledoarie împotriva sau pentru o anumită coloratură politică, ci pentru nevoia de adevăr şi de respect al fiinţei umane, care trebuie să aparţină tuturor. Nici o ideologie din lume nu poate justifica o crimă, iar într-o crimă politică nu-i vorba de raportul dintre dreapta şi stânga, ci de acela dintre victimă şi călău. O singură crimă etatizată poate să anuleze un stat de drept. Memorialul Sighet este argumentul şi simbolul importanţei şi necesităţii societăţii civile şi statului de drept, în absenţa cărora popoarele devin populaţii, iar istoria – povestea incredibilă a malformării sufletului colectiv.