» » » » Munci și zile în Bărăgan: 8 februarie 1953

Munci și zile în Bărăgan: 8 februarie 1953

posted in: Din "marea de amar" | 0

8 februarie  1953

Ieri am copt pâine în cuptor afară, s-a topit în parte, adică dezghețat, și foarte greu circulăm pe fericitul nostru bărăgan! Liusic urma să se ducă la piață, dar dimineață era cu ploaie și nu s-a dus. Apoi n-avem ulei, dar am găsit la Marta 1 kg, cu 25 lei, ceapă am găsit cu mare greu 2,5 kg câte 1 leu kg. Mâncare ca vai de ea, arpacaș cu varză și puțin ghiveci conserve.

De la 20 ianuarie până ieri am lucrat la perna-chilim care a fost în ladă la Dna Pantea, adică i-am umplut fondul.

9 februarie

Chiar de cum s-a înserat, a început cu ninsoare, dar spre ziuă s-a transformat în viscol. Nu ne-a prea speriat, căci avem experiența din anul trecut, apoi nici n-a fost cu așa intensitate. Spre seară s-a potolit aproape complet. Luna februarie nu ne-a adus încă nici o scrisorică, deci nu știm cum stăm. Cu alimentele stăm iar prost, nu mă pricep ca să înjgheb, cu toate că cartofi mai avem, dar nu prea abuzez de ei, căci se vor termina prea iute. Cârpesc. Musafiri.

(…)

16 februarie

Începutul Postului Mare! Ce vreme imposibilă, aproape nu știu cum s-o descriu! De dimineață bate un vânt foarte puternic însoțit de o ploaie, care ajungând pe pământ îngheață, e un polei peste tot de nu poți circula! Vântul este așa de puternic că ai impresia că ia acoperișul casei!

17 februarie

O zi cu mare viscol, de dimineață până-n seară, stai și te uiți pe fereastră. Nici poșta nu poate veni. Cârpesc toată ziua.

 

din Elena Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2004

 

Familia Spijavca în deportare în Bărăgan

Povestea uneia din familiile deportate din Banat în Bărăgan în sinistra noapte a „Rusaliilor Negre” este narată clipă de clipă în aceste pagini. Autoarea lor (născută la 10 mai 1918 în Basarabia, la câteva săptămâni după unirea provinciei cu țara-mamă; decedată la 12 octombrie 1990 la Hamburg, unde emigrase de curând) se numește Elena Spijavca. Este o femeie încă tânără, absolventă de gimnaziu, obișnuită să citească, să asculte muzică, să gospodărească și să-și educe copiii. La 33 de ani, când este deportată, are un copil de 10 ani, Virgil, pe care încearcă zadarnic să-l facă scăpat din surghiun, trimițându-l la școală în alt raion, și un altul de numai 2 ani, Adrian (Dan), care deschide ochii în captivitate, împărțind cu familia predestinarea de paria al luptei de clasă. Soțul Elenei, Valerian Spijavca (Liusic), este un om instruit, fost secretar al plasei Sânnicolaul Mare, unde se refugiase din Basarabia. După cum cititorii vor vedea, el duce greul existenței, deși i se refuză orice funcție calificată: lucrează pe unde poate ca zilier, sapă șanțuri, sparge stânci, curăță fântâni, scoate buturugi, ară, plivește, culege bumbac și porumb, cară în spate copaci, execută munca „voluntar-obligatorie” a familiei. Nu se plânge, nu crâcnește, este un personaj aproape mut, care duce pe umeri răspunderea de șef al familiei și vina de a fi basarabean, deci „cetățean sovietic”, considerat că a „fugit” în România și că a refuzat astfel regimul bolșevic. Tragedia acestor refugiați era că nici înainte de deportare nu aveau o casă a lor și nici după plecarea din Bărăgan nu aveau unde să se mai întoarcă. Destin de oameni fără țară și fără viitor… (Romulus Rusan, nota editorului)