» » » » Nicolae Pop

Nicolae Pop

posted in: Din "marea de amar" | 0

Pădurarul Nicolae Pop din Lăpuşul Românesc a condus grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului.
 

Fugit în munţi în 1949, Nicolae Pop i-a avut alături pe fiul său Achim şi pe fiica sa Aristina.

La 1 martie 1953 a paralizat şi a fost lăsat, la dorinţa sa, la marginea drumului în apropierea satului Poiana Botizii. A fost dus de un localnic la postul de miliţie, de unde a fost preluat de Securitate. Grav bolnav a murit la scurt timp.


A fost declarat „drept al popoarelor”, împreună cu soţia sa Maria şi fiica Aristina,  pentru că, în anul 1944, în timpul deportărilor la Auschwitz, a ascuns de prigoana autorităţilor maghiare ale vremii o familie de evrei.

 

Fiul său, Achim Pop  (născut la 14 martie 1927, în Lăpuşul Românesc) a fost arestat în 1953 şi condamnat la 22 ani muncă silnică.
Fiica sa, Aristina Pop a fost arestată în 1953 şi condamnată la 20 de ani muncă silnică. A fost eliberată în 1964.

Soţia sa, Maria şi trei dintre copii au fost deportaţi în Bărăgan.

 

Tata nu a fost arestat. După cum v-am spus, se îmbolnăvise. Avea tensiune şi făcuse pareză. Nu putea să vorbească bine. Se simţea din ce în ce mai rău. Ioan Mâţ, băiatul cu care a rămas împreună, mi-a spus, ulterior, când ne-am întâlnit după ani de închisoare, că s-a dus în comuna Ungureni, la preotul din comună, s-a spovedit, s-a împărtăşit şi i-a rugat pe cei care la care stătea ascuns, să-l ducă la marginea drumului Lăpuşului, care făcea legătură între Băiuţ şi Lăpuşul Românesc, să-l lase acolo, lângă un pod. Era o iarnă foarte grea, era în ianuarie 1953… Localnicii l-au lăsat lângă pod (În acest loc, Fundaţia Academia Civică a înălţat o troiţă închinată lui Nicolae Pop şi celorlalţi membri ai grupului de rezistenţă. Troiţa a fost sfinţită la 18 mai 2007, în prezenţa doamnei Aristina Pop-Săileanu, a domnului Ioan Mâţ, a doamnei Ana Blandiana şi a echipei de la Academia Civică, a autorităţilor din Lăpuşul Românesc, a numeroşi invitaţi din Bucureşti, Timişoara, Baia Mare, Cluj, Buzău, Braşov, Călăraşi şi Sighet, pe care FAC i-a invitat la Memorialul Sighet cu prilejul Zilei Eroilor).

A văzut într-un târziu o sanie cu cai, a făcut semn cu mâna, căruţaşul a venit şi l-a luat. Aşa greu cum vorbea, l-a rugat pe acel om să-l ducă la postul de miliţie. Când l-au văzut cei de la miliţie, au dat telefoane în toate părţile, spunând că l-au prins pe Pop, şi au sosit zeci de securişti. Toţi erau fericiţi şi se felicitau între ei… Nu l-ar fi prins niciodată dacă tata nu ar fi hotărât să se predea… Oamenii la care a stat l-au rugat să nu se ducă la Securitate şi i-au promis că o să aibă ei grijă de el şi poate se va face bine. Iar dacă nu se va face bine, o să moară şi o să-l înmormânteze creştineşte şi va fi aproape de satul lui. Dar el a spus: „Nu, pentru că dacă eu mor şi mă îngropaţi aici, toată armata o să mă tot caute ani de zile şi familia mea va suferi.”

În sfârşit, a venit Securitatea, n-au vrut să creadă că-i bolnav şi că nu poate vorbi. Au zis că nu vrea să vorbească şi unul i-a dat cu patul armei în faţă, de i-a ţâşnit sângele şi pe gură, şi pe nas. Ulterior am aflat că a fost împuşcat mortal chiar în ziua în care s-a predat la Târgu Lăpuş. Nu ştiu unde este înmormântat.

A fost un om extraordinar, care şi-a jertfit întreaga familie şi pe el însuşi pentru a face bine aproapelui. Nu a fost un om egoist, un om care să trăiască numai pentru el… A fost un model. Nu spun asta pentru că este tatăl meu.”

Fragment din Aristina Pop Săileanu, “Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate, Fundaţia Academia Civică, 2008

 
Grupul de rezistenţă  Pop-Oniga a fost cea mai numeroasă grupare de rezistenţă armată ce a activat, începând cu anul 1949, în Ţara Lăpuşului sub conducerea pădurarului Nicolae Pop din Lăpuşul Românesc. Pe parcursul existenţei sale, grupul a numărat, cu alternanţe, în jurul a 20 de persoane.
Din această grupare au făcut parte, printre alţii, părintele Atansie Oniga, Vasile Paşca, Vasile Hotea, Achim şi Aristina Pop, Ioan Mâţ, Ilieş Dunca, Gavrilă Dunca, Ioan Hotico, Dumitru Hotico, Vasile Chindriş, Ştefan Chindriş, Dumitru Chindriş, Mircea Dobre, Ioan Rusu, Vasile Tivadar şi Vasile Blaga.
Confruntările grupului cu trupele Ministerului Afacerilor de Interne au fost numeroase. Adoptând însă o strategie de apărare – niciodată nu atacau – au reuşit să scape. Ceea ce nu s-a putut salva, în iarna anului 1952, a fost adăpostul cu alimente, iar grupul a rămas fără mijloace de existenţă. Trupele de securitate împânzeau tot mai mult zona muntoasă, iar metodele de anihilare a grupului s-au diversificat: racolarea unui număr tot mai mare de informatori, ameninţări la adresa părinţilor, fraţilor şi a rudelor. Toate aceste măsuri i-au determinat pe membrii grupului să se despartă, în 1952, în formaţiuni mai mici, pentru a putea rezista mai uşor:
În martie 1953, grupul de rezistenţă “Ţibleşul” era anihilat în întregime. Membrii grupului au căzut rând pe rând în mâinile Securităţii. Dumitru Hotico, în septembrie 1952, Atanasie Oniga, în ianuarie 1953 şi Vasile Hotea, în martie 1953 au fost împuşcaţi.
Un prim proces a avut loc în primăvara lui 1953, iar al doilea lot a fost judecat în august 1953, de către Tribunalul Militar din Oradea.

 

 

 

În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.