» » » » O carte pe zi: Dennis Deletant, România sub regimul comunist

O carte pe zi: Dennis Deletant, România sub regimul comunist

CUM AU LUAT COMUNIŞTII PUTEREA      

Dennis Deletant, România sub regimul comunist, ediţia a III-a, Fundaţia Academia Civică, 2010, pp. 65-70

 

 La 1 martie 1945, Vîşinki l-a informat pe Rege că Petru Groza, adjunctul lui Rădescu şi candidatul de încredere al ruşilor, era „alegerea sovietică”. Regele Mihai, fără tragere de inimă, i-a dat cale liberă lui Groza să formeze guvernul, însă liberalii şi ţărăniştii au refuzat să intre într-un guvern controlat de Frontul Naţional Democrat. Primul cabinet al lui Groza a fost respins de Rege. La 5 martie, Vîşinski l-a informat pe Rege, că dacă nu era acceptat un guvern Groza, „nu mai putea răspunde pentru exis­tenţa în continuare a României ca stat inde­pendent”[i]. Temându-se de o lovitură de stat, re­gele şi-a dat consimţământul a doua zi după-amiază.

După aceea, acapararea comu­nistă a Româ­niei a înaintat cu paşi repezi[ii]. *)Noul guvern Groza era dominat de FND, care deţinea paisprezece din cele optsprezece posturi din cabinet. Comuniştii controlau ministerele de In­ter[iii]ne, Justiţie, Război şi Economie Naţională. Li­beralii şi ţărăniştii disidenţi deţineau celelalte patru portofolii, cel mai notoriu fiind fostul prim-mi­nistru al Regelui Carol II, Gheorghe Tătărescu, cândva oponent şi acum, sicofant al Uniunii Sovietice, care a devenit viceprim-ministru şi ministru de Externe. Teohari Georgescu a fost ridicat la funcţia de mi­nistru de Interne. Imediat după numirea sa, Geor­gescu a anunţat că „pentru a-şi duce la în­deplinire sarcinile… ministrul de Interne trebuie să se bizuie pe un puternic aparat de poliţie, epurat de toate elemen­tele fasciste, colaboraţioniste sau com­promise care fuseseră pervertite de obiceiuri şi practici anti­democratice şi venale”[iv].

Din cei 6.300 de angajaţi ai Ministerului de Interne, existenţi la 6 martie 1945, 2.851 au fost trecuţi în rezervă şi 195 au fost concediaţi. În locul lor au fost aduse „elemente cin­stite, democratice şi capabile”[v].Poliţia, Siguranţa, Jandarmeria şi Corpul Detec­tivilor au fost reorganizate, acesta din urmă primind misiunea specială de a da de urma membrilor încă activi ai Gărzii de Fier şi de a-i aresta[vi]. Sub îndrumarea unui agent NKVD, Alexandru Nicolski, Corpul urma să reprezinte nucleul Securităţii[vii]. Colegul lui Teohari Georgescu, Emil Bodnăraş, a fost promovat secretar general al primului ministru. Bodnăraş ocupa o funcţie-cheie, pentru că în cabi­netul său se intersectau fire din structurile acaparate de comunişti. Bodnăraş era şi el agent al NKGB şi raporta cu fidelitate stăpânilor săi de la Moscova asupra atitudinii personalităţilor marcante ale noului guvern, precum şi asupra manevrelor din interiorul PCR.

La 7 martie, Groza a anunţat că vor fi epuraţi „fasciştii” din viaţa publică, iar la 2 aprilie cotidianul partidului, „Scânteia“, declara că mai multe sute de ofiţeri de poliţie şi de contraspionaj, care s-au făcut „vinovaţi de dezastrul care s-a abătut asupra ţării” (termenul folosit în jargon comunist pentru alianţa cu Germania) fuseseră arestaţi. Arestările s-au făcut la 20 martie de către agenţi sovietici de origine basarabeană, recrutaţi de curând în poliţie. Aceştia, în marea lor majoritate, fuseseră capturaţi, în anii interbelici, de către autorităţile româneşti, fiind eliberaţi din închisoare după 23 august. Pentru a desăvârşi controlul sovietic asupra forţelor de re­presiune, Groza a semnat la 27 aprilie un ordin ce-i acorda secretarului general controlul asupra SSI. Pericolul oricărei opoziţii faţă de prezenţa sovietică şi comunistă din partea forţelor armate instruite a fost eliminat, iar locul acestora a fost luat de noile instrumente de comunizare a României.

Constituirea guvernului Groza a adus după sine totala subordonare a forţelor de ordine faţă de comunişti. Au fost formate comitete cetăţeneşti care să sprijine poliţia, la 28 februarie redusă din nou prin ordin sovietic şi epurată, iar acestea şi-au arogat dreptul  de a controla documentele oame­nilor pe stradă, de a percheziţiona casele în cău­tarea de bu­nuri luate, pasămite, din Uniunea Sovietică, în tim­pul războiului, sau care aparţinuseră înainte ger­manilor şi maghiarilor, şi de a le inspecta pentru a încartirui refugiaţi sau ofiţeri sovietici. Nu exista nici un fel de supraveghere legală a acestor intruziuni haotice în vieţile oamenilor, iar rapiditatea cu care po­liţia a degenerat sub Groza într-o forţă de represiune a generat o teamă larg răspândită faţă de autorităţi.Pentru a obţine verdictele pe care le cerea, Vîşinski i-a ordonat lui Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, să demită peste 1.000 de magistraţi, în aprilie 1945, şi să-i înlocuiască prin fanatici ma­lea­bili[viii]. Importantă nu era doar latura punitivă a acestor epurări, ci şi folosirea lor eficientă. Cele două aspecte erau le­gate: ameninţarea cu pedeapsa era utilizată în scopul exercitării unor presiuni asu­pra oamenilor pentru a deveni unelte ale comu­niştilor. Groza însuşi i-a spus ziaristului britanic Archie Gibson, la 23 mai 1945, că în cele două luni de când a preluat funcţia au fost arestaţi 90.000 de români[ix], dar nu există nici o informaţie la în­demână care să confirme a­ceastă cifră.

[i] P.D. Quinlan, op. cit.,p. 128.

[ii] După demiterea sa, Rădescu a fost luat sub protecţie britanică şi a locuit în clădirea legaţiei timp de două săptămâni până când s-a ajuns la o înţelegere între guvernele britanic şi sovietic, prin care cel dintâi primea asigurări că Rădescu nu va avea de suferit dacă se întoarce acasă. La 11 noiembrie, a primit ordin din partea Ministerului de Interne să stea acasă, de unde nu s-a mişcat până în primăvara anului 1946, când poliţia i-a asigurat o maşină, un şofer şi o gardă de corp. Un incident petrecut la 13 mai 1946 l-a convins să părăsească România cât se poate de curând. În aceeaşi zi, aflându-se la Ateneul Român din Bucureşti, a fost atacat de un grup de bărbaţi înarmaţi cu bâte, iar el şi garda de corp au fost răniţi. Fuga sa a fost pregătită de către secretarul său Barbu Niculescu. La 15 iunie. Rădescu, împreună cu secretarul său şi alte persoane, printre care un aviator român, au decolat de pe aero­dromul Cotroceni şi au fugit în Cipru. În 1947 s-a stabilit la New York, unde a contribuit la crearea Comitetului Naţional Român anticomunist, aflat sub patronajul Regelui Mihai. Activi­tatea acestuia a fost finanţată cu câteva milioane de dolari, scoase în secret din România în acest scop între 1945 şi 1946. În fe­bruarie 1950, Rădescu a cerut ca de aceşti bani să se dea socoteală în mod public, însă ceilalţi membri ai Comitetului n-au fost de acord, aşa că el a demisionat. A murit la New York la 16 mai 1953. Comitetul, a cărui preşedinţie a fost preluată de Constantin Vişoianu, a fost activ până în 1975 („Free Romanian Press”, vol. 29, nr. 3, martie 1984).

*) Rădescu a fost reînhumat la Bucureşti, în Cimitirul Belu, la 23 noiembrie 2000 (n.ed. 2006).

 

[iv] Cartea Albă a Securităţii, vol. 1, Bucureşti, SRI, 1995, p. 92.

[v] Ibidem. În iunie 1946, Teohari Georgescu raporta că personalul Ministerului de Interne sporise la 8.500 persoane, din care 4.084 erau angajate înainte de 23 august 1944.

[vi] Ibidem, vol. 1, p. 13.

[vii] Numărul ofiţerilor din Corpul Detectivilor, conform documentelor disponibile, a fost înjumătăţit de la 221 în martie 1945, la 101, în ianuarie 1947. În acest corp au fost înrolaţi după martie 1945 o serie de agenţi sovietici vorbitori de limba română; majoritatea acestora, precum Nicolski, fuseseră capturaţi de autorităţile române şi eliberaţi din închisoare după 23 august. Printre aceşti agenţi se numărau Andrei Gluvakov, Vladimir Gribici, Mişa Protopopov, Vanea Didenko, Iaşka Alexeev, Mihail Postanski (Posteucă), Mişa Petruc, Alexandru Şişman şi Piotr Gonciaruc (P. Ştefănescu, Istoria serviciilor secrete româneşti, Bucureşti, Divers Press, 1994, p. 163). O biografie a lui Nicolski a fost publicată în fascicole în săptămânalul românesc „Cuvântul” (aprilie şi mai 1992) de către Marius Oprea. În octombrie 1944, el a intrat în poliţie şi, după impunerea guvernului Groza, a fost numit şeful Corpului Detectivilor. La 17 aprilie 1947, a fost numit inspector general al Siguranţei, iar la înfiinţarea Securităţii la 30 august 1948, a fost numit unul dintre cei doi directori adjuncţi ai acesteia. Pentru mai multe detalii, vezi, Dennis Deletant, The Securitate and the Police State in România, 1948-1964, în „Intelligence and National Security”, vol. 8, nr. 4, octombrie 1993, pp. 13-14.

[viii] În aprilie 1945, în funcţiile de procurori publici în Ministerul Justiţiei au fost numiţi activişti comunişti. Aceştia erau Stroe Botez, Avram Bunaciu, Alexandru Drăghici, H. Leibovici, M. Mayo, C. Mocanu, M. Popilian, I. Pora, I. Raiciu, Ştefan Ralescu, Dumitru Săracu, Alexandra Sidorovici, C. Stoican, Camil Suciu, C. Vicol. Drăghici, care în 1952 a devenit ministru de Interne, a activat ca procuror public în procesul lui Ion Antonescu, în mai 1946.

[ix] Ms. Gibson nepublicat, în posesia autorului.