» » » » O carte pe zi: Stéphane Courtois, Pata oarba a memoriei europene

O carte pe zi: Stéphane Courtois, Pata oarba a memoriei europene

posted in: A book for each day | 0

În memoria zecilor de mii de polonezi ucişi în 1940 din ordinul lui Stalin – la puţine luni după ce acesta încheiase „Pactul de neagresiune” şi „Tratatul de prietenie şi delimitare a frontierelor” cu Hitler – şi ca omagiu demnitarilor polonezi dispăruţi la 10 aprilie în catastrofa aeriană de la Smolensk, în drum spre proiectata comemorare a celor dintâi, reproducem un capitol din cartea lui Stéphane Courtois, recent editată de fundaţia noastră.

  

SOVIETIZAREA ŞI TEROAREA ÎN MASĂ ÎN POLONIA ORIENTALĂ


În Polonia, sovieticii au făcut în câteva zile aproximativ 230 000 de prizonieri de război, dintre care jumătate, consideraţi ucraineni şi bieloruşi, sunt eliberaţi rapid. Alţi 30 000 sunt trimişi în gulag, iar mulţi alţii, în calitatea lor de noi „cetăţeni sovietici”, sunt  încorporaţi cu forţa în Armata Roşie. Polonia Orientală este împărţită în două zone alipite Republicii Sovietice Ucrainene şi respectiv Republicii Sovietice Bieloruse, şi sovietizate imediat, prin: confiscarea proprietăţii funciare şi a industriei, controlul statului asupra circuitelor de distribuţie a bunurilor de primă necesitate, impunerea puterii partidului comunist, atotputernicia NKVD-ului.
Foarte repede, NKVD-ul va lansa patru mari operaţii de deportare, vizând cu precădere elitele poloneze, din mediu atât urban, cât şi rural: la 10 februarie 1940 (140 000 de persoane), la 13 aprilie 1940 (61 000), la 29 iulie 1940 (75 000) şi în iunie 1941; în total, au fost afectate 330 000 de persoane, dintre care o treime copii mai mici de 14 ani, conform cifrelor disponibile ale NKVD-ului, şi 800 000 conform datelor guvernului polonez din exil. În plus, după 22 iunie 1941, NKVD-ul va masacra pe loc sau în timpul transferurilor mai multe zeci de mii de prizonieri polonezi. Din 17 septembrie 1939 până în 22 iunie 1941, regimul sovietic a făcut în Polonia Orientală mai mult de 440 000 de victime, dintr-o populaţie totală de 12 milioane de locuitori. Masacrele şi deportările au fost reluate în 1944-1945, odată cu întoarcerea Armatei Roşii în teritoriile ocupate în 1939 şi cu pătrunderea acesteia pe teritoriile aparţinând în principiu Poloniei independente recunoscute de Moscova.
La 5 martie 1940, pe baza raportului lui Beria, şeful NKVD-ului, Stalin şi Politburo-ul hotărăsc asasinarea a 25.700 de polonezi întemniţaţi, dintre care 14.587 de ofiţeri prizonieri de război – 4.243 dintre aceştia vor fi ucişi cu un glonţ în cap, la Katyn. La 2 martie, Nikita Hruşciov, primul secretar al Partidului Comunist al Republicii Sovietice Ucraina, îi ceruse lui Stalin autorizaţia să deporteze cele 22.000-25.000 de familii ale celor care urmau să fie condamnaţi la moarte trei zile mai târziu de către Politburo, adică a mai mult de 60.000 de femei, copii şi bătrâni! Autorizaţia i-a fost acordată.
Avem aici de-a face cu un nou exemplu a ceea ce marele jurist polonez Rafael Lemkin a numit, încă din 1944, genocid. Aplicând, într-un text din anii ’50, acest termen la politica dusă de partidul bolşevic împotriva ucrainienilor, Lemkin îl definea drept „politica de lichidare pe termen lung a popoarelor non-ruse prin deportarea unor segmente selecţionate” ale populaţiei; şi prezenta distrugerea naţiunii ucrainene drept „exemplul clasic de genocid sovietic” (Stéphane Courtois, Communisme et totalitarisme, Paris, Perrin, coll. «Tempus», 2009).
Într-adevăr, la începutul anilor 1930, U.R.S.S. i-a impus Ucrainei, sub control sovietic, un proces complex de lichidare şi/sau de deportare, demarat încă din 1920, a elitelor intelectuale (scriitori, gânditori, artişti, profesori), politice (naţionaliste şi mai apoi comuniste) şi religioase; urmează apoi punerea în practică a foametei organizate în rândurile ţărănimii, care provoacă, în 1932-1933, moartea a cinci milioane de ucraineni; şi în sfârşit repopularea Ucrainei cu populaţii ruse fidele regimului. Lemkin conchidea: „Nu avem de-a face pur şi simplu cu un caz de crimă în masă. E vorba aici de genocid, de distrugere nu doar a unor indivizi, ci a unei culturi şi a unei naţiuni” (Stéphane Courtois, Communisme et totalitarisme, Paris, Perrin, coll. «Tempus», 2009).
Dacă analiza scoate în evidenţă unul din elementele centrale ale definiţiei genocidului, anume distrugerea în totalitate sau parţială a unei naţiuni, Lemkin subliniază că acesta se sprijinea pe distrugerea unor categorii sociale specifice, pe baza voinţei sovieticilor de a „construi «Omul sovietic», «Naţiunea sovietică»” şi sub pretextul oficial de „lichidare a potenţialilor duşmani ai poporului” (Stéphane Courtois, Communisme et totalitarisme, Paris, Perrin, coll. «Tempus», 2009).
Lemkin deschidea astfel calea nu doar spre o conştientizare a amplorii crimelor de masă comise în regimurile comuniste, ci şi asupra caracterului criminal a numeroase dintre ele. El dădea tonul unei reflecţii cu privire la natura particulară a acestora, comandate de o „ideologie de clasă”. Exact această politică a fost aplicată de Stalin împotriva elitelor Poloniei Orientale – proprietari funciari, oameni de afaceri, lideri politici, membri ai clerului şi ofiţeri (în cea mai mare parte în rezervă, care în viaţa civilă erau profesori, medici, ingineri etc.).


Din Stéphane Courtois, Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2009, editor Romulus Rusan, traducere din limba franceză Denisa Oprea