» » » » O carte pe zi: Ulrich Burger, Misiunea Ethridge în România

O carte pe zi: Ulrich Burger, Misiunea Ethridge în România

După cele 14 zile petrecute în Bulgaria (29 octombrie-12 noiembrie 1945) şi cele 12 zile petrecute în România (19-29 noiembrie – peste 30 de întâlniri cu principalii lideri ai puterii şi ai opoziţiei), Mark Ethridge a înaintat Departamentului de Stat, la 6 decembrie, Raportul său asupra politicii sovietice în România şi Bulgaria, însoţit de relatarea convorbirilor avute, precum şi de rezumatul raportului, în vederea prezentării sale la conferinţa trilaterală (SUA, Marea Britanie, URSS) prevăzută a se reuni în capitala sovietică.

 

Reproducem din cartea lui Ulrich Burger textul rezumatului acestui raport (după microfilmele  din Bayernische Staatsbibliothek München) din care rezultă cu multă claritate caracterul „non-Yalta” al regimurilor din aceste două ţări.

 

 

Rezumatul Raportului privind politica sovietică în România şi Bulgaria

 

Contradicţiile dintre angajamentele publice ale guvernului sovietic privind România şi Bulgaria, începând cu august 1944, şi politica ulterioară  au ca rezultat serioase diferenţe de opinie între acesta şi Statele Unite. În timp ce guvernul sovietic este public angajat prin declaraţiile dlui Molotov din 3 aprilie şi 25 august 1944 de a nu interveni în afacerile interne ale României, prin Declaraţia de la Yalta, de a stabili un guvern de largă reprezentare a tuturor elementelor democratice şi prin Acordul de la Potsdam, de a lărgi consultările cu delegaţiile americană şi engleză în cadrul Comisiei Aliate de Control din aceste două ţări, el a urmărit de fapt o politică de prelungire a ocupaţiei militare, de dominare politică mascată în România şi Bulgaria prin partidul comunist şi de penetrare economică extensivă atât directă, cât şi indirectă. Obiecţiile guvernului Statelor Unite faţă de această practică au fost exprimate prin notele sale din18 august şi 16 noiembrie 1944 către guvernul bulgar, cu privire la procedura electorală, şi prin notele sale din 14 martie şi 23 august 1945, privind formarea guvernului Groza şi criza constituţională din România.

Interpretarea sovietică privind guvernele democratice instaurate în baza Declaraţiei de la Yalta poate fi judecată tocmai prin regimurile pe care aceasta le sprijină în România şi Bulgaria. În ambele ţări, aceasta a sprijinit instalarea unor guverne de „front”, care aparent reprezintă toate grupările democratice, dar exclud „partidele burgheze”, care sunt în general în favoarea procedurilor constituţionale occidentale şi care în trecut s-au identificat cu politici antifasciste. La o examinare mai atentă, totuşi, Frontul Patriotic din Bulgaria şi Frontul Naţional Democrat din România nu sunt de fapt guverne de coaliţie în adevăratul sens al cuvântului, ci regimuri dominate în cea mai mare parte de către Partidul Comunist, în ciuda faptului că acesta este minoritar în ambele ţări. Partidele ţărăneşti şi socialiste, care în alegeri libere ar câştiga fără îndoială majoritatea în ambele ţări şi ar da semne de o reală democraţie în sensul estic al cuvântului, sunt membre ale acestor guverne de „front”. Totuşi, în ambele cazuri, ele nu sunt reprezentate de adevăraţii lor conducători, ci de „disidenţi”, rolul acestora nefiind pe măsura probabilei lor forţe, ei fiind în permanenţă supuşi unui atac din partea comuniştilor.

Fostele partide „burgheze” sunt reprezentate într-un grad mai scăzut şi se bucură de un sprijin redus în ambele ţări. În cazul României, un număr de elemente importante care în trecut au jucat un rol deosebit în sprijinirea politicii profasciste a regelui Carol sau a Mareşalului Antonescu, cum sunt liberalii lui Tătărescu şi anumite rămăşiţe ale legionarilor Gărzii de Fier, ocupă astăzi locuri în guvern.

Atât în România cât şi în Bulgaria sunt asemănări evidente în modul în care guvernul sovietic foloseşte guvernele comuniste. În ambele cazuri, acesta s-a bazat pe organizaţiile comuniste existente înainte de război, conduse de Ana Pauker în România şi Gheorghe Dimitrov în Bulgaria. În ambele ţări, comuniştii s-au limitat la  a pune mâna pe câteva posturi-cheie, prin care au reuşit să domine întregul guvern. Dintre acestea, cele mai importante sunt Ministerul de Interne, care controlează politica, şi Ministerul de Justiţie. În alte ministere, şi în special în Ministerul de Război, aceştia îşi exercită influenţa prin numirea de ofiţeri în posturi-cheie, la nivelul doi, care sunt fie comunişti, fie simpatizanţi. Atât în România, cât şi în Bulgaria, partidele comuniste sunt dirijate de Moscova şi toţi miniştrii comunişti au vizitat capitala rusă în cursul anului trecut pentru a discuta cu autorităţile sovietice. Există dovezi că sunt instalate linii telefonice directe cu Moscova, prin care se menţin legături permanente. Influenţa partidelor comuniste constă din a servi ca un modul de control asupra reprezentanţilor diplomatici şi militari sovietici în România şi Bulgaria, reuşind în felul acesta să anticipeze eforturile sovieticilor în promovarea politicii lor. În timp ce guvernul sovietic a trecut la exercitarea unei directe şi constante influenţe asupra afacerilor interne din cele două ţări, politica sa de exercitare a autorităţii printr-un partid minoritar a condus la un declin rapid al prestigiului sovietic şi a îndepărtat majoritatea partidelor care la început au dorit să coopereze cu ruşii.

În paralel cu politica sa de dominare a României şi Bulgariei, guvernul sovietic a fost foarte activ în extinderea controlului economic asupra acestor două ţări. În parte, această activitate economică s-a desfăşurat în cadrul Acordurilor de Armistiţiu cu cele două ţări, deşi în cazul României autorităţile sovietice au dat o mai largă interpretare drepturilor lor pe baza Armistiţiului, decât ar fi acceptat Statele Unite şi Marea Britanie în cazul în care ar fi fost consultate. În afara cadrului Armistiţiului, guvernul sovietic a încheiat acorduri comerciale care, cel puţin la început, au absorbit totalul surplusului exportabil al celor două ţări şi a blocat multe produse de care guvernul sovietic nu are strictă nevoie şi pe care intenţionează să le reexporte în alte ţări. Mai mult, în România, sub pretextul clarificării situaţiei întreprinderilor economice care au aparţinut firmelor germane, guvernul sovietic şi-a asumat controlul în importante sectoare ale economiei româneşti, cum sunt transporturile şi industria petrolieră, prin înfiinţarea de companii mixte sovieto-române.

Paralel cu acest program de dominare politică şi penetrare economică, autorităţile sovietice au neglijat sistematic să recunoască interesele americane şi britanice. Trebuie admis că prevederile Armistiţiului şi atmosfera creată de discuţiile sovieto-britanice de la Moscova, în octombrie 1944, au dat ruşilor motive temeinice să creadă că România şi Bulgaria au fost abandonate dominaţiei lor în exclusivitate. La Conferinţa de la Yalta, totuşi,  Statele Unite şi Marea Britanie au lansat o nouă politică, care a reafirmat interesele lor în aceste ţări, şi de atunci ele au încercat în mod repetat să redreseze echilibrul. Totuşi, în ciuda eforturilor considerabile, poziţiile delegaţiilor americane şi britanice în cadrul Comisiilor Aliate de Control nu s-au schimbat substanţial, iar încercările misiunilor americană şi britanică de a valorifica opiniile  guvernelor lor şi de a proteja interesele lor au avut doar un succes moderat. Separat de problemele politice generale, şi de prestigiu în general, principalele interese americane în aceste ţări sunt investiţiile în industrie (care sunt importante numai în România), relaţiile comerciale, libertatea de exprimare a opiniilor Statelor Unite prin intermediul presei şi filmelor, ca şi conducerea unor instituţii de informare.

Este semnificativ să remarcăm contraste în politicile guvernului sovietic în România şi Bulgaria. Partidul Comunist bulgar este o formaţiune autonomă destul de puternică, reprezentând probabil 20% din electorat. Autorităţile sovietice i-au lăsat  mână  liberă şi i-au acordat un sprijin general. În Bulgaria trupele sovietice de ocupaţie exercită o foarte mică influenţă asupra guvernului şi aproape toate grupările democratice au dorit, cel puţin la început, să se adapteze politicii sovietice. Excesele partidului comunist, şi nu o acţiune deschisă din partea autorităţilor sovietice, au condus la dezintegrarea coaliţiei Frontului Patriotic după încheierea ostilităţilor în Europa. În România, partidul comunist nu a reprezentat niciodată mai mult de 3 sau 4%, şi chiar şi astăzi singurii conducători în care ruşii au încredere deplină sunt Ana Pauker, Emil Bodnăraş şi Vasile Luca, care, ca  cetăţeni români, aparţin unor grupuri etnice minoritare. Deoarece autorităţile sovietice au trebuit să se bazeze pe un grup atât de  mic, nu au fost capabile să creeze o adevărată coaliţie guvernamentală şi nici să conducă problemele României decât printr-o intensă şi directă  intervenţie. Trebuie, de asemenea, remarcat faptul că Bulgaria a câştigat şi teritorial prin relaţiile sale strânse cu Uniunea Sovietică şi întrevede posibilitatea de a-şi îmbunătăţi situaţia faţă de Turcia, Grecia şi Iugoslavia.

Pe de altă parte, România, cu excepţia Transilvaniei de Nord, pe care oricum se aştepta să o redobândească, a suferit numai pierderi de pe urma ruşilor. O altă diferenţă o reprezintă monarhia. În timp ce în Bulgaria aceasta este un factor fără consecinţe, în România ea are o mare importanţă, de aceea autorităţile sovietice s-au străduit să-şi impună punctul de vedere trecând peste voinţa monarhului. Sunt, de asemenea, contraste semnificative în succesele politicii sovietice. În timp ce în Bulgaria majoritatea grupărilor democratice colaborează pentru a se adapta noii situaţii, blamând pentru tulburările create pe comuniştii extremişti bulgari, în România există o rezistenţă puternică din partea majorităţii elementelor democratice faţă de intervenţia sovietică directă în problemele ţării, sentiment ce se extinde până la un anumit nivel al conducerii comuniste autonome.

Judecând politica sovietică aşa cum se reflectă ea în România şi Bulgaria, pare probabil că guvernul sovietic este sincer în a crede că numai acele guverne sunt democratice şi prietene Uniunii Sovietice care sunt conduse de regimuri de „front” dominate de comunişti. Având în vedere sistemul politic intern din Rusia, lucrul acesta nu este surprinzător. Protestele Rusiei faţă de intervenţia altora în aceste două ţări sunt în mod sigur nesincere, pentru că permanentul şi puternicul lor amestec în politica internă a acestor ţări este atât de evident unui observator imparţial, încât negarea lui poate fi considerată ca o directivă de partid dictată de la nivel superior. În ceea ce priveşte intenţiile sovietice de ultimă oră în această zonă, nu există motive să credem că politica sovietică vizează mai mult decât stabilirea unei zone de securitate axată pe Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia. Trebuie accentuat, totuşi, că poziţia puternică pe care guvernul sovietic o vizează în Bulgaria şi România va fi, fără îndoială, folosită ca un mijloc de exercitare de presiuni asupra Greciei, Turciei şi Strâmtorilor şi ar putea fi transformată, fără mari eforturi, într-o trambulină pentru o agresiune în regiunea de Est.

Confruntate cu această atitudine sovietică în România  şi Bulgaria, Statele Unite au în faţă următoarea alternativă: de a-şi continua politica de aderare la poziţia avută la Yalta şi Potsdam sau de a ceda această zonă sferei sovietice de influenţă. Actuala politică a Statelor Unite se bazează pe două principii: că pacea va fi asigurată numai de guverne reprezentative în toate ţările cu tradiţii politice vestice şi că a ceda Sovietelor o sferă de influenţă acum ar însemna o invitaţie la expansiune în viitor. Dacă Statele Unite nu sunt pregătite să renunţe la aceste două principii, trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura aplicarea lor. Chiar dacă anumite avantaje temporare şi pe plan local pot fi obţinute printr-o intervenţie americană directă în România şi Bulgaria, trebuie recunoscut că nu se poate aştepta o îmbunătăţire semnificativă în aceste ţări fără o schimbare în politica sovietică. Trebuie, de asemenea, recunoscut că singurul mod de a schimba atitudinea sovietică este de a ţine alegeri libere în condiţii similare cu cele din Finlanda, Ungaria şi Austria. Pe baza experienţei trecute, este clar că alte măsuri, ca lărgirea bazei actualelor guverne prin remaniere, retragerea trupelor de ocupaţie sovietice etc. nu vor reprezenta garanţii sigure de schimbare a politicii sovietice câtă vreme nu vor fi alegeri libere.

 

Mark Ethridge

Washington D.C.

6 decembrie 1945

 

 

 

Din volumul Misiunea Ethridge în România, autor Ulrich Burger, editor Romulus Rusan, traducere Florica Mateiaş şi Raluca Schiau, Colecţia Documente, Bucureşti, Editura Fundaţiei Academia Civică, 2000