» » » » O Şcoală a Memoriei: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

O Şcoală a Memoriei: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

posted in: Procesul comunismului | 0

Ana Blandiana

 

Crearea Memorialului de la Sighet nu a fost pentru noi un scop, ci un mijloc. Nu ne-am propus să creăm o capodoperă muzeografică unde crimele istoriei recente să fie aşezate ştiinţific şi artistic pe rafturi peste care să se aşeze praful grăbit al indiferenţei contemporane. Ceea ce ne-am propus şi am căutat cu înfrigurare a fost un mijloc de resuscitare a memoriei colective, un instrument de reconstituire a propriei definiţii pentru o generaţie căreia i se spălase cu atâta eficienţă creierul, încât nu mai ştia nici dincotro vine, nici încotro se îndreaptă şi se dovedea incapabilă să transmită generaţiilor următoare ceea ce ar fi fost de transmis.

De altfel, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este format din două părţi complementare: Muzeul şi Centrul Internaţional de Studii asupra comunismului, care este realizatorul muzeului şi organizatorul acţiunilor care se desfăşoară în Muzeu, dezbateri, colocvii, conferinţe şi, în primul rând, şcoala de Vară, ca şi a proiectelor de cercetare derulate de departamentele editorial, de istorie orală, de arhivă.

Memorialul a fost organizat la Sighetul Marmaţiei, orăşel aflat în Nordul extrem al României, lângă frontiera cu Ucraina, în ruinele unei foste închisori politice, între timp abandonate: după război penitenciarul a fost administrat un timp de sovietici, apoi a servit de „depozit” pentru tinerii anchetaţi de securitatea română. În 1950-1955 au fost încarceraţi aici peste 200 de demnitari, academicieni şi prelaţi (majoritatea fiind necondamnaţi), ascunşi aici, la doi kilometri de graniţa sovietică, pentru a nu putea fi eliberaţi în urma vreunei răzmeriţe (de altfel, pentru a se justifica prezenţa atâtor oameni nejudecaţi, închisoarea de maximă securitate de la Sighet era considerată oficial „colonie de muncă”). În cei cinci ani de detenţie, 52 din cei 200 au murit, fiind supuşi unui regim de exterminare lentă (vârsta deţinuţilor fiind ridicată, iar cel mai bătrân având 91 ani).

O întrebare care ni se pune adesea în legătură cu Memorialul este: „De ce la Sighet, când au existat alte închisori mai mari, mai cunoscute şi, poate, încă mai îngrozitoare?”. Răspunsul, simplu, pe care l-am dat întotdeauna, este: „Pentru că Sighetul a fost începutul. Pentru că Sighetul este locul în care, cu o claritate aproape teoretică, au fost puse în practică şi s-au demascat procedeele şi etapele represiunii care, ca să poată deveni cu adevărat eficientă, trebuiau mai întâi distruse elitele. Sighetul Marmaţiei a fost locul unde, din prima clipă, a început exterminarea elitelor politice, culturale, religioase, dar şi sociale, profesionale, morale. La Sighet au fost tăiate profilactic vârfurile de orice natură ale societăţii, eliminându-se astfel orice posibilitate de recoagulare a societăţii civile.

Acelaşi oraş – Sighetul Marmaţiei – trecuse în deceniul anterior printr-o experienţă dură: deportarea în aprilie 1944 de către autorităţile germano-hortiste (prin Dictatul de la Viena Nordul Transilvaniei era ocupat de maghiari) a evreilor spre lagărele de exterminare Auschwitz şi Buchenwald (în oraş există azi o casă memorială a laureatului Nobel Elie Wiesel, unul din supravieţuitorii holocaustului). Tot Sighetul a fost locul în care, mai târziu, deportaţii din URSS, storşi de vlagă, erau repatriaţi în România. Deci, un loc încărcat cu tragism şi care arată dimensiunile represiunii pe care le poate atinge totalitarismul, fie el brun sau roşu. În plus, – asemenea oricărei închisori comuniste – închisoarea din Sighet este simbolul încălcării de către o infimă minoritate politică – nomenclatura – a dreptului la viaţă, la libertate, la proprietate, la cuvânt, pentru toţi ceilalţi.

În 1993 am propus Consiliului Europei proiectul transformării acestei închisori într-o instituţie internaţională a memoriei represiunii comuniste, proiect pe care Consiliul Europei l-a luat sub egida sa. Primăria municipiului Sighet ne-a cedat clădirea. La început, fondurile au fost strânse din donaţii private ale exilului, am înfiinţat reprezentanţe de sprijin în SUA, Germania, Franţa („Association pour le Memorial Sighet”); de asemenea, în primii şapte ani, participarea istoricilor străini a fost sponsorizată de Consiliul Europei. În continuare, am fost sprijiniţi de „National Security Archive” din Washington DC şi de fundaţiile germane „Adenauer”, „Seidel”, „Ebert”. În 1997 Parlamentul României a declarat Memorialul „ansamblu de interes naţional”, acordându-i o indemnizaţie anuală (echivalentul a 60 000$), dar problema banilor rămâne în continuare una mereu acută. Niciodată, însă, cei ce ne-au sprijinit nu au pus condiţii ţinând de organizarea sau de funcţionarea muzeului. Reabilitarea clădirii, transformarea cimitirului într-un peisaj al memoriei, construirea unui spaţiu de reculegere şi achiziţionarea unor grupuri statuare au fost fazele exterioare ale proiectului. Partea cea mai grea a fost însă stabilirea metodei ştiinţifice pentru transformarea celulelor în săli de muzeu. Ruina pe care o preluasem avea doar o firmă şi câteva plăci comemorative puse de primărie – şi acelea având unele erori. Am decis să luăm totul de la capăt. Din 60 de celule, până în prezent am compus doar 52 de săli de muzeu, parcurgând cronologic şi tematic cei 45 de ani de comunism. De pildă: „Istoria ţărilor est-europene”, „Falsificarea alegerilor din 1946”, „1948 – anul sovietizării”, „Crearea şi activitatea Securităţii”, „Colectivizarea forţată a agriculturii”, „Desfiinţarea partidelor democratice”, „Desfiinţarea Academiei” „Deportările”, „Munca forţată”, „Demolările”.

Pentru aceasta aveam nevoie de o bancă de date mult mai amplă, pe care am realizat-o începând din 1993. Întreaga activitate de cercetare s-a desfăşurat în Centrul nostru Internaţional de Studii asupra Comunismului, având un consiliu ştiinţific format din Thomas S. Blanton, Vladimir Bukovski, Stéphane Courtois, Dennis Deletant, Helmut Müller-Enbergs şi din istoricii români (foşti deţinuţi politici) Şerban Papacostea şi Alexandru Zub. Am făcut 3000 de ore de înregistrări de istorie orală (parte din ele le-am depus la Institutul Hoover din Stanford-California). Am organizat la Sighet 10 simpozioane, care au parcurs pe orizontală cei 45 de ani de comunism (colecţia „Anale Sighet” cuprinde 7. 000 de pagini de astfel de texte, constând fie din studii ştiinţifice, fie din mărturii directe). Din zecile de mii de documente scrise am publicat o altă colecţie, „Documente”. În „Biblioteca Sighet” – alte câteva mii de pagini de studii şi memorii. Prin alte 19-20 de seminarii, am intrat „pe verticală” în diferite teme cuprinse în cronologia evenimentelor. Un ultim proiect, aflat încă în curs de desfăşurare, îşi propune să realizeze un recensământ al populaţiei concentraţionare dintre 1945-1989, folosind instrumentele de cercetare ale statisticii şi ale sociologiei, pe baza celor 93 000 de fişe de încarcerare aflate în arhiva Memorialului. În ceea ce priveşte muzeul, totul a fost informatizat, iar în săli sunt CD playere cu înregistrări de istorie orală. Vizitatorii citesc documente, văd imagini, ascultă mărturii înregistrate şi capătă o imagine holografică, aş zice, a mecanismelor de funcţionare a urii de clasă şi de reprimare a celor mai elementare drepturi ale omului şi a urii de clasă, a urii ca combustibil al istoriei (jurământul celor ce intrau în securitate începea astfel „Jur să urăsc din adâncul fiinţei mele pe toţi duşmanii…”).
De altfel, ura şi fanatismul continuă să existe chiar dincolo de dispariţia formelor instituţionale în care a proliferat. Pentru că, într-adevăr, comunismul a dispărut ca sistem, dar nu ca metode şi ca mentalităţi, încât analizarea lui este un proces util în egală măsură trecutului şi viitorului. Este destul să ne gândim că membrii organizaţiilor teroriste ai deceniilor 6, 7, 8 se antrenau în tabere şi poligoane din ţările de Est şi foloseau arme de producţie cehă şi sovietică, ca să înţelegem că studierea comunismului şi a metodelor sale poate fi văzută şi ca un instrument inteligent de înţelegere şi rezolvare a problemelor lumii actuale.

Tocmai în acest sens, proiectul nostru şi-a adăugat  în ultimii opt ani prin Şcoala de Vară o deschidere spre viitor, completând cercetarea şi prezentarea adevărului cu găsirea căilor de transmitere a lui spre generaţiile următoare. Astfel, Memorialul de la Sighet întregit cu Şcoala de Vară este locul şi mijlocul prin care adolescenţii de azi, neatinşi de aripa neagră a malformării trecute, află ceea ce proprii părinţi nu au ştiut ce să le spună: cine sunt ca rezultat al geneticii istoriei şi cine pot deveni, ca opere ale lor înşişi. Prin Şcoala de Vară, Muzeul Memorial devine un muzeu viu, o instituţie a memoriei în mişcare organică, făcând să treacă de la o serie umană la alta adevărurile fără de care nu se poate înainta. Aşa cum plantele uscate şi putrezite devin humusul care hrăneşte noile plante numai în măsura în care reuşesc să-şi treacă seminţele în stratul format astfel, la Sighet suferinţele părinţilor capătă sens şi pot deveni materie primă a creşterii intelectuale şi morale prin semănarea în alte vieţi a adevărurilor pentru care s-a murit. Prin Şcoala de Vară Memorialul Victimelor Comunismului se mută dintre pereţii închisorii din Sighet între tâmplele celor – până acum – 800 de tineri dispuşi să înţeleagă istoria pentru a se înţelege pe ei înşişi. Iar dacă mass-media de consum, mai eficientă decât teroarea, nu va reuşi o nouă spălare a creierelor, acest muzeu sădit între circumvoluţiuni va avea şanse să treacă din generaţie în generaţie.

Muzeul propriu-zis este deschis vizitatorilor zilnic, şi are o audienţă extraordinară, mai ales vara şi iarna, când se înregistrează 300-500 (uneori chiar 700) intrări pe zi. Dintre aceştia, 40% sunt tineri, 20% maturi români, iar 40% turişti străini. Sentimentul aproape general este următorul: vin la muzeu din curiozitate (pitorescul unei închisori văzute pe dinăuntru) şi ies cu lacrimi în ochi, cutremuraţi de adevărurile nude pe care le descoperă parcurgând sălile. Performanţa muzeului se măsoară prin numărul de vizitatori şi prin însemnările acestora în cărţile de impresii, unde predomină un tulburător amestec de uimire, emoţie şi recunoştinţă pentru informaţia oferită.  Mărturisesc că aceasta a fost şi intenţia noastră: să evităm prezentarea senzaţională a istoriei (am fi putut s-o facem, şi încă mult mai uşor!) şi să convingem (ori chiar să emoţionăm) prin seriozitatea documentului, fotografiei, statisticii, mărturiei şi chiar prin prezenţa unor opere de artă capabile să sugereze, mai nuanţat decât datele ştiinţifice, suferinţa care este adevărata materie primă a cercetării.
În multele sute de pagini de impresii ni se fac uneori sugestii. Un exemplu de sugestie care influenţează creerea muzeului: o delegaţie cehă, condusă de doamna Sustrova, fostă purtătoare de cuvânt a „Chartei ’77”, a propus ca în Memorial să se ofere câte o sală fiecărei ţări din Est. În acest moment există deja – realizată de Institutul Polonez – o sală „Solidarnosc”, şi una dedicată „Primăverii de la Praga” şi invaziei Cehoslovaciei din 1968 – iar în colaborare cu Institutul Gauck şi Fundaţia Havemann din Germania – se lucrează la alta, dedicată revoltei din 1953 şi ridicării zidului Berlinului. Alte două săli vor fi dedicate Revoluţiei din 1956 din Ungaria şi, respectiv, marilor disidenţi sovietici din anii ’70. De altfel, ca urmare a unor sugestii şi colaborări, Memorialul a adăpostit expoziţii temporare din Republica Moldova, Polonia, fosta RDG şi, la rândul lui, a organizat o expoziţie itinerantă, care a trecut până acum prin zece oraşe germane (inaugurată de Dr. Gauck la Frankfurt în 1999 şi parcurgând între timp Tübingen, Hamburg, München, Dortmund, Berlin, Düsseldorf, Augsburg, Heidelberg, Köln).

Procentajul tinerilor printre vizitatori, ca şi vizitele şcolare organizate de profesori de istorie din toată ţara, ca şi deplasarea unor grupe de studenţi de la facultăţi de istorie din România sau Germania, pentru a-şi ţine cursurile sau a face practică în muzeu, ca şi tezele de licenţă tot mai numeroase dedicate Memorialului îl transformă pe acesta într-o adevărată instituţie de învăţământ. Ideal ar fi, dacă ar exista fonduri, ca la Şcoala de Vară să participe şi tineri din afara graniţelor României şi Republicii Moldova, pentru a asculta profesorii, specialişti în istoria comunismului, care vin din SUA, Franţa, Anglia, Germania şi, bineînţeles, din România sau alte ţări ex-comuniste. S-ar face astfel un pas înainte spre apropierea celor două Europe care, pentru a deveni cu adevărat una singură, vor trebui – înainte de a se uni – să se cunoască, şi să-şi unească nu numai economiile şi politicile publice, ci şi obsesiile.
În acelaşi timp, instituţie de cercetare, de muzeografie şi de învăţământ – şi, prin împletirea acestor trei caracteristici, instituţie unică în felul ei în lume – Memorialul de la Sighet nu este o instituţie de stat, ci o realizare a societăţii civile din România şi, implicit, o dovadă că această societate civilă a reuşit să renască.

În numele societăţii civile, atât de programatic distrusă şi care se reface atât de greu, Memorialul de la Sighet nu este o pledoarie împotriva sau pentru o anumită coloratură politică, ci pentru nevoia de adevăr şi de respect al fiinţei umane, care trebuie să aparţină tuturor. Nici o ideologie din lume nu poate justifica o crimă, iar într-o crimă politică nu-i vorba de raportul dintre dreapta şi stânga, ci de acela dintre victimă şi călău. Distrugerea memoriei – crimă contra naturii şi crimă contra istoriei, în acelaşi timp – a fost principala operă a comunismului. Căci, spre deosebire de toate dictaturile şi de toate terorile din istoria omenirii, comunismul nu cerea supuşilor lui doar să fie supuşi, el le cerea să fie şi fericiţi că sunt supuşi. Umilinţă şi aberaţie pe care numai memoria putea s-o împiedice, pentru că memoria este scheletul oricărei societăţi, iar în măsura în care este distrusă – şi comunismul aproape că a reuşit asta – societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după fantezia oricât de criminală a oricui. Memorialul Sighet este argumentul şi simbolul importanţei şi necesităţii memoriei pentru existenţa societăţii civile, în absenţa cărora popoarele devin populaţii, iar istoria – povestea incredibilă a malformării sufletului colectiv.