» » » » Revista 22 – Jurnal. Ultimele caiete

Revista 22 – Jurnal. Ultimele caiete

posted in: Evenimente | 0

În următoarea lună, Fundaţia Academia Civică va publica un volum neobişnuit: Doina Cornea – Jurnal. Ultimele caiete.

Dacă ar trebui să rezum într-o singură frază succinta tema acestei cărţi, ea ar fi: de unde vine răul şi cum putem să i ne opunem. Este chiar melodia de bază, cantus firmus, cum spuneau vechii muzicieni, care revine şi la care se revine mereu, reprezentând chiar tema vieţii misterioasei fiinţe, în acelaşi timp autoare şi personaj al cărţii. Pentru că Doamna Doina Cornea (e de-a dreptul ciudat cum acest nume nu poate fi folosit fără apelativul de reverenţă) este o fiinţă stranie nu numai prin cantitatea disproporţionata de îndrăzneală pe care o conţine, ci şi prin amestecul de sfială şi severitate, de duioşie şi de lipsa de complezenţă, de compasiune şi de neînduplecare cu care priveşte în jur şi în sine însăşi. Aşa cum o apă adâncă şi limpede este întotdeauna mai misterioasă decât una tulbure, care îşi camuflează adâncimea, misterul acestei priviri constă în simplitatea cu care reuşeşte să răstoarne regulile viciate ale mentalului colectiv, redând normalităţii sensul moral şi reuşind să pună deasupra atotputerniciei răului semnul îndoielii.

Ne face plăcere să oferim în avanpremieră revistei 22 câteva fragmente din această carte care reuşeşte să completeze imaginea atât de friabilei şi atât de rezistenţei Doamne care, mai bine de un deceniu, în fata restului lumii şi în faţa propriei noastre istorii, ne-a ţinut locul tuturor. (Ana Blandiana)

17 octombrie 1988

(Reflecţii pentru nepoţii mei, când vor fi mari!)

O, nu am să vă spun cum zeci de securişti şi miliţieni mă urmăresc! Cum mă împiedică să vorbesc cu prieteni sau cunoştinţe. Cum îi terorizează pe toţi cei ce încearcă să vorbească cu mine pe stradă.

Aş vrea doar să vă spun că numai în astfel de condiţii aspre de izolare forţată, când oarbă duşmănie a întregului aparat represiv o simţi îndreptată împotriva ta, când eşti obiectul abuzului absolut şi constaţi că legile nu te mai protejează… numai în astfel de condiţii îţi dai seama de valoarea unui zâmbet ce ţi se adresează pe stradă, de atingerea unei mâini binevoitoare, de o vorbă bună venită din partea unui semen necunoscut. Îţi dai seama, de fapt, ce înseamnă căldură umană, aşa cum emana ea dintr-o „banală“ întâlnire cu celălalt. Aşa o considerăm, banală, acea întâlnire întâmplătoare, până în anii aceştia oropsiţi. Treceam indiferenţa pe lângă semenul meu şi nu realizăm câtă bogăţie poate ascunde un zâmbet, un mic gest de afecţiune – anonim.

Să fiţi mereu atenţi, iubiţii mei nepoţei, la aceste umile semne… Darul lor fugitiv şi timid vă va lumina cugetul dacă veţi învăţa să-l primiţi şi să-i răspundeţi cu aceeaşi căldură.

Într-una din zile stăteam la coadă să-mi scot raţia de alimente. Securistul s-a postat lateral, la doi paşi de mine, în magazin. În urma mea venea o bătrânică în port ţărănesc. S-a sprijinit cu mâna de umărul meu. Oboseală? Simpatie? Dorinţa de comunicare în deşertul acela urban? Cert e că nu mă cunoştea. Altădată, gestul ei m-ar fi indignat. Acum am simţit că între noi se stabilea o legătură umană, în acel spaţiu cenuşiu. Totuşi, acea mână de pe umărul meu o simţeam mai fragilă decât eram eu. Mi-am întors capul, am privit chipul acelei necunoscute şi i-am zâmbit. Privirea ei temătoare implora parcă ocrotire. Fără să conştientizeze, mi-a umplut sufletul de căldură şi de iubire. Îi eram recunoscătoare acelei firave măicuţe că-mi prilejuia acea imensă bucurie de a iubi şi proteja pe cineva în puştiul care ne înconjura. A urmat o avalanşă de întrebări, de mici observaţii în legătură cu marfa, cu banii, pe care m-a rugat să îi număr, de mici mărturisiri personale; astfel am aflat că avea nouăzeci de ani, că era străbunica şi îşi mai ajuta, cum putea, familia de la oraş, fiicele… iată, stând la coadă pentru aprovizionare.

*

Dragii mei nepoţei, am mai avut o astfel de întâlnire revelatoare. Eram cu Tin-Tin2 în cimitir. La ieşire, o cerşetoare în vârstă ne-a solicitat ajutorul. M-am uitat la chipul ei, era de o paloare izbitoare. Ne-am oprit oferindu-i câţiva bănuţi, am întrebat-o dacă nu suferea de stomac, dacă avea familie în jurul ei, care să-i mai poarte de grijă… Ne-a spus că şi în clipa aceea o chinuia stomacul, că avea copii, dar nu mai ştia nimic de ei, erau plecaţi care încotro. I-am mai spus să intre la policlinica, avea dreptul la consultaţii şi îngrijiri medicale gratuite. Părea bucuroasă, sărmana, că stăteam de vorbă cu ea şi nu contenea să ne mulţumească. După ce ne-am despărţit, i-am spus lui Tin-Tin că, în acea perioadă de strictă izolare, noi aveam, probabil, mai mare nevoie de ea decât ea de noi… Mi-am promis atunci să nu uit această experienţă.

Cluj, la 20 noiembrie 1988

Trec adesea (vai, de cele mai multe ori chiar!) pe lângă darurile existenţei, fără să le bag în seamă, şi mă plâng mereu de golul dureros pe care mi-l lasa în suflet toate cele pe care aş dori să le am şi nu le pot avea. Sentiment de frustrare. Acum câteva zile, mai ales, am simţit acest decalaj cu o mare acuitate. Mă simţeam nefericită că nu eram liberă. Prezenţa miliţienilor la poartă, paşii securiştilor în urma mea mi-au transformat plimbarea solitară – al cărei scop fusese întâlnirea de taină cu liniştea cerului, cu blândeţea copacilor şi aromele pământului – într-o amară neputinţa de a mă menţine în acea adâncă limpezime interioară de la care pornisem. Nelegiuitele stridente şi ecouri venite din afară m-au smuls din centrul meu, aruncându-mă, neputincioasă, în cea mai periferică, dar şi cea mai vulnerabilă zona a fiinţei mele. Numai în acest perimetru e posibilă sfâşierea şi pulverizarea eului.

O jalnică şi obsedantă frustrare a pus stăpânire pe mine. Deodată, ajunsă acasă, mi-am amintit zilele petrecute în celulă din beciurile Securităţii. E un an de atunci. Am revăzut lumina murdară revărsata ziua şi noaptea, deopotrivă, asupra noastră din tubul livid de neon, tencuiala zgrunţuroasă şi umedă, masa de piatră (cât suprafaţa unei noptiere) prinsă între cele două rânduri de paturi din fier, suprapuse; frigul şi mucegaiul pretutindeni… şi, mai ales, cumplită spaimă de a-l şti şi pe Tin-Tin arestat alături de mine… sacrificat… Iar acum, acasă, în fotoliul meu… Tin-Tin liber… O generoasă pata de lumină pe covor… Cât n-aş fi dat, acolo, pentru o suprafaţă – fie şi numai de un centimetru pătrat – iluminată de razele soarelui! Cât n-aş fi dat doar pentru câţiva centimetri pătraţi de geam prin care să văd lumina zilei sau nişte crengi vestitoare de anotimpuri! Cât n-aş fi dat să am şi o plăntuţă căreia să-i port de grijă! M-am uitat cu oarecare vinovăţie la Craciunica mea, de pe pervazul ferestrei, încărcată de boboci (mi-a dăruit-o mamă, cu vreo douăzeci de ani în urmă). Uneori, o ud aproape mecanic, fără un gând de iubire sau de bucurie pentru ea…, fără a lua în seamă acest mic dar, acest semn de iubire care vine spre mine de undeva… Deodată, ca printr-o neaşteptată şi magică inducţie, venind din partea Craciunelei, m-am regăsit în centrul meu, în acel spaţiu tainic al comuniunii, deschis tuturor iubirilor şi întâlnirilor sacre.

Cluj, la 27 noiembrie 1988

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru experienţele spirituale pe care îmi permiţi să le fac. Ajută-mă să pot fi mai trează, mai atentă la ce se petrece în spiritul meu. Să-l păstrez cât mai mult deschis spre Tine. Să nu Te uit, să nu-Ţi uit prezenta. Prezenţa Ta o percep că iubire de Tine (dar şi ca libertate, posibilă doar în spaţiul comunicării esenţiale), raportând-o, aceasta iubire de Tine, mereu la ceea ce mă înconjoară. Ajută-mă să fiu mai atentă la imediatul din jur: craciunica, azaleea, mamă, Tinu3, Tin-Tin, grădină, ciobul de cer printre crengi…, dar şi la ceea ce este dincolo de aceste realităţi…

Ce să fac însă cu miliţianul din poarta? Dar cu securistul care m-a lovit şi insultat… care încearcă să-mi întemniţeze spiritul şi să-i răpească puterea? Cu ei ce să fac? Cum să-mi păstrez libertatea faţă de ei, înţelegând prin libertate lipsa oricărei convulsii interioare, lipsa oricărei condiţionări de ură? Cum să mă feresc de închidere, de împuţinare şi uscăciune? Ajută-mă, Doamne, să-mi însuşesc învăţătura lui Iov: să-i proiectez şi pe ei în planurile Tale absolute, care mie îmi scapă, dar pe care, chiar neînţelegându-le, trebuie să doresc să le accept cu supunere (sunt şi ei creaturile Tale) şi cu dragoste de Tine.

*

Suntem, în fond, cu toţii produsul parţial al propriilor noastre răutăţi comise cândva, precum şi al căderii noastre comune. Este un gând care eliberează de ură. Lumea noastră, plină de imperfecţiuni, se afla pe cea mai de jos treaptă a fiinţării: o inadecvată întrebuinţare a libertăţii datorită egolatriei noastre; fragilizarea binelui; obnubilarea adevărului; căderea în materialitate – supusă duratei şi morţii. Sunt cele mai grăitoare semne ale acestei prăbuşiri.

*

Libertatea, că experienţa trăită, nu o percep decât în momentele mele de iubire de Dumnezeu, implicată în relaţiile: eu – lume, eu – tu. Dacă vreau, aşadar, să rămân liberă, nu trebuie să părăsesc tărâmul iubirii. În acest sens, se impune să-mi exersez mintea şi spiritul. De aceea, atenţie mare la raporturile mele cu cei mai apropiaţi de sufletul meu: mamă, Ţinu, copiii, nepoţii! Oricât de greu mi s-ar părea uneori. Ele, aceste relaţii, sunt pietrele de încercare ale sufletului meu.

Doar prin experienţa Iubire – Libertate, despre care vorbeam mai sus, sufletul iese oarecum din contingenta, din vremelnicia haotică, participând la absolut.

Cluj, la 28 noiembrie 1988

Noi însumam, se pare, două existente. Una istorică, supusă unui şir lung de vicisitudini venite din afară şi din noi înşine. Acestea reuşesc până la urmă să pună stăpânire pe noi, stirbindu-ne identitatea esenţială. Cealaltă, absolută, ancorată în Eternă iubire de Dumnezeu (care trece dincolo de moarte), scapa cumva schimbărilor inconsecvente, determinate de timpul istoric. Ea este o benefică ancorare în permanenţă inalienabila a Spiritului Viu al lumii. Din păcate, condiţia noastră istorică degradata ne ascunde tot mai mult existenta (fiinţă) absolută din noi, până la a-i şterge uneori orice urmă. Această pierdere a limpezimii originare e consecinţă păcatului originar. În sens metafizic, păcatul originar este scindarea conştiinţei personalizate şi desprinderea ei, prin cunoaştere, de universal. Dar însăşi cunoaşterea noastră – prin desprinderea omului de Centrul său Esenţial – din intuitiv-globala, cum fusese la origine, devine fragmentara; din esenţială devine contingenta. În sens experimental, păcatul originar mai este şi moştenirea de la o generaţie la alta a unei mentalităţi (inconştiente), tot mai viciate, transmise de-a lungul timpului fiecăruia în parte, de societate, de şcoală, de familie.

Cluj, la 6 decembrie 1988

Zi însorită de iarnă. Îmi fac plimbarea obişnuită prin cimitir. Securiştii după mine. Încerc să-i izolez: să nu percep decât splendoarea zăpezii aninate de crengi. Perspectiva în adâncime a aleii mărginite de copacii seculari, cu crengile lor îngemănate spre vârf, formând ca nişte arcade succesiv-descrescande în depărtare… Apele azurului printre ramuri par uriaşe vitralii. De câte ori refac acest itinerar găsesc o altă lumină, alte culori, alte combinaţii de tăceri şi de foşnete… Plimbarea este mereu inedită şi surprinzătoare! Iar ritmul paşilor îmi dictează parcă ritmuri de poezie. Aşa s-a alcătuit micul meu volum de versuri.

Cluj, la 11 decembrie 1988

Pentru a scăpa de timiditate şi de laşitate, am fost cât de cât ajutată de împrejurările istorice nefavorabile în care mi-a fost dat să trăiesc: 1940–1944, ocupaţia maghiara a Transilvaniei de Nord; 1945–infinit, comunismul. Abuzurile, nedreptatea – mai ales în regimul comunist – erau atât de evidente, încât laşitatea (chiar şi în mintea unui copil, respectiv a unui adolescent) ar fi însemnat dezonoare… O, cât e de salutară pedagogia suferinţei!

Mult mai greu mi-a fost şi îmi este să mă războiesc cu egoismul meu. Atâta timp cât duşmanul, opresorul este unul exterior şi te ridici împotriva lui în numele dreptăţii, apărând demnitatea unei societăţi, a unui grup sau chiar a unui individ, e mult mai simplu.

Îmi reamintesc cu oarecare plăcere gestul meu de solidaritate spontană faţă de colegii mei de clasa evrei, printre care prietena mea, Fanny Klein, în acea şcoală maghiara, când (în 1944, spre primăvara) profesorul de sport, Supiter Robert, responsabil de mişcarea fascista autohtona (nyilaskeresztes), i-a umilit îngrozitor pe aceşti copii, cu steaua lui David prinsă de uniformă, în faţa tuturor elevilor adunaţi în sala festivă a şcolii, arhiplina, să asiste tăcuţi la spectacolul jalnic pe care ni-l oferea. După un şir de întrebări retorice puse nouă, neevreilor, de tipul: „ştiţi voi, copii, de ce mor taţii voştri pe front?“, la care, bineînţeles, răspundea tot el: „Din cauza lor!“, arătând cu degetul spre colegii evrei, rechizitoriul s-a sfârşit cu bine cunoscutul urlet: „marş afară!“. M-am ridicat şi eu de pe scaun, ţinând-o de mână pe Fanny care plângea, şi am ieşit odată cu ea din sală, în ciuda strigătelor profesorului care, de data aceasta, mi se adresau mie: „Hai înapoi, Cornea, tu nu trebuie să ieşi!“. Nu m-am întors.

Lucrurile se complică îngrozitor atunci când duşmanul vine din interiorul nostru, cu precădere atunci când în joc sunt relaţiile cele mai intime ale eului cu cei apropiaţi lui. Abia atunci te ai de înfruntat pe tine cu tine însuţi. Pentru că ai de ales între a-ţi sacrifica mică, iluzoria fericire personală sau pe cea a celor dragi ţie. În această privinţă, fie că era vorba de tată, de mama, de Ţinu sau de copii, alegerile mele lăsau adesea mult de dorit.

Cluj, la 15 decembrie 1988

Un alt rău ivit în cugetul meu.

Între anii 1940–1944, nu mai eram premianta. Faţă de părinţi justificam rămânerea mea în urmă în clasamentul şcolar exclusiv prin persecuţia etnică practicată de unii profesori. Ceea ce nu cred că era tocmai exact, cel puţin pentru şcoala germana pe care am mai putut-o frecventa doar până în 1942. În anul următor, a apărut o lege care interzicea elevilor să frecventeze alte şcoli decât cele de limba maternă sau şcolile de stat. Cum şcolile romaneşti – cu profil gimnazial şi liceal – au fost desfiinţate sub ocupaţia maghiara (excepţie făcând scoala normală din Oradea, scoala normală din Gherla, liceul teoretic din Cluj, unde limbă de predare era romana), am fost nevoită să mă înscriu în gimnaziul unguresc de stat din Reghin. Evident, discriminarea etnică era mai puternică în această şcoală, dar ea n-ar fi trebuit să mă împiedice să muncesc… căutând apoi şi false justificări.

Întrebarea rămâne totuşi de unde îmi venea aceasta abdicare lăuntrică în fata efortului pe care îl reclamă orice studiu. Privind retroactiv, cred că pe lângă un fel de oboseală caracteristică pubertăţii, mai există o cauză, mult mai profundă, care îmi paraliza elanul şi de a cărei dimensiune reală nici nu-mi dădeam bine seama pe atunci. Abia mai târziu şi până în ziua de azi, de câte ori încerc o reconstituire a acelor ani, amintirea lor se revărsa asupra mea cu intensitatea unei unde de şoc. De la o zi la alta, m-am trezit fără patrie; într-o ţară străină, neprimitoare, într-o limbă pe care n-o mai înţelegeam. Lumea s-a răsturnat pentru mine, şi-a schimbat înfăţişarea, n-o mai recunoşteam: trecătorii mă apostrofau când mă auzeau vorbind româneşte, directorul şcolii m-a bătut din acelaşi motiv, colegele nu mă frecventau, Klara, cea mai bună prietenă, m-a trădat…

Totuşi, aceasta mutilare a micii făpturi firave ce eram pe atunci, dacă mi-a stins treptat energiile canalizate spre studiu, mi-a trezit concomitent (sub influenţa exemplului mamei) disponibilităţi de a nu mă lasa îngenuncheata. Dar m-a mai învăţat ceva ce am încercat să valorific mai târziu: cum nu trebuie să se poarte o majoritate etnică faţă de o minoritate conlocuitoare în acelaşi stat. Au fost, iată, părţile bune, generate de rău. În timp ce falsele justificări faţă de părinţi şi faţă de mine însămi ale slabelor mele rezultate şcolare erau derapaje evidente ale conştiinţei mele de atunci.

Cluj, la 2 ianuarie 1989

Intelectualii, statutul şi comportamentul lor mă preocupă şi îngrijorează. Ce este un intelectual, în viziunea mea? E omul care printr-un efort spiritual şi intelectual ajunge la o „bună aşezare în lume“ că fiinţă morală, devenind totodată o conştiinţă a lumii, ca martor şi mărturisitor (nicidecum că tăinuitor) al adevărului.

Cluj, la 3 ianuarie 1989

Intelectualul, prin atitudinile sale de viaţă, ar trebui să propună un model existenţial ideal în raport cu provocările, dar şi cu exigenţele veacului. Astfel, el s-ar manifesta mereu că un purtător al energiilor înnoitoare ale neamului, poate chiar ale omenirii.

*

Cultură nu poate fi vie decât în măsura în care valorile ei sunt trăite, transformate în atitudini spirituale manifeste şi constante, chiar şi în cele mai potrivnice împrejurări. Artiştii, scriitorii noştri sunt, în bună parte, numai meseriaşi, producători iscusiţi de obiecte de artizanat artistic (poezie, proza), în care nu pun nici un fel de crez, de vreme ce sunt oricând dispuşi să facă concesii politicului, modei, care tot un fel de cenzură e. Paradoxal e însă faptul că aceiaşi scriitori se lamentează apoi că nu intra în universalitate… or, acolo nu intră decât acele opere care poartă pecetea unei creaţii vii.

Cluj, la 5 ianuarie 1989

A fi intelectual nu înseamnă doar a avea un important bagaj de cunoştinţe şi a fi priceput în a le folosi. Desigur, aceasta este, şi ea, o componentă a calităţii de intelectual. Dar nu ajunge doar atât. Când mă gândesc la marile noastre figuri de intelectuali din trecut, constat că ei aveau ceva în plus; iar acest „ceva“ era esenţial pentru că îi propulsa la un cu totul alt nivel. Acest altceva diferenţial constă, mai ales, într-o mărturisire consecventa a adevărului, vreau să spun, a gândului lor adevărat despre realitate. Ei se considerau martori ai evenimentelor şi se simţeau moralmente obligaţi să le descifreze şi evalueze prin filtrul sensibilităţii lor morale, contribuind totodată la limpezirea conştiinţei semenilor lor. Inteligenţa, erudiţia, chiar actele acelor intelectuali erau constant luminate de fiinţa lor spirituală care dădea unitate, avânt, forţa întregii lor activităţi.

Înţeleg prin fiinţă spirituală acele exigente interioare, valorice, constante, prin care omul răspunde provocărilor realităţii. Doar atunci când întreaga activitate a cărturarului se organizează în funcţie de aceste exigente de adevăr, de dreapta judecată, de bine şi de frumos, putem vorbi de un adevărat intelectual, doar atunci se prezintă în faţa noastră o conştiinţă, un destin uman. Acestei familii spirituale i-au aparţinut Gheorghe Brătianu, Vasile Pârvan, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Dimitrie Guşti, Anton Dumitriu, îi aparţine Mihai Sora, i-au aparţinut episcopii greco-catolici, morţi prin închisorile comuniste pentru crezul lor*; celor care au urmat, începând cu anii 1950, chiar şi atunci când s-au ridicat deasupra mediocrităţii intelectuale, le lipseşte această dimensiune spirituală coordonatoare a inteligenţei, a talentului, a demersului în viaţa socială. Ei nu sunt decât tehnicieni ai inteligenţei. Ar putea deveni adevăraţi intelectuali, în funcţie de deschiderea lor reală faţă de valorile esenţiale şi de mărturisirea acestora de către ei.

* La fel şi monseniorul Vladimir Ghika, despre care am luat cunoştinţă abia după 1990, pentru a nu-i aminti decât pe cei mai ilustrativi din punctul meu de vedere. (Doina Cornea, 2007)

Cluj, la 27 ianuarie 1989

Tot despre calitatea de intelectual. Pornesc de la ideea cunoaşterii că împletire duala între raţiune (raţionare) şi contemplare (cred că Lucian Blaga, în Eonul dogmatic, vorbeşte aproximativ despre acelaşi lucru, folosind însă altă terminologie: raţiune şi dogma – aceasta din urmă că revelaţie mistică). Primă este supusă unor legi logice, valabile pentru orice demonstraţie a gândirii şi va apărea deci că mijlocitoare în descoperirea adevărului. A doua este fondată pe intuiţie şi spontaneitate; ea apare nemijlocit în străfundul fiinţei noastre, răspunzând unei exigente intime de adevăr. Dacă raţionalitatea sau raţionarea sunt întemeiate pe obiectivitate şi exterioritate (în sensul de oglindire şi autooglindire a unei realităţi din afară sau dinăuntrul nostru), rezultatele lor având la bază o îndelungă abstractizare a datelor gândirii elaborate de mintea umană în timp, contemplarea este expresia interiorităţii individuale, intime, spontane, neconvenţionale, aşa cum apare ea clipa de clipă, ca manifestare a „spiritului viu“, că autenticitate trăită.

Normele de gândire comune şi formale, pe de o parte, intuiţie liberă, nenormata, răspunzând unei exigente suprarationale de adevăr, pe de altă parte. Numai în cazul unei armonioase echilibrări între raţionalitate şi libertate contemplativa – izvor al spontaneităţii şi al creativităţii – se poate vorbi de o adevărată conştiinţa intelectuală.

*

În absenţa libertăţii contemplative, atitudinile noastre interioare încetează de-a fi vii şi creativ-responsabile. Ele fac loc intruziunii unor corpuri străine în conştiinţele noastre. Este motivul pentru care nu putem să-i considerăm intelectuali pe tehnicienii inteligenţei din societatea românească de azi. Le lipseşte libertatea, autenticitatea şi responsabilitatea atitudinilor lor interioare. În absenţa acestor trei condiţii esenţiale – strâns legate de Adevăr –, ei sunt manevrabili şi manevraţi; ei nu-şi trăiesc autenticitatea, ci sunt „trăiţi“ de nişte idei gata făcute, pur formale, impuse din afară conştiinţei lor în agonie de corifeii ideologiei marxiste sau ai unor curente de gândire şi de creaţie, la modă.

Cluj, la 2 februarie 1989

Participarea la neadevăr este singura legătură între membrii societăţii noastre actuale. Ea duce la forme de necinste colectivă şi la anularea demnităţii noastre ca neam.

 

1. Doina Cornea are cinci nepoţi: trei din partea fiicei, Ariadna, şi doi din partea fiului, Leontin.

2. Leontin Horaţiu, fiul Doinei Cornea.

3. Leontin Iuhas, soţul Doinei Cornea (notele ed.).

articol apărut în “Revista 22”, 21 aprilie 2009, www.revista22.ro