» » » » Revista Plumb: CARTEA MORŢILOR* – pomelnicul elitei româneşti interbelice

Revista Plumb: CARTEA MORŢILOR* – pomelnicul elitei româneşti interbelice

posted in: Revue de presse | 0

Grigore Codrescu

CARTEA MORŢILOR* – pomelnicul elitei româneşti interbelice

Ce factori determina amploarea şi int e n s i t a t e a ecourilor la apariţia unei carţi? Expresivitatea textului? Originalitatea sensurilor? noutatea perspectivei? Surprizele spectacolului narativ? De care dintre acestea beneficiază CARTEA MORŢILOR, apărută în 2013, sub coordonarea lui Romulus Rusan? Căci n-am prea detectat mari emoţii în lumea publiciştilor anului, a comentatorilor socio-politici, sau a observatorilor din spaţiul editorial. Cum funcţionează oare memoria şi uitarea la scară istorică, îţi vine să te întrebi patetic.

Fundaţia Academia Civică, reprezentată de un grup de colaboratori excelent pregătiţi – Ioana Boca, Virginia Ion, Angela Bîlcea, Andreea Cârstea – a lansat recent o stavilă care, la scara veacului măcar, să marcheze numele victimelor comunismului din România în deceniile postbelice. Este, desigur, o carte funebră, stranie, îndoliată (copertă neagră!), cum nu cred că a mai apărut vreodată, şi are aproape nouă sute de pagini. Este imaginea feroce a Gulagului Românesc completată cu patru hărţi ale „deportărilor etnice din republicile Uniunii Sovietice în ţinuturile îndepărtate”, Arhipelagul Gulag din URSS (cu mii de basarabeni), a represiunilor din Nordul Bucovinei, a deportărilor din satele bănăţene în Bărăgan – „Siberia Românească”, locurile de anchetă şi lagărele de muncă din Bucureşti şi împrejurimi. După un studiu introductiv (Argument) de patruzeci şi una de pagini, se precipită cele patru capitole, în care sunt consemnate victimele la care ne referim.

Titlurile capitolelor sunt explicite: I. „Morţi în anchete, în închisori, în colonii de muncă, în deportări, în domicilii obligatorii, în evadări, în luptele din munţi, în răscoalele ţărăneşti, în revoluţie, la frontiere, condamnaţi la moarte, executaţi, ucişi ostentativ, sinucideri simulate/înscenate, accidente provocate, transporturile morţii”. II. „Morţi în deportarea din Bărăgan (1951 – 1956)” III „Cetăţeni de etnie germană morţi în timpul muncii de reconstrucţie, în URSS (1945 – 1950)” IV. „Cetăţeni din Basarabia şi din Nordul Bucovinei morţi în anchete, închisori, în tentative de trecere în România, în deportările „pe vecie” din ţinuturile îndepărtate ale URSS (1940 – 1951)”.

În studiul introductiv de care am pomenit mai sus, Romulus Rusan dovedeşte o mare putere de cuprindere, de analiză, detaşare şi acribie în tratarea unui subiect care, şi aşa, presupune rezolvarea unor dificultăţi incomensurabile. Ici-colo, cititorul poate întâlni mici accente lirice despre o lume atât de sensibilă: „Istoria recentă este ca o carne vie, tresare la cea mai mică atingere, şi fiecare investigare necesită instrumente fine”. Alcătuirea „pomelnicului” a durat cinci ani, căci fiecare nume a fost trecut prin toate filtrele şi sursele posibile. În anul 2008 se adunaseră 24.000 nume de morţi în detenţie. Din lipsă de dovezi, decesele subite ale actorului Constantin Tănase şi al omului politic Barbu Ştirbei n-au putut fi elucidate, arhivele, victimele care au scăpat cu viaţă, martorii acelor evenimente, ori întâmplări năpraznice, studii şi documente (cca 35.000 pagini) adunate în anii trecuţi, prin contribuţia şi a unor istorici de prestigiu ca Şerban Papacostea, Alexandru Zub, Dennis Deletant, Stephane Courtois, Nicolas Werch, Tatiana Pokivailova au avut mari contribuţii la finalizarea lucrării. Cronologia şi geografia represiunii sunt evocate cu maximă precizie şi deschidere, inclusiv stilistică, cititorul contemplând teroarea, violenţa, crima şi minciuna cu toate uşile minţii şi sensibilităţii deschise larg, inclusiv cu ironia la scară istorică: Uniunea Sovietică a votat în 1948 „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, pe care însă le va încălca în chip flagrant. Românilor – elevi, copii, tineri, ceilalţi cetăţeni – li s-a vorbit mereu în anii 50 despre „poporul sovietic eliberator”. Puţin l-a încurcat pe Stalin faptul că regele Mihai I a format rapid un guvern militar completat cu patru miniştri din coaliţie, deşi erau în ţară 650.000 militari germani; sovieticii au amânat 18 zile semnarea armistiţiului şi au mimat o „eliberare glorioasă”, parcurgând până în Banat şi centrul Transilvaniei sute de kilometri fără să tragă cu arma, dar luând peste 162.000 prizonieri militari români ce aşteptau să li se alăture; mulţi dintre ei vor fi ajuns în Siberia, dispărând definitiv (n. n.: va fi fost printre ei şi Constantin Bârzu, fratele mamei). Un rol cumplit l-a avut procurorul-călău din timpul marilor epurări din anii 30 din URSS, Andrei Vâşinski – adjunct la Externe. Mii de cetăţeni români, maghiari, germani, austrieci au fost internaţi începând cu octombrie 1944, în lagărele de la Tg. Jiu, Caracal, Slobozia. Primele deportări în URSS au antrenat ingineri şi intelectuali, tehnicieni şi specialişti pentru montarea fabricilor transferate în Rusia; 75.000 etnici germani, 300.000 refugiaţi basarabeni şi nord-bucovieni vor cunoaşte drama deportărilor în lagărele de muncă. Agenţii NKVD-ului pentru România, care decideau şi organizau aceste evenimente, erau Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bondarenko) şi Alexandru Nicolski (Boris Grünberg) pe care românii i-au zărit la TV mult mai târziu (cu excepţia victimelor lor). În primele luni de la instalare, guvernul Petru Groza se mândrea că, în două luni, a făcut 90.000 de arestări. Toate erau sub masca defascizării, precum şi pentru suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor lor. Dealtfel opoziţia, câtă mai rămăsese în vara lui 1946, a fost arestată atât înainte cât şi după alegeri. Acuzaţiile erau de „fascism”, „legionarism”, „spionaj în favoarea imperialiştilor anglo-americani” şi „crime de război”. Pentru noi băcăuanii, una dintre victime a fost Mircea Cancicov, fost ministru, parlamentar, edil cu merite în urbea noastră şi în ţară; vina era că făcuse parte din guvernul Mareşalului Antonescu (bustul său din parcul ce-i poartă numele ar trebui poate reparat).

Despre reeducarea prin tortură – „fenomenul Piteşti” sunt de asemenea multe informaţii în studiul lui Romulus Rusan.

Decapitarea elitei politice a început în noaptea de 5-6 mai 1950, când au fost arestaţi simultan nouăzeci de demnitari ai regimului anterior şi duşi la Sighet în nişte convoaie speciale. Acestea cuprindeau miniştri din toate guvernele perioadei 1919-1945, inclusiv – ironia istoriei – „tovarăşi de drum” ca Gheorghe Tătărescu, însoţit de trei fraţi ai săi, ne informează autorul studiului. Aflăm că în închisoarea Sighet, numărul deţinuţilor ajunsese la 180 din care, după datele certe, au murit 54 şi au fost îngropați noaptea, pe ascuns, în gropi anonime, nu se știe nici acum unde. „Mii de alţi deţinuţi
aflaţi în stare de epuizare şi boală extremă au murit în primele luni după sosirea acasă. Unii s-au sinucis” (p. 21). Poetul Constant Tonegaru avea 33 ani.

„Elitele rurale” au fost lovite, dislocate, evacuate şi strămutate în fel şi chip, mai mult în anii 50. Lovitura cea mai cumplită au suferit-o cei 44.000 oameni din Banat, duşi în Bărăganul numit apoi „Siberia românească”, ţinuţi până în 1955-1956. Acolo a suportat condiţiile extreme cărturarul şi omul de litere Adrian Marino, ale cărui pagini de memorii au răscolit puternic lumea literară în anii trecuţi, dar ale cărui tratate de teorie şi estetică literară au pătruns în mari universităţi pe mapamond.

Teribile sunt unele informaţii despre raporturile dintre Partid şi Justiţie. O parte au ajuns la public, pentru că Ceauşescu a dat unele vini pe predecesorul său – GheorghiuDej. Acesta ar fi zis la o şedinţă, în care se susţinea finalizarea mai rapidă a procesului Pătrăşcanu: „Are o atitudine obraznică. La confruntări, care au avut loc, care au conturat şi au dat greutate materialului, el a avut o comportare obraznică (…) Nu putem să stăm până la calendele greceşti cu această bandă din cauză că Pătrăşcanu are această atitudine” spunea Gheorghiu-Dej. Bietul Pătrăşcanu, fiul profesorului de istorie de la Liceul „Bacovia” din Bacău, avea cărţi, un doctorat şi condusese Comisia română la Moscova pentru Armistiţiul româno-sovietic.

Romulus Rusan îşi caracterizează propria lucrare cu un enunţ vertical: „Cartea aceasta este amprenta neagră a patruzeci şi cinci de ani de dictatură. Numele cuprinse în ea par multe, deşi sunt mult mai puţine decât au fost în realitate. Urmele s-au șters, memoria a cedat, sensurile s-au reconturat şi, mai presus de toate, indiferenţa a nivelat totul” (p.26) Tristă constatare! Cartea aceasta, sub formă de pomelnic, am primit-o cadou la o aniversare (n. n. G.G.), ce tristă ironie, iar pe coperta interioară, unul din prieteni a scris o secvenţă de poem rămas în fragment: „Grigore, Grigore/ Auzi cum plâng clopotele în rai/ Şi cuvintele se întorc în pământ/ Căutându-ne Taţii?/ Doamne, unde eşti?!” Căci tatăl meu, Ionică, e la Poarta Albă, nu i-am descoperit mormântul. Doar la sugestia soţiei mele – M.C. – i-am aşezat o cruce la căpătâiul mormântului mamei, în cimitirul satului nostru. În cartea aceasta neagră – încă există, la p. 109, coloana din dreapta, al 5-lea rând de jos!. Ce straniu şi imprevizibil: a murit odată cu Tartorul de la Moscova, pe 5 martie 1953. Călăul şi victima s-au despărţit în eternitate, fiecare a luat-o pe drumul lui. În cartea noastră Imposibila revanşă, am ratat parţial tema, pentru care suferim şi acum, dar timpul e, în sine, ireversibil. Cel mai mult a suferit M.C.; alţii au înţeles altceva. *** S-au împlinit treizeci de ani de la Inaugurarea Canalului Dunăre – Marea Neagră: 26 mai 1984 – 26 mai 2014. E un prilej bun să rememorăm ce-a fost, căci, vorba poetei Ana Blandiana: Singura justiţie rămâne memoria. Puţină istorie nu strică, pentru că, după cum s-a spus, această istorie nu se învaţă la şcoală, ceea ce este condamnabil şi, probabil, greu de realizat în contextul vieţii noastre. Este, totuşi bine că, măcar, putem scrie aici ceea ce ştim. Publicaţiile, wikipedia, istoria orală, studiul lui R.R., dar şi amintirile noastre ne ajută să stăvilim uitarea. Un comentator inteligent scria că „Cea mai mare victorie a Comunismului a fost de a crea oameni fără memorie” (Dan Străuţ). Alt comentator, cu titluri academice şi cărţi apreciate în vest, fiul unui fost potentat din elita comunistă, le găsea scuze celor din aceasta faptul că erau idealişti absoluţi; n-or fi avut dreptul acesta şi cei din Cartea Morţilor, nu au avut şi ei visuri?

Pe str. Jean Louis Calderon 66 (între Maria Rosetti şi Grădina Icoanei) s-a deschis recent Expoziţia permanentă a Memorialului Sighet în Bucureşti, intitulată Memoria ca formă de justiţie. Memorialul de la Sighet a fost creat şi susţinut de Centrul Internaţional de Studii asupra comunismului (surse – istorie orală, documente, fotografii, obiecte reale etc.). Memorialul a fost creat de Centrul de Studii, la iniţiativa – cum se ştie – a Anei Blandiana şi Romulus Rusan în 1993. El reflectă, în bună măsură, martiriul celor 100.000 oameni care au muncit la Canalul Morţii. Majoritatea dintre aceştia erau deţinuţi politici, adică bandiţi, după cum intrase în limbajul comun. Până şi copiii, în inocenţa lor – povestea un supravieţuitor – li se adresa cu formula „Domnule bandit”!

Extraordinara lucrare a Canalului urma să fie, după vorbele şi speranţa Anei Pauker „Mormântul Burgheziei”. Lucrările au început în 1949 (vezi şi episodul povestit de Marin Preda); dar au fost reluate. S-au escavat cu 25 milioane metri cubi mai mult decât la Canalul Panama. S-au turnat 5 milioane m.c. betoane. Să nu uităm că România era după război şi în timp ce plătea uriaşe despăgubiri de război ruşilor prin Sovrom-urile epocii de care lumea a uitat. Investiţia totală la Canal ar fi fost de două miliarde dolari (wikipedia). O anchetă a Securităţii din anii 60 ar fi arătat că au fost 1000 decese, dar e un fals politic grosolan. De altfel, o altă sursă menţionează că pentru 1034 decese nici nu s-au întocmit acte şi n-au fost trecute în registrele de stare civilă; în ianuarie 1953 muriseră deja 133 de deţinuţi. După 3-4 luni a murit şi tata (n.n – Ioan Castravete), căci am primit certificatul de moarte, dar după trecerea mai multor luni de zile.

La Poarta Albă, de unde a venit documentul, erau vreo dousprezece lagăre de muncă forţată, adică vreo 12.000 deţinuţi. Lagărul era un perimetru în interiorul căruia se găseau 12 bărăci; în fiecare din acestea se găseau 50-60 deţinuţi păziţi de santinele înarmate. Un supravieţuitor al Canalului cu şcoală bună ne ajută cu cartea sa (Sub semnul Gulagului, de Aurel Popa, Ed. CorgalPress Bacău, 2001), să cunoaştem o baracă: (Continuare în pag. 3 • Cartea morților, Fundația Academia Civică, 2013 C PLUMB 101 revist de atitudine pagina 3 Itinerarii culturale băcăuane „… era construită din scânduri duble, cu pereţii umpluţi cu izolant şi acoperite cu carton asfaltat; avea patru dormitoare (priciuri supraetajate, pe două nivele, pe care erau saltele de paie); patru brigăzi cu patru pontatori şi patru brigadieri. Brigadierii şi pontatorii dormeau în camere separate. O baracă avea forma literei H mare, în fiecare din cele patru capete ale haşului fiind câte o cameră mare, iar pe linia de unire a celor două braţe se găseau camerele mici, separate, ale brigadierilor şi pontatorilor” (pag. 134-135). De regulă: brigadierii erau foşti jandarmi ori poliţişti, şi aveau drept de viaţă şi de moarte asupra deţinuţilor; unii brigadieri aveau crime la activ. Raţia de pâine era de 750 g. pe zi, iar ziua de muncă de 12 ore; fiecare lua cu sine dimineaţa lingura şi cratiţa. Momentul plecării dimineaţa la muncă, precum şi cel al întoarcerii seara nu le mai descriem, căci a făcut-o, în stilul său genial de scriitor cu Premiul Nobel, rusul Alexandr Soljeniţîn în Arhipelagul Gulag (câte cinci în rând ca să se numere mai uor; repetau de două-trei ori pe platou). Pentru împuşcarea unui deţinut, un soldat primea o primă şi un concediu de
15 zile. Prima favoare pentru un deţinut a fost să poată trimite acasă o carte poştală în care să scrie opt rânduri; am văzut cum arăta. Un supravieţuitor povestea că a zărit într-o zi cum a fost descărcată o basculantă cu mulţi morţi, peste care s-a pus pământ imediat.

La Poarta Albă, despre care notam mai sus, au fost internaţi Ovidiu Papadima – scriitor şi cărturar, Mircea Ionescu Quintus – lider liberal, Gheorghe Cristescu – cunoscut secretar al primului PCR, Ion Iovin – prestigios oncolog, Valentin Gabrielescu din conducerea P.N.Ţ. Torţionarii Bercea şi Cormoş, dar şi alţii ca ei au susţinut mereu că „alţii sunt vinovaţii”.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este format din Muzeul din Sighetul Marmaţiei şi Centrul de Studii asupra Comunismului cu sediul în Bucureşti. Închisoarea din Sighet (construită în 1897), capătă în 1950 trista denumire de „Închisoarea Miniştrilor. Într-o singură noapte au fost încarceraţi aici 100 demnitari (miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni). Au murit aici peste 50 de deţinuţi: – Constantin Argetoianu – ministru de trei ori (justiţie, finanţe, interne); – Constantin I.C. Brătianu – preşedinte P.N.L.; – Gheorghe I. Brătianu – istoric, profesor universitar ce a lăsat unui coleg celebrele vorbe „Să nu mă răzbunaţi!”; – Dumitru Cămărăşescu – ministru (interne); – Iuliu Maniu – preşedinte P.N.Ţ., primministru, care „a făcut istorie”, – Mihai Racoviţă – general de Corp de Armată, ministru al Apărării Naţionale; – Ion Răşcanu – primar al Bucureştilor; – Stan Ghiţescu – vicepreşedintele Camerei Deputaţilor; – Nicolae Păiş – contra-amiral, Şef Stat Major Marină; În acelaşi timp, au supravieţuit condiţilor grele din Închisoarea Sighet oameni de mare valoare din cultură, literatură şi filosofie, recunoscuţi în Europa, cu cărţi de mare subtilitate precum Petru Ţuțea – economist şi filosof; Ioan Ioanid, scriitor memorialistic; Constantin Noica-filosof şi eseist de talie europeană; Nicolae Steinhardt-scriitor; Vladimir Streinu-critic literar şi eseist de mare rafinament; Ion Caraionscriitor cu un comportament controversat apoi; Paul Goma și alții necunoscuţi. Amploarea cercetărilor şi amenajărilor a situat în timp Muzeul între obiectivele apreciate de Consiliul Europei, alături de „Memorialul de la Auschwitz” şi „Memorialul Păcii” din Normandia. În 1996 a fost dezvelit un altar de piatră, creat de arhitectul Radu Mihăilescu, iar în incintă stă de gardă Cortegiul Sacrificaţilor, impresionant grup statuar de bronz realizat de sculptorul Aurel Vlad. Muzeul de la Sighet ar putea deveni un loc de pelerinaj şi ar fi bine ca adolescenţii şi tinerii să cunoască această Meccă a românilor înscrisă în Cartea Morţilor ce are un motto răscolitor: „Ceea ce este strâmb nu poate fi îndreptat Ceea ce lipseşte nu poate fi numărat” (Eclesiastul I, 45) • Posibilitatea de a consulta această carte în licee și facultăți ar fi un gest creștinesc și o datorie pentru noi, cei din prezent

 

http://usrbacau.ro/wp-content/uploads/2015/08/7-AUGUST-2015_Layout-1.pdfnet.pdf