» » » » Revista Scritptor: Vasile Iancu, Romanul puşcăriilor lipsite de eroism

Revista Scritptor: Vasile Iancu, Romanul puşcăriilor lipsite de eroism

posted in: Revue de presse | 0

Literatura memorialistică a câştigat o operă inconfundabilă: Tortura pe înţelesul tuturor Autor: Florin Constantin Pavlovici. Titlu foarte înşelător, dacă nu citim cartea, un roman veritabil. Pentru că roman este, chiar dacă e bazat, exclusiv, pe fapte reale, trăite de scriitorul-puşcăriaş politic şi de mulţi alţi deţinuţi politici. Forţa evocatoare, stilul elegant, expresivitatea portretizărilor, umorul şi ironia ale unui fin intelectual, detaşarea superioară faţă de scenele atroce pe care le îndură şi le vede, ritmul alert al naraţiunilor, dar şi alte calităţi inefabile, specifice textului artistic, toate conferă volumului de peste 400 de pagini statut de literatură autentică. Parcă, n-am mai adăuga memorialistică. „Tortura pe înţelesul tuturor”(pesemne, dl. F.C.P., după cronicile făcute la carte, mai toate elogioase, regretă că nu i-a găsit un alt generic) s-a bucurat de o primire mai mult decât cordială. Pe bună dreptate. Caracterul pur memorialistic nu-i ştirbeşte din frumuseţea unei scriituri romaneşti, cu frecvente secvenţe de thriller de aleasă factură. Alte atribute? Am cules câteva din comentariile făcute, atunci, la apariţia primei ediţii, din 2001 (Editura Cartier are meritul extraordinar, prin redactorii ei de carte, de a fi judecat cu fler profesionist valoarea volumului): Tortura pe înţelesul tuturor este un veritabil roman memorialistic, impresionant prin calităţile literare”(Mircea Iorgulescu); „Meritul de excepţie al cărţii lui Florin Constantin Pavlovici este acela de a prezenta infrastructura (analizată minuţios psihologic şi socio-politic) aparatului de represiune din România comunistă, cu uneltele narative ale unui intelectual rasat. Povestea sa are şi valoare subiectivă, dar oferă şi matricea de înţelegere a ceea ce a fost şi cum a funcţionat Gulagul românesc” (Ruxandra Cesereanu); „În nicio carte, memorial de închisoare, n-am citit un portret atât de bine lucrat în pasta groasă a violenţei, a poftei de a lovi şi a limbajului grosier, o analizăn psihologică mai adâncă a anchetatorului sadic, aşa cum le realizează Florin Constantin Pavlovici” (Elvira Sorohan); „Două lucruri sunt izbitoare în amintirile lui Pavlovici, dincolo de un imens talent literar: capacitatea de a sugera, fără urmă de emfază ori de dorinţă de revanşă, banalitatea răului, cum a caracterizat-o Hannah Arendt; şi umorul pince- sans- rire, deseori negru, de care autorul se doreşte în stare chiar în faţa celor mai oribile atrocităţi” (Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române). În pofida valorii romanului, popularitatea lui n-a fost pe măsură. De volumului. Fănel îşi ţinea zile cu pomenile de la praznice şi înmormântări. Într-o zi, i-a venit rândul la foc crucii conului Lascarache, vechilul boierului, de fapt, Lascăr, dar oamenii, cu născocirile lor verbale nemaipomenite, i-au spus Rascarachi. Şi aşa i-a rămas numele. Acest Rascarachi a avut o singură fiică, pe Jeniţa, iar ginerele său, Ilie, găsise într-o iarnă grozavă un ghemotoc de copil în  zăpadă, cine ştie de cine abandonat. Ăsta fusese  tatăl lui Fănel, botezat Leon, mort de inaniţie în  anul cumplitei foamete din Moldova anului 1947.  În satul acesta, în care se petrec tot felul de în- tâmplări, unele, cu unduiri magice, a poposit oda- tă cu plecarea trupelor româneşti să dezrobească Basarabia şi căpitanul Olteanu. Venit de pe front  cu grad de colonel, pentru faptele lui de vitejie,  procurorii şi judecătorii recent democratizaţi, în  absenţa oricăror probe, l-au declarat criminal de  război. Şi colonelul s-a ales cu ani grei de temni- ţă. Pus în libertate, nu suporta să audă de cuvân- tul pai, nici măcar de delicioşii cartofi pai, întrucât  „în sufletul lui de vechi puşcăriaş, nevindecat  încă”,se declanşau imagini de groază: îşi amintea  de un deţinut de la Aiud, care, de foame, mânca  paie din saltea. „Le rodea noaptea, pe ascuns,  imediat ce se anunţa stingerea…”  Fiecare cruce arsă de Fănel în soba lui de  acasă îi stârneşte amintiri despre mortul cu prici- na. Invenţie narativă care leagă multe episoade  din roman. (…)  Firuţa, singura fată ştiutoare de mai multă carte a lui Ioniţă Dumitriu, cel a cărui cruce veni- se la rând să ardă în soba lui Fănel, căsătorită cu  un chiabur, „a spart piatră la Canal, ca chiabu- roaică, iar Hareta, prietenă şi colegă la şcoala  normală, tot învăţătoare ca şi Firuţa, avea în în- chisoare, în afară de fiu, şi pe vărul Costache  Vasiliu”, condamnat la muncă silnică pe viaţă. Un  alt personaj complicat – mai toate personajele  romanului au o viaţă complicată, într-un regim  opresiv, în care firul între onestitate şi decădere  devine foarte subţire – e domnul Jean. De fapt, Ion, dintr-un neam de ciobani ardeleni,care se  dădea în lumea lui dintr-o mahala a capitalei  drept funcţionar în Ministerul Afacerilor Interne.  El nefiind altceva decât paznic de închisoare la  Arsenal. Îşi ia iubită soţioară, dintr-un bordel, pe  Aglăiţa. Ei bine, când s-a înfiinţat, în anul 1948,  Direcţia Generală a Securităţii Statului, domnul  Jean, metamorfozat în tov Jean, e transferat la  secţia specială de anchete penale. Unde învaţă metode de tortură de la şeful său, tovarăşul  Brânzaru, fost boxer de categorie grea, „care îşi  transferase cunoştinţele din ring în subsolurile  Ministerului Afacerilor Interne”. Aglăiţa, aranjată 50 ne de foc, s-a împiedicat de crucea tatălui său, gata-gata să se prăbuşească. A îndreptat-o, a îmbrăţişat-o s-o fixeze mai ine în pământ. Poate, ca o vinovată îmbrăţişare,  ruşinându-se, totodată – vai, cât de târziu – „de  propria-i nepăsare faţă de semnele trecerii prin  lume a semenilor săi”. Fănel făcuse armata în  trupele speciale de Securitate, cele care păzeau  lagărele de muncă pentru deţinuţii politici. Îi plă- cuse. Vorba scriitorului: nimerise în singura ar- mată care ducea război şi pe timp de pace. Un  război cu propriul popor. Fire totuşi simţitoare,  atent cumva la suferinţe, cu o anume aplecare  către cele sfinte, s-a salvat în ultimul moment:  soldatul Fănel a renunţat să se mai reangajeze în  armată, cum dorise cândva, şi s-a dedicat mătu- ratului bisericii, trasului clopotelor…Sătenii consi- derau gestul lui drept o ţicneală. Adică, să renunţi  la haina de subofiţer de securitate şi să trăieşti  din pomeni. Din nefericire, satul românesc, care  a dat atâţia eroi de-a lungul veacurilor, a fost, în  toţi anii de comunizare şi tembelizare a poporului,  vreme de aproape jumătate de secol, şi un „ine- puizabil depozit de torţionari”.

 

 

Revista Scriptor nr. 7-8/2015