» » » » România între Yalta şi Potsdam (III)

România între Yalta şi Potsdam (III)

posted in: 1945 Dokumentar Dateien | 0

La 3 august 1945, a fost dată publicităţii Declaraţia Comună a celor Trei Mari în care se precizau următoarele: „Cele trei guverne, fiecare în parte, sunt de acord să studieze în timpul apropiat, în lumina condiţiilor ce vor exista atunci, problema de a stabili, în măsura posibilităţilor, relaţiile diplomatice cu Finlanda, România, Bulgaria şi Ungaria, înainte de încheierea Tratatelor de Pace cu aceste ţări”. În acest cadru, reluarea raporturilor diplomatice între Uniunea Sovietică şi România, la 6 august 1945, avea să ducă la întărirea poziţiei internaţionale a Bucureştiului şi la crearea de premise favorabile pentru recunoaşterea guvernului dr. Petru Groza de către Statele Unite şi Anglia. Atitudinea unor diplomaţi englezi şi americani a încurajat pe rege, care a declanşat, începând cu 21 august 1945, „greva regală”.

La propunerea lui Harry Truman s-a creat Consiliul Miniştrilor de Externe ai celor cinci puteri – U.R.S.S., S.U.A., Anglia, Franţa şi China –, ceea ce prezenta o mare importanţă şi pentru România. Consiliul urma să aibă reşedinţa sa permanentă la Londra şi să-şi creeze un secretariat unic. I-a fost trasată ca sarcină pregătirea proiectelor tratatelor de pace cu foştii aliaţi ai Germaniei: Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda. O altă hotărâre importantă se referea la stabilirea de relaţii diplomatice de către cele Trei Puteri Aliate cu România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda, încă înainte de încheierea păcii. Problema avea o mare importanţă practică, întrucât admiterea acestor ţări la Conferinţa Păcii şi recomandarea ca ele să fie primite în O.N.U. erau condiţionate de recunoaşterea guvernelor statelor respective.

Şeful Foreign Office-ului, Bevin, în discursul din Camera Comunelor, la 20 august 1945, arăta că formele de guvernământ care au fost instalate în România nu dau impresia să fie destul de reprezentative pentru a legitima relaţii diplomatice cu această ţară.

Neînţelegerile dintre Marile Puteri în problemele româneşti reţineau atenţia cercurilor militare şi civile din România, unde se discuta cu îngrijorare faptul că nu s-a ajuns la o înţelegere unanimă. Se conta foarte mult pe spiritul de înţelegere al marilor oameni politici. Apreciind eforturile guvernului dr. Petru Groza pentru redresarea economică a ţării aceste cercuri erau de părere că începutul anului 1946 va inaugura o nouă eră de prosperitate şi fericire pentru România. Reţineau, de asemenea, atenţia disensiunile din cadrul Comisiei Aliate de Control.

Conferinţa de la Londra a miniştrilor de externe, din 11 septembrie-2 octombrie 1945, a discutat din nou problema legitimităţii guvernelor din ţările Europei Centrale şi, în special, a celui românesc. O polemică fără sfârşit asupra noţiunii de „democraţie” opunea pe sovietici şi anglo-saxoni, în spatele echivocului aflându-se interese politice foarte precise. Byrnes a propus o reorganizare a cabinetelor român şi bulgar, în sensul participării la guvernare şi a partidelor politice din opoziţie. La această reuniune, Molotov a încercat să menajeze ceea ce el numea „susceptibilităţile naţionale” ale statelor învinse şi, în special, ale ţărilor din estul Europei. El a intervenit pentru ca România să recupereze integral teritoriul transilvănean, în limitele fixate la Trianon.

În timpul celor 23 de zile au avut loc 33 reuniuni, fără a se ajunge la un comunicat final. Conferinţa de la Londra a scos în evidenţă dezacordul adânc dintre Marile Puteri; neînţelegerea izvora şi din procedura încheierii tratatelor de pace cu fostele state satelite. La rândul său, secretarul de stat al Foreign Office-ului, Bevin, declara că guvernul său este dispus să discute Tratatul de Pace cu România, dar numai după ce în ţară se va stabili un cabinet larg reprezentativ. Secretarul de stat american a opus tezei sovietice a reglementării păcii de către „un directorat în trei” o alta, a puterilor mari sau mici, pe care Molotov a refuzat să o accepte. Franţa şi China, la doleanţa diplomaţiei sovietice, au fost excluse de la discutarea proiectelor tratatelor de pace cu România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda. Conferinţa de la Londra nu a ajuns la un acord substanţial şi a lăsat pe seama adjuncţilor miniştrilor de externe rezolvarea chestiunilor rămase în suspensie.

La 31 octombrie 1945, R. Byrnes făcea o declaraţie referitoare la raporturile internaţionale din răsăritul Europei, care ni se pare revelatoare în ce priveşte atitudinea Washington-ului faţă de această zonă a continentului. „Departe de a ne opune, sublinia el, noi am primit cu simpatie efortul Uniunii Sovietice de a ajunge la relaţiile cele mai amicale şi mai strânse cu statele vecine din Europa Centrală şi Orientală. Noi vom ţine cont perfect de interesele particulare ale securităţii în aceste ţări şi noi am recunoscut aceste interese în înţelegerile privitoare la ocuparea şi controlul vechilor state inamice”.

Valeriu Florin Dobrinescu „România şi organizarea postbelică a lumii 1945-1947”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988