» » » » » Muzeul Sighet: Sala 14 – Securitatea între 1948-1989

Muzeul Sighet: Sala 14 – Securitatea între 1948-1989

posted in: Parter | 0
Sala 14 Securitatea

Este una din primele sinteze privind organizarea și funcționarea acestei instituții a regimului comunist din România. Documente inedite, fotografii, cărți, broșuri propagandistice, hărți prezintă, în formă muzeistică, această istorie a Securității din 1948 până în 1989.

Înființată oficial prin decretul 221/30 august 1948, Securitatea a fost rezultatul unui proces început încă în toamna anului 1944, prin infiltrarea din prima clipă a Ministerului Afacerilor Interne de către agenți și consilieri sovietici. Conform decretului de înființare, rolul Direcției Generale a Securității Poporului (D.G.S.P.) era acela de a “apăra cuceririle democratice și de a garanta siguranța Republicii Populare Române împotriva dușmanilor din interiorul și din afara țării”. Apărarea cuceririlor democratice însemna, de fapt, menținerea comuniștilor la putere.

Funcția de director al D.G.S.P. i-a fost încredințată, cu gradul de general-locotenent, lui Pintilie Gheorghe (Pantelei Bodnarenko, ucrainean de origine), iar directori adjuncți au fost numiți alți doi agenți sovietici, Alexandru Nicolski (Boris Grünberg, ofițer NKVD originar din Basarabia) și Vladimir Mazuru (ucrainean, născut în Nordul Bucovinei), care au primit gradul de general-maior. Nici un nume al vreunui cadru de conducere al Securității nu a fost trecut în organigramă fără acceptul consilierilor sovietici.
După ce poliția regală a fost drastic epurată și apoi arestată (într-o singură noapte, 27 iulie 1948), au fost “vărsați” la Securitate inspectori comuniști, simpatizanți sau oportuniști care și-au trădat foștii colegi, apoi oameni ai lui Al. Nicolski din Corpul Detectivilor, veterani ai Formațiunilor de Luptă Patriotică și ai partidului comunist, precum și un mare număr de activiști de partid fără studii, dar cu „origine socială sănătoasă”, recomandați de organizația de bază din care proveneau. Mulți participaseră, înainte și după instalarea guvernului Petru Groza, la acțiuni comuniste de intimidare a opoziției.
Bugetul primei organigrame din 1948 prevedea un efectiv de 4641 posturi, dintre care la 11 februarie 1949 erau ocupate 3549: 64% erau muncitori, 4% țărani, 28% funcționari, 2% persoane nu și-a precizat originea, iar 2% erau intelectuali.
În 1951, odată cu escaladarea “luptei de clasă” purtată de comuniști împotriva restului populației, organigrama D.G.S.P. crescuse aproape de 5 ori (la 15280 posturi), păstrându-se aceleași criterii de încadrare: originea socială și “ura de clasă”.
În anii `50, Ministerul de Interne a căutat, la cererea partidului, să lichideze pe toți virtualii adversari ai regimului. Astfel a fost inventată “reținerea administrativă ”, fără mandat, anchetă și proces. Sub pretextul “reeducării prin muncă”, sute de mii de oameni au fost ridicați și trimiși pe diverse șantiere de lucru, unde erau supuși unui regim de exterminare prin foame, istovire și umilință.
După grațierea generală din 1964 propaganda oficială din România pretindea că nu mai existau deținuți politici. Însă arestările au continuat pe motive dintre cele mai politice: complot, propagandă împotriva regimului, uneltire contra ordinii sociale etc. De acum Securitatea pretindea că apelează, profilactic, la conștiința cetățenilor. Prin aceasta se înțelegea creșterea numărului de “turnători”, care își luau în scris obligația să semnaleze “pericolele care amenințau patria“.
În anii `80 Securitatea a conceput un program sistematic de îndoctrinare și manipulare în masă, prin zvonuri, intrigi, înscenări, delațiuni, provocări, crearea de conflicte între diferitele pături ale populației, „destrămarea anturajului”, înăsprirea cenzurii sau reprimarea celui mai mic gest de independență al intelectualilor. Cu toate aceste măsuri draconice, sfârșitul regimului Ceaușescu nu a putut fi evitat, însă urmele acestei siluiri a conștiinței naționale persistă și azi în mentalitățile publice.