» » » » Școala Memoriei 2002: Petruska Sustrova, Charta 77 din Cehoslovacia

Școala Memoriei 2002: Petruska Sustrova, Charta 77 din Cehoslovacia

posted in: O carte pe zi | 0
Petruska Sustrova (în dreapta imaginii, în prim-plan, alături de Libuse Valeontova si Romulus Rusan) la Memorialul Sighet, în iulie 2005, la inaugurarea sălii 82, „Primăvara de la Praga” (1968) – Charta 77 (1977) – Revoluţia de catifea (1989). Expoziția a fost realizată cu sprijinul Petruskai Sustrova, a prof. Libuse Valentova si a colegilor de la Libri Prohibiti – director Jiri Gruntorad

Petruska Sustrova, jurnalist, condamnată la 2 ani de închisoare politică, în 1969, pentru luările sale de poziție împotriva invaziei sovietice din Cehoslovacia, din august 1968, semnatar al Chartei 77 și, apoi, unul dintre purtătorii de cuvânt ai Chartei

 

La începutul anilor ‘70 în sânul Partidului Comunist – dar nu numai acolo, ci și în mai toate instituțiile publice, în învățământ, în organizațiile de scriitori și artiști, în organizațiile și instituțiile de tot felul, în universități și așa mai departe – au avut loc epurări masive. Prima întrebare care se punea omului chemat la acest examen, în fața unei comisii, era: “care este atitudinea dumneavoastră față de ajutorul frățesc al armatelor Pactului de la Varșovia?” Iar omul care dorea, care voia să-și mențină locul de muncă, să-și mențină poziția pe care o avea în instituția respectivă și în societate în general, era obligat să numească invazia “ajutor frățesc.” Aceasta însemna o concesie mult prea mare pentru o serie de oameni, așa că rezultatul a fost următorul: în Cehoslovacia, care avea 15 milioane de locuitori, s-a creat o “armată” de intelectuali care nu puteau să exercite decât munci fizice inferioare, și în general munci destul de grele. Dar epurările de care am vorbit au trecut de la oameni și la cărți, și în biblioteci, în bibliotecile publice. De exemplu s-a trecut pe o listă neagră chiar o carte în care fie prefața, fie postfața era semnată de un intelectual care între timp fusese epurat de la instituția unde lucrase.

Așa că tot ce ținea de carte, sau, în sens mai larg, tot ce ținea de mass media vizuală – televiziune, filme, cărți, reviste, radio – tot accesul la aceste media a fost strict supravegheat și strict cenzurat. Așa că sute și sute de nume de oameni din elita intelectuală au fost în felul acesta șterse și urmau să fie șterse și din memoria poporului.

Primii care au încercat – încă nu o revoltă propriu zisă, ci un răspuns pur și simplu la această opresiune – au fost scriitorii interziși. Încă la începutul anilor ‘70 ei au organizat existența și funcționarea unor ediții samizdat și cu timpul au apărut și câteva reviste samizdat;  de asemenea, în cursul anilor ’70 – în a doua jumătate a anilor ‘70 – au început să se întoarcă cei care fuseseră închiși imediat după august ’68, iar în aceeași perioadă se formau grupuri de foști comuniști excluși din partid, care se alăturau scriitorilor interziși, alcătuind o opoziție față de regim. Scriitorii plus cei eliberați din închisori au început să comunice, așa că au luat naștere anumite grupuri mai bine organizate.

În acest mediu s-a născut mișcarea Charta ’77. Conducătorii statului cehoslovac au semnat în anul precedent, în ’76, anumite documente internaționale – acele documente care au fost pregătite în cadrul Conferinței de la Helsinki, Conferința pentru securitate și colaborare în Europa. Ele prevedeau în câteva articole libertatea răspândirii informațiilor fără să se țină seamă de existența frontierelor, deci circulația liberă a informațiilor în toată Europa. Cele două documente semnate la Helsinki, de asemenea, asigurau acele drepturi ale omului care dintotdeauna au fost acceptate și au fost respectate în lumea întreagă; dar în Cehoslovacia – ca și în România de altfel – acele drepturi existau numai pe hârtie, așa că documentul de bază, primul document al Chartei, nu cerea nimic altceva decât ca reprezentanții statului cehoslovac să-și respecte propriile semnături. În general se poate spune că dacă regimul comunist de la noi sau dintr-o altă țară din Europa de Est ar fi permis libertatea cuvântului, asta ar fi însemnat moartea, moarte sigură pentru regimul însuși; prin libertate, mai curând sau mai târziu, s-ar fi dărâmat sistemul. Charta ’77 n-avea o structură organizatorică, n-avea statut de membru, avea numai trei purtători de cuvânt, dar îi schimba din an în an, prin rotație, în fiecare an  funcționând câte unul din cei trei. Documentul de bază al Chartei putea fi semnat de oricine care era de acord cu textul; și bineînțeles trebuia să fie vorba de cineva căruia nu-i era frică, fiindcă era clar că semnătura în josul documentului îi va aduce neplăceri, persecuții de tot felul. Semnatarii Chartei ’77, între ianuarie ‘77 și până la prăbușirea comunismului de la noi, din ’89, au fost în jur de 1 200, iar Charta a publicat între timp sute de documente. Aceste documente descriau –obiectiv, adevărat – diferite aspecte ale vieții sociale din Cehoslovacia; bineînțeles că această descriere era profund diferită de descrierea pe care o puteați găsi în ziarele de atunci. A fost o activitate care deschidea drumul pentru alte formații, pentru alte organizații civice, care mai târziu au fost orientate într-un fel mai concret și care exprimau anumite atitudini, anumite opinii pe care Charta nu le putea verbaliza, nu le exprima atunci. Chiar așa a și fost stabilit, că documentele Chartei nu puteau să exprime niște atitudini politice; nu pentru faptul că semnatarii Chartei s-ar fi temut de regim (asta nu, ei în experiența lor depășiseră deja momentul fricii), dar pentru că cei peste o mie de oameni nu se puteau întruni, nu se puteau aduna într-un loc anume și să convină o atitudine comună, o atitudine politică comună pentru toți. Și, în plus, nici n-ar fi fost posibil să convină o singură atitudine, o singură opinie; nu trebuie să uităm faptul că mișcarea în ansamblu reprezenta o gamă întreagă, o mare varietate de atitudini politice democratice.

Printre ei se aflau, de exemplu, foști comuniști excluși din partid, care însă mai credeau în ideea comunismului, fiind convinși că ideea în sine e bună, e potrivită, însă că felul cum a fost realizată a fost greșit în anumite țări, sub anumite aspecte. Dar printre ei se aflau și anticomuniști convinși, care știau că nu poate fi vorba de niște idei sau de o ideologie acolo unde era vorba în primul rând de putere, de menținerea puterii. De exemplu nu s-a putut găsi un consens, o atitudine comună față de mișcările pentru pace din Occident, față de mișcările pentru pace în general. Fiindcă unii dintre noi îi consideram pe activiștii acestor mișcări simpli agenți ai Moscovei, în timp ce alții îi considerau pacifiști folositori, în sensul că se exprimă împotriva divizării Europei. În felul acesta, Charta ’77 a devenit pentru membrii ei și o mare școală de democrație. știam că suntem niște excluși din societate, că suntem niște marginalizați și că, dacă noi împreună nu convenim, nu cădem de acord, nu ne înțelegem, asta ar însemna să fim pierduți cu totul. Știam de asemenea că dacă ar veni o zi în care ar învinge libertatea în Cehoslovacia, această mică comunitate s-ar împrăștia, s-ar dizolva, ceea ce s-a și întâmplat. Ceea ce noi am încercat să facem a fost instaurarea democrației și nu victoria unei idei politice anume.

 

Fragment preluat din Romulus Rusan (ed.), Școala Memoriei, Sighet 2002, prelegeri ale profesorilor și fragmente din lucrările elevilor participanți la Școala de Vară de la Sighet,Fundația Academia Civică, 2002