» » » » Şcoala Memoriei 2010: După 20 de ani: de la Piaţa Universităţii  la Alianţa Civică

Şcoala Memoriei 2010: După 20 de ani: de la Piaţa Universităţii  la Alianţa Civică

posted in: O carte pe zi | 0

__coala_Memoriei_4ecd054dbd280Masă rotundă la care au participat Ana Blandiana, Romulus Rusan, Petre Mihai Băcanu, dr. Nicolae Constantinescu, ing. Ion Mănucu, acad. Alexandru Zub 

 

Romulus Rusan: Bună ziua. Vom începe să discutăm despre nişte evenimente la care au participat nişte tineri de vârsta voastră în primăvara anului 1990. E vorba de ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii, unde majoritatea manifestanţilor era formată din elevi şi studenţi, dar unde erau şi foarte mulţi oameni în vârstă. Apoi vom vedea ce s-a întâmplat cu această mişcare în urma invaziei minerilor din iunie 1990, a aşa-numitei mineriade, care a demobilizat pentru moment societatea civilă. Pe urmă vom vorbi despre unirea societăţii civile, după o lună de la mineriadă, realizată prin „Marşul în Alb” şi, în sfârşit, prin crearea Alianţei Civice în toamna anului 1990, care a fost, de fapt, o organizare a societăţii civile şi o preluare a luptei pentru democraţie pe care nu reuşeau să o ducă de unele singure partidele. Vom prezenta pe parcurs filmări, înregistrări audio, cântece şi din nou filmări. Vom începe acum cu „Imnul golanilor”, nu ştiu dacă aţi auzit de el, şi cu prezentarea unor imagini din timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii.

Acum ar trebui să-i prezentăm pe cei cu care vom discuta. Fiecare dintre colegii noştri de aici a avut un rol fie în Piaţa Universităţii, fie în contracararea mineriadei, fie în cadrul Alianţei Civice. De fapt, toţi cei de aici am făcut parte din Alianţa Civică, pentru că ceea ce s-a întâmplat până în toamna anului 1990 i-a determinat pe foarte mulţi oameni să se îndrepte spre Alianţa Civică, considerată noua speranţă a societăţii. Domnul profesor Alexandru Zub a vorbit din balconul Universităţii. Era un mare curaj pentru că foarte mulţi oameni care au luat atitudine, dar care nu aveau un renume ca al dânsului, au fost daţi afară din serviciu. Domnul doctor Nicolae Constantinescu a văzut atât Revoluţia, cât şi manifestaţia din Piaţa Universităţii, şi apoi mineriada de la ferestrele Spitalului Colţea, aflat în imediata apropiere a Pieţei Universităţii. A operat răniţi în Revoluţie, apoi răniţi în mineriadă, a văzut mulţi morţi şi a reţinut totul ca un om de ştiinţă şi, în acelaşi timp, ca un istoric. Domnul Petre Mihai Băcanu care fusese arestat pentru că făcuse un ziar ilegal, România, abia ieşise din închisoare la 22 decembrie 1989. A preluat apoi conducerea ziarului România liberă pe care l-a transformat în principala tribună a opoziţiei anticomuniste. În iunie 1990 când a avut loc mineriada, domnul Mănucu era inginer la Regionala C.F.R. Craiova şi răspundea de mijloacele fixe ale Căilor Ferate. Aflând că trenurile cu mineri se îndreaptă spre Bucureşti, a scos de sub tensiune linia electrică şi a împiedicat pentru câteva ore invadarea Bucureştiului de către mineri. Toate acestea au fost consemnate de Laurenţiu Ungureanu şi de colegii săi de la Adevărul. Acest ziar a publicat un serial foarte interesant despre mineriadă, în care, printre alţi nenumăraţi subiecţi, am fost intervievaţi şi noi, cei de aici. Ana Blandiana şi cu mine, care eram şi noi nişte „golani” din Piaţa Universităţii, am spus ce am păţit atunci.

Aş vrea să fac o propunere. E foarte greu să stabilim o ordine de zi, o ordine logică, pentru că suntem prea implicaţi iar eu, ca moderator, sunt oarecum împiedicat de poziţia mea subiectivă să mă comport aici ca un dispecer. Deci, aş propune ca cineva să facă o introducere, să spună cum a început fenomenul „Piaţa Universităţii”. Cine vrea? Ana Blandiana…

Ana Blandiana: Totul a pornit de la Revoluţie, la care au participat două feluri de oameni: cei care strigau „Jos Ceauşescu!” – mulţi dintre aceştia făcând parte dintr-un mecanism care fusese pus în mişcare ca să înlocuiască puterea lui Ceauşescu cu puterea unor alte ramuri comuniste ale partidului comunist şi ale Securităţii – şi cei care strigau „Jos comunismul!”, care voiau să schimbe cu adevărat societatea şi să transforme România într-un stat de drept. Primii din această a doua categorie sunt tinerii, care au fost ucişi în Piaţa Universităţii în noaptea de 21 decembrie 1989. Acesta este motivul pentru care eu, de exemplu, deşi ştiu că tot ce s-a întâmplat atunci fusese bine programat şi bine gândit de către cei care au preluat după aceea puterea şi au deţinut-o până 1996, nu folosesc termenul „complot”, ci termenul „revoluţie”, pentru că sunt convinsă că au existat amândouă noţiunile dar cei care au murit au făcut-o cu gândul că îşi riscă viaţa într-o revoluţie. Ei bine, această revoluţie din mintea tinerilor a fost continuată de manifestaţia din Piaţa Universităţii. Între timp, însă, unul dintre cele mai importante evenimente care au avut loc în România în acel început al teribilului an 1990 a fost apariţia la 11 martie a aşa-numitei Proclamaţii de la Timişoara. Era scrisă de câţiva tineri scriitori din Timişoara – de fapt de mâna lui George Şerban, unul dintre ei, decedat între timp – şi cuprindea în cele 11 puncte ale sale, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o ţară, o societate pentru a se transforma dintr-una totalitară într-un stat de drept. Printre aceste condiţii de natură politică, socială, economică, exista şi punctul 8, celebrul „punct 8 de la Timişoara”, menţionat şi în „Imnul golanilor”, prin care se cerea lustraţia. Prin lustraţie (care înseamnă ceremonie de purificare a unei persoane) se cerea ca timp de 10 ani – adică doi luştri (lustrum fiind termenul latin pentru intervalul de 5 ani la care avea loc, la romani, un fel de exorcizare, adică un sacrificiu de curăţenie, de spălare a păcatelor oferit de cenzori la ieşirea acestora din funcţie) –, să fie excluşi din viaţa publică acei oameni care au fost membri ai Securităţii, deci angajaţi ai acesteia, sau activişti ai Partidului Comunist Român. Atenţie: e vorba despre activişti, nu despre simpli membri de partid care fuseseră foarte mulţi, pentru că oamenii intrau în partid nu fiindcă erau comunişti, ci pentru că altfel ar fi fost daţi afară din serviciu. Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara cerea deci ca cei care au fost angajaţi ai Securităţii sau cei care au fost activişti plătiţi cu salariu ai Partidului Comunist Român să nu aibă dreptul, timp de 10 ani, să candideze la alegeri sau să ocupe funcţii publice. În felul acesta se propunea ca cei care erau responsabili pentru dezastrul ultimelor decenii să nu mai poată împiedica transformarea României, astfel încât noile structuri de putere să fie ferite de umplerea lor cu aceeaşi materie primă. Din păcate însă, chiar asta s-a întâmplat. „Revoluţia”, şi de data asta pun acest termen între ghilimele, a adus la putere aceeaşi categorie umană, în cele mai multe cazuri chiar aceleaşi persoane, cu excepţia câtorva foarte apropiaţi din jurul familiei Ceauşescu. În aceste condiţii a început mitingul din Piaţa Universităţii. Timp de 50 de zile, această piaţă a devenit un loc magic, nu numai al României, ci, aş zice, şi al Europei pentru că toate marile televiziuni europene transmiteau în direct ceea ce se întâmpla acolo. N-o să insist pentru că o să revenim asupra a ceea ce a fost şi cum a fost acolo. Acest miting, care cuprindea în bună măsură, în covârşitoare măsură, elita României, elita intelectuală în primul rând, se opunea, evident, puterii postdecembriste şi pleda pentru aplicarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ca un criteriu al participării la alegerile care urmau să se desfăşoare în luna mai. Asta a şi făcut, de altfel, ca acest miting, care a durat 50 de zile, să fie înconjurat de o extraordinară ură oficială şi totuşi Piaţa Universităţii să fie un loc al entuziasmului, al descătuşării, aproape al fericirii. Iar după alegerile din 20 mai – la care, evident, punctul 8 nu a fost aplicat şi care au fost câştigate într-un mod covârşitor de Ion Iliescu, activist de frunte al partidului comunist –, Piaţa Universităţii a devenit un loc al înfrângerii şi suferinţei, dar nu şi al renunţării. După două săptămâni de la întronarea noului preşedinte, s-a declanşat represiunea. Supoziţia mea este că Ion Iliescu a chemat minerii pentru că i s-a părut că în felul acesta va putea manipula mai uşor opinia publică. Dacă ar fi trimis Poliţia, credea el, s-ar fi considerat că reprimă libertatea, în timp ce chemând minerii, clasa muncitoare era cea care intervine şi face ordine – ceea ce denota o gândire efectiv de tip comunist şi toate discursurile pe care le-a ţinut au acest sens. Deci, a organizat venirea minerilor la Bucureşti, care au fost conduşi şi manipulaţi de foştii securişti intraţi între timp în S.R.I. şi astfel a avut loc teribila mineriadă. Cuvântul „mineriadă” a fost preluat de toate limbile pământului ca o creaţie românească, iar România a pierdut pentru decenii mai mult decât reuşise să câştige la Revoluţie în ochii omenirii. Şi câştigase enorm. Am hotărât să organizăm această masă rotundă pentru că, nu de mult, mi s-a întâmplat să vorbesc cu un grup de tineri care aveau în jur de 18 ani şi să constat că nu cunoşteau cuvântul „mineriadă”, ceea ce m-a înspăimântat. Pentru că, chiar dacă sunteţi născuţi după 1990, este imposibil să înţelegeţi ceva din ceea ce se întâmplă acum dacă nu înţelegeţi ce s-a întâmplat atunci, în 1990. Evident că e preferabil să înţelegeţi şi tot ceea ce vedeţi în acest muzeu. O să povestim cum am participat la evenimentele extraordinare care s-au derulat, pentru a ajunge la sfârşit la soluţia pe care societatea civilă înfrântă, torturată, a găsit-o pentru a nu ceda şi, în cele din urmă, pentru a câştiga: Alianţa Civică. Deci, propun să începem să vorbim pe rând. Cred că Petre Mihai Băcanu, ca director al României libere, este cel mai calificat să spună cum au început lucrurile. România liberă n-a fost doar un ziar, în orice caz nu un ziar ca cele pe care le citiţi voi astăzi. E greu să înţelegeţi ce a însemnat România liberă – un ziar absolut independent, care nu primea bani de la nimeni, care trăia doar din vânzarea propriilor exemplare şi care a fost nu oglinda evenimentelor, ci motorul acestora. Fără România liberă, n-am nici o îndoială, nu s-ar fi putut naşte nici fenomenul „Piaţa Universităţii”, nici, mai târziu, Alianţa Civică şi n-ar fi putut avea lor alternanţa la putere din 1996. Fără ziarul „România liberă”, sunt convinsă că domnul Ion Iliescu ar fi fost şi acum preşedintele României. Deci, cum a început?

Petre Mihai Băcanu: De unde să încep? Mulţi m-au întrebat de ce România liberă n-a sărit gardul în ograda F.S.N.-ului. Încă din 23 decembrie 1989, noua structură de putere primea telegrame de adeziune de la consiliile F.S.N., de la C.A.P.-uri, de la fabrici, de la conducerile judeţene. Peste tot se înfiinţau consilii locale ale F.S.N.-ului. M-am îngrozit când am văzut că toate aceste texte năpădiseră şi ziarul nostru. Practic, era imposibil să publici aşa ceva. Mi-am dat seama că toată ţara sărise gardul în ograda Puterii. Acelaşi lucru l-a făcut şi presa. Momentul care m-a determinat să fiu mult mai atent, împreună cu colegii mei, a fost ziua de 27 decembrie, când m-a sunat Silviu Brucan. Silviu Brucan fusese la început ziarist, după aceea a devenit diplomat. Revoluţia l-a prins disident. Noi ştiam cine a fost Silviu Brucan, altminteri un ziarist talentat. Şi m-a întrebat: „Domnule Băcanu, pot să scriu şi eu un articol la ziarul dumitale?” „De ce nu? Suntem un ziar independent” – i-am răspuns. Articolul era scris de mână şi se intitula „Fără isme”. După ce a venit de la dactilografă, am început să-l citesc şi când am ajuns la final, m-am îngrozit. M-am frecat la ochi şi am citit de trei ori. Finalul suna cam aşa: „Din acest moment, Frontul Salvării Naţionale păşeşte în campania electorală.” Eram gata să-l sun pe Brucan, crezând că este o greşeală. Dar mi-am dat seama din context că nu era o greşeală. Noua putere păşea în istorie cu o mare minciună. Până atunci, în toate declaraţiile se susţinea că Frontul Salvării Naţionale doar va organiza alegerile. Brucan, care era un cinic, recunoştea că, de fapt, Frontul vrea să se transforme într-un partid politic, ceea ce s-a şi întâmplat. Articolul a apărut în numărul din 28 decembrie ’89. Din acea clipă mi-am zis că trebuie să fim cu ochii pe noua putere, ceea ce am şi făcut, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-am suportat: ne aruncau din tren pachetele cu ziare, nu se tipărea ziarul, tipografii de la Casa Scânteii ne cereau bani suplimentari, şpagă cum se spune acum, ca să-l tipărească. Evident că am fost foarte atenţi la ceea ce se întâmpla în sfera puterii şi am sancţionat-o cum se cuvine. Am să vă dau un exemplu elocvent. Prins în vâltoarea evenimentelor, după ce am ieşit din închisoare n-am reuşit, până la Anul Nou, să mă duc să-mi văd mama, care trăia într-un sat de lângă Vălenii de Munte. Şi m-am dus de Anul Nou. În capul satului, mă aşteptau toţi sătenii. M-au ovaţionat ca pe un erou. Mă rog, unii îmi cereau să le fac rost de sârmă, de nu mai ştiu ce, alţii să le găsesc un serviciu, dar asta e altă poveste. După o lună, timp în care propaganda F.S.N.-istă îşi făcuse efectul, biata mama era acroşată pe stradă de aceiaşi oameni care acum îi strigau: „Trădătorul de fi-tu”. Deci, în ochii satului nu mai eram erou, ci trădător pentru că îl criticam pe domnul Iliescu. Nu vă mai spun prin câte greutăţi a trecut redacţia noastră din cauză că-l criticam pe domnul Iliescu.

Când au venit minerii în Bucureşti eram în Canada împreună cu doamna Doina Cornea, Ana Blandiana şi Octavian Paler – invitaţi de Academia Româno-Americană. La întoarcere, am făcut un ocol pe la New York. Acolo erau organizate nişte conferinţe de presă pentru cei care voiau să înţeleagă ce se petrece cu această mineriadă. Între timp guvernul hotărâse printr-o circulară să fim arestaţi la întoarcerea în ţară. Furia continuă a guvernanţilor era aşa de mare încât ar fi fost în stare să facă orice. Dar să revin la Piaţa Universităţii. Aveam acolo 12 echipe de jurnalişti care relatau toate evenimentele petrecute în acea zonă. Acum câţiva ani, mi-a picat în mână o transcriere a unor date din calculatorul unităţii militare 0215 (faimoasa „Doi şi un sfert”). Această unitate este un serviciu secret al Poliţiei care ar fi trebuit să se ocupe de infractori şi de protejarea poliţiştilor – chipurile să nu greşească, să nu ia mită etc. Transcrierea care mi-a picat în mână dovedeşte că, de fapt, şi această structură, pe lângă celelalte care se creaseră, se ocupa tot de aspecte politice, pentru că respectiva informare se referea la faptul că eu, împreună cu Octavian Paler, am fi adus în Piaţa Universităţii o maşină din care împărţeam pâine demonstranţilor. Pe lângă faptul că asta era o bazaconie, pentru că n-am fost niciodată să împărţim pâine în Piaţa Universităţii, această unitate n-ar fi trebuit să adune informaţii care se refereau la ceea ce se întâmpla în Piaţa Universităţii. Deci, urmăreau cu mare atenţie această manifestaţie, deşi supravegherea ei nu intra oficial în atribuţiile acestui serviciu. Categoric, în arhiva lor se aflau tone întregi de informări despre fenomenul „Piaţa Universităţii”. Există un dosar rezolvat de domnul general Voinea din care reiese clar şi minuţios cum a fost reprimată manifestaţia din Piaţa Universităţii. V-aş da un singur exemplu: acolo a ars un autobuz şi s-a spus că demonstranţii i-au dat foc. Se poate face un raţionament foarte simplu: de ce a ars ore în şir autobuzul când în România existau pompieri care puteau fi chemaţi să stingă focul? Deci, dacă s-ar face numai acest raţionament cu privire la acele evenimente, s-ar vedea că acolo a fost vorba de o provocare. Mă uimeşte atitudinea domnului Ion Iliescu. Nu cred că la vârsta lui – are peste 80 de ani – se mai pune problema să meargă la închisoare. Dar să nu aibă nici măcar o umbră de regret?! Chemi minerii – există atâtea dovezi că el a chemat minerii, că el personal a dat telefoane în Valea Jiului, că a discutat cu organizatorii, se ştie tot, s-a scris despre toate acestea –, şi le mai şi mulţumeşti! Există atâtea dovezi filmate, înregistrate, şi tu să n-ai măcar o umbră de regret pentru ceea ce s-a întâmplat atunci şi să negi tot!… Prefer, dacă aveţi întrebări, să răspund la acestea.

Ana Blandiana: Înainte de ajunge la descrierea mineriadei, care este foarte complexă şi cuprinde foarte multe evenimente, aş vrea să vă facem să înţelegeţi ce a fost fenomenul „Piaţa Universităţii”. Domnul doctor Constantinescu, domnul profesor Zub şi noi toţi o să vă povestim. Eu – ca poet, în primul rând – pot să vă spun că a fost o întâmplare şi un loc aproape magic. Toţi cei care au fost acolo n-o să uite asta niciodată şi consideră că a fost punctul culminant al vieţii lor. Pentru că într-o ţară în care ultimul lucru la care puteai visa era solidaritatea (Polonia cu al ei „Solidarność”, se afla la mii de kilometri depărtare) şi în care toată lumea suspiciona pe toată lumea, toată lumea trăda pe toată lumea, în Piaţa Universităţii s-a realizat un tip de comuniune, de empatie şi de solidaritate absolut de neînchipuit până atunci. Cine vrea să povestească cum te simţeai în Piaţa Universităţii?

Nicolae Constantinescu: Dat fiind că aici e mai mult tineret, o să mă adresez în principal vouă, celor tineri. Şi astfel leg Memorialul de la Sighet de Piaţa Universităţii. Dumneavoastră mai aveţi de trăit încă 50-60 de ani. Deci, în nici un caz nu vă este indiferent ce se va întâmpla cu viaţa dumneavoastră de aici înainte. Şi nu vă este indiferent cum vă veţi simţi. Cel mai important lucru pe care trebuie să îl păstraţi este demnitatea de om şi de român. Aici, la Sighet, puteţi afla multe despre adevăratele modele de demnitate românească. Fenomenul „Piaţa Universităţii” este un alt exemplu de demnitate românească. Ana Blandiana vorbea despre Piaţa Universităţii ca despre un loc al entuziasmului şi solidarităţii. Eu aş vrea să spun ceva în plus: Piaţa a avut ceva sacru. Ştiţi care erau cele două icoane puse în balconul Universiităţii?  Icoana Maicii Domnului şi fotografia lui Mihai Eminescu. Eu îl consider şi pe Eminescu o icoană. N-are rost să mai spun ce era în sufletul celor care priveau aceste icoane. Piaţa a fost prima ocazie a românilor de a vorbi liber în public, după 45 de ani de comunism. Vă rog să reţineţi lucrul acesta! Nu după 5 ani, nu după 10, nu după 20, nu după 30, ci după aproape o jumătate de secol. Solidaritate? Umanism? Curaj? Toate la un loc au existat în Piaţă – zonă sfântă şi sfinţită. Poate că o să mă întrebaţi ce anume a provocat furia asta uriaşă a Puterii de atunci împotriva Pieţei? Piaţa – unde se strângeau câteva zeci de mii de oameni – a fost primul loc în care s-a dezvoltat satira în public la adresa comuniştilor. Deci, nu lovituri, nu bătăi, nu înjurături ci satiră! Satira doare teribil, îi roade, îi înnebuneşte pe cei vizaţi. Din această cauză, cei din Piaţă au fost făcuţi „golani”. Îi mulţumesc Celui de Sus că am apucat să trăiesc ceea ce a fost acolo. O să va spun ce mi s-a întâmplat după decembrie ’89 ca să pricepeţi ce se întâmpla atunci cu românii. În perioada 21-27 decembrie am stat în spitalul Colţea; nu mai mâncam, nu mai dormeam, operam întruna – toate grozăviile, toate nenorocirile. În ziua de 27 decembrie am ieşit din spital. Atunci, îndreptându-mă spre Televiziune, am întâlnit în metrou un băiat de vârsta voastră care mânca un sandvici mare cu şuncă. Mărturisesc că m-am uitat la el cu oareşicare poftă. Ei bine, omul acela a rupt sandviciul în două şi mi-a întins o bucată spunându-mi: „Poftiţi, mâncaţi şi dumneavoastră.” Nu mă ştia… Era prima oară când mi se întâmpla aşa ceva. Tot astfel, în Piaţă, primeai de la câte cineva din spatele sau din faţa ta câte un pahar cu ceai sau câte un sandvici: „Vă rog să beţi un ceai! Vă rog să mâncaţi!” Piaţa a dezvoltat acest sentiment al solidarităţii care exista în noi, dar care până atunci fusese oprimat, fusese strivit. Acţiunile întreprinse împotriva Pieţei au fost pe măsura importanţei acestui fenomen: Televiziunea nu a transmis nici o informaţie adevărată despre manifestaţia din Piaţa Universităţii. Vă rog să reţineţi: deşi manifestaţia a durat 52 de zile, Televiziunea nu a transmis nici o ştire adevărată despre ceea ce se întâmpla în Piaţă. Informaţiile transmise de Televiziune erau total tendenţioase, manipulatoare. O altă acţiune, tot atât de ticăloasă, a fost infiltrarea Pieţei, începând cu 1 iunie 1990, cu elemente care să o compromită. Astfel, apăruseră nişte ţigani care începuseră să joace „alba-neagra” chiar lângă corturile greviştilor foamei, de care m-am ocupat împreună cu alţi doctori, colegi de-ai mei. Apoi au apărut tot lângă corturile greviştilor foamei nişte ţigani grataragii care făceau mici şi friptură chiar acolo. Alţii se băteau cu cuţitele, începuseră să înjure… Era evident că se dorea compromiterea Pieţei, în modul cel mai ticălos posibil. Domnilor, dragi copii, ar trebui ca fenomenul „Piaţa Universităţii” să devină materie de studiu pentru români. Ar trebui ca în liceu să se studieze discursurile ţinute din balconul Universităţii, fiindcă sunt convins că sunt înregistrate. Atunci am dat tot ce era mai bun din noi. S-a vorbit despre refacerea morală a României, fiindcă cea mai gravă agresiune a comunismului împotriva noastră a fost în planul moral. Această agresiune continuă şi astăzi, iar rezultatele ei sunt vizibile.

Aş vrea să vă spun un lucru care poate o să vă şocheze. În decembrie ’89 eu am operat 22 de oameni din cei 92 care au fost aduşi la spitalul Colţea. Asta m-a obligat să stau în spital de joi de la amiază, până duminică dimineaţa. Ei bine, din informaţiile pe care le-am obţinut de la Direcţia Sanitară a Municipiului Bucureşti la începutul lunii iunie 1990, reiese că din cei 507 răniţi, care îi includ şi pe cei şase decedaţi, cei mai mulţi au fost tot muncitori – ceea ce infirmă ideea că muncitorii ar fi o categorie de oameni care nu gândesc, care ar fi sprijinit puterea neo-comunistă. E adevărat că muncitorii pot fi mai uşor manipulaţi. O să discutăm şi despre mineri, despre modul în care aceştia au putut fi manipulaţi. Dar vă rog să reţineţi că toate categoriile sociale sunt reprezentate în diagrama pe care o deţin. 58% dintre acei răniţi aveau sub 30 de ani. Este clar că cei care aveau cel mai mare interes ca lucrurile să se schimbe erau oamenii tineri. Acelaşi interes ar trebui să-l aveţi şi dumneavoastră astăzi.

Ana Blandiana: Domule profesor Alexandru Zub, ca fost deţinut politic, ca istoric renumit, nu cred că eraţi un om făcut să vorbească mulţimilor. Cum aţi ajuns totuşi să vorbiţi în Piaţa Universităţii?

Alexandru Zub: Prezenţa mea acolo este episodică şi n-am să vă spun decât ceva personal şi limitat. Dar, ca o mică introducere, aş vrea să evoc momentul de la 22 decembrie, deja conturat aici de doamna Ana Blandiana,  moment care a despărţit apele şi a obligat lumea românească să ia atitudine în favoarea sau împotriva vechiului sistem. Chiar în ziua de 22 decembrie 1989 a apărut o fiţuică, un fel de ziar care se chema „Renaşterea”. Începea cu un elogiu al libertăţii, continua cu o mică schiţă de program reformator, cuprinzând ideile generale, de altminteri acceptate şi de F.S.N., şi se încheia cu urări de succes adresate domnului Ion Iliescu pentru alegerile din aprilie 1990. Urma o coloană de semnături ale unor persoane cunoscute, printre care Doina Cornea şi Ioan Alexandru, alături de numele unor arhimandriţi şi al unor oameni având un oarecare prestigiu public. Era, de fapt, o listă de prezumtivi susţinători ai acestui proiect, care, am aflat mai târziu, nu fuseseră întrebaţi şi nu ştiau nimic de această poveste. La 22-23 decembrie 1989, în primele zile ale libertăţii noastre, cum li s-a spus, proiectul era deja conturat, personajul care trebuia să gireze, să gestioneze noua etapă din istoria noastră era cunoscut şi, bineînţeles, se contura şi o strategie, din moment ce lucrul acesta se întâmpla în Casa Titulescu, unde se adunaseră câteva persoane cu o oarecare afinitate în planul diplomaţiei şi poate nu numai în această privinţă. Toate aceste împrejurări sunt povestite de Ioan Alexandru într-un grupaj de interviuri realizate de Emil Şimandan din Arad.

Cum am ajuns eu în Piaţa Universităţii? Eram în ziua de 10 mai, când manifestaţia din Piaţa Universităţii ajunsese la apogeu şi lumea era foarte preocupată de ceea ce se întâmpla acolo. Fireşte, circulau deja versiuni diferite şi contradictorii despre acest miting, pentru că Puterea dorea să blameze şi să discrediteze evenimentul, în timp ce iubitorii de libertate, dornici să vadă reînviată vechea onoare românească încercau să facă din kilometrul zero al României, o „Zonă libera de comunism”. Această opoziţie configurată a căpătat încă de la început note dramatice pe fondul eforturilor pe care le făceau societatea civilă şi partidele politice, aşa cum se putuseră încropi în răstimpul acela, încercând să mobilizeze lumea pentru a susţine Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. De fapt, încă se mai făceau eforturi, se semnau liste de susţinere a acestei proclamaţii şi bineînţeles că a existat imediat şi o contrapondere, un discurs de contracarare din partea Puterii, pentru că, dacă Timişoara propunea discursul radical, cu acel punct 8 care scotea din joc de fapt fosta nomenclatură şi fostele forţe coercitive din vechiul sistem, exista, după cum se spunea atunci, o altă parte a României care susţinea echipa deja instalată la putere şi care, bineînţeles, îşi vedea deja aşteptările împlinite. Moldova era contrapusă Banatului în acest fel. De altminteri, s-a conceput – poate ştiţi, poate nu – Proclamaţia de la Podul Înalt. Era un gest simbolic care trebuia să reechilibreze lucrurile, creând aparenţa că, dacă o parte din ţară este împotriva Puterii şi iată, se manifesta într-un fel destul de elocvent în Piaţa Universităţii, o altă parte, mai importantă, este în favoarea Puterii. Este motivul pentru care am crezut că trebuie să intervin. Venisem atunci în Bucureşti cu o misiune profesională la Academie, încercând să rezolv problemele institutului de care răspundeam. Dar am ajuns seara în Piaţa Universităţii. Eram împreună cu un prieten care mă şi găzduia, alături de care am asistat câteva ceasuri bune la acea manifestaţie extraordinară a unor oameni adunaţi ca să se simtă liberi şi să se încurajeze unii pe alţii, să se elibereze de frică. Iată un element important în discuţia noastră: se eliberau de frică. Am ajuns destul de greu în balconul Universităţii – nu vă povestesc cum pentru că ar dura prea mult şi cred că trebuie să păstrăm timpul pentru lucrurile importante –, invitat de un militar din zona justiţiei, care mă recunoscuse în mulţime şi a crezut că ar trebui să vorbesc şi eu. Era şi Hurezeanu pe acolo şi a înregistrat tot episodul. Mai era şi Magda Cârneci, dintre figurile cunoscute pe care le-am reţinut. Era în jurul orei zece seara. În dreapta şi în stânga mea erau aparate de înregistrare. Cred că domnul Hurezeanu ar putea să aibă informaţii mai precise în această privinţă. M-am trezit în faţa unei mulţimi enorme, cu lumânări aprinse, cu făclii care creau un spectacol extraordinar. Pentru un regizor ar fi fost o imagine nemaipomenită. M-am prezentat sumar celui care agita, pregătea lumea şi o mobiliza; era Marian Munteanu, pe atunci student la Filologie, care a avut după aceea un traseu politic destul de sinuos. La vremea aceea însă era factorul dinamic, agitator, reînnoind temele de discuţie. Ce puteam să le spun acelor zeci de mii de oameni adunaţi în Piaţa Universităţii? Le-am spus că vin din acea Moldovă care era percepută ca o susţinătoare absolută a Puterii şi iată, Moldova poate să spună ceva prin mine, nu sunt singurul care gândeşte aşa şi care a venit să prezinte mesajul respectiv. Ce aş mai fi putut să spun acestei mulţimi care părea informă, dar de fapt avea o coerenţă interioară foarte limpede, legată de ideea de libertate, de mândrie naţională, de nevoia schimbării în sensul liberal şi democratic a societăţii noastre? Ce altceva puteam să mai spun, decât că trebuie să ne amintim de istorie, de momentele în care aceasta s-a construit într-un mod benefic pentru naţiunea română. Momentul de la 1848 este evocabil sub acest unghi, aşa cum este şi momentul Unirii, care a însemnat, de fapt, împlinirea unor deziderate de la 1848, când C.A. Rosetti a scos la Bucureşti ziarul „Românul”, cu program unionist. El a ţinut ca pe frontispiciul ziarului şi pe cele două laturi ale sale, să fie scrise nişte îndemnuri care mi s-au părut că sunt de o permanentă actualitate. Pe o latură a ziarului era scris: „Luminează-te şi vei fi, voieşte şi vei putea!” Acest îndemn venea din epoca luminilor, apel la învăţătură, apel la cunoaştere, apel la voinţa de a construi. Pe latura cealaltă era scrisă o constatare, pe jumătate tristă: „La treaba bună puţini se adună, dar mult pot cei puţini împreună!” Poate că-i aparţinea lui Anton Pann, poate altcuiva, dar, în orice caz, spunea ceva ce trebuia să dea de gândit. Aceste lucruri mi s-au părut că sunt vrednice de amintit într-un moment în care lumea românească avea din nou nevoie să fie solidară, să fie luminată, învăţată să se raporteze la valorile lumii libere şi, în acelaşi timp, să vadă că cei puţini pot deveni mai mulţi. Imaginam o piaţă a libertăţii, cum devenise deja Piaţa Universităţii, o piaţă care capătă conturul României şi asigură simbolic libertatea pentru toţi şi, bineînţeles, o restituţie a demnităţilor. Asta cred că am spus în rezumat atunci şi cred, de asemenea, că eram în acord cu ceea ce simţeau şi gândeau şi ceilalţi. După aceea am coborât, fiindcă mai erau mulţi care voiau să vorbească. A fost ceva extraordinar pentru mine să traversez această mulţime printr-un culoar făcut anume ca să-mi regăsesc locul.

Ana Blandiana: Înainte să trecem la mineriadă şi să predau microfonul domnului Mănucu, care a fost printre primii implicaţi în evenimentele despre care vorbim, şi lui Romulus Rusan, care s-a aflat în Piaţă chiar în timpul represiunii, vreau să vă spun în două cuvinte cum am ajuns eu să vorbesc în Piaţa Universităţii. În ziua de 23 sau 25 aprilie eram la Târgul de carte de la Geneva unde participam ca scriitori, când, la un moment dat, mi s-a atras atenţia că la toate televizoarele din târg se transmit imagini din România. Imaginile înfăţişau nişte mulţimi imense cântând, cu un aer de fericire, iar toţi elveţienii, francezii, nemţii care erau pe acolo spuneau că la Bucureşti este din nou revoluţie. Ne-am dus şi noi în dreptul unor televizoare să vedem ce sa întâmpla. Ne-am dat seama că este vorba de Piaţa Universităţii. Am recunoscut diverse figuri de prieteni, de intelectuali. Nu se înţelegea prea bine despre ce era vorba. Am dat imediat telefon la Bucureşti, am aflat ce se întâmpla şi ne-am zbătut ca nişte nebuni să schimbăm biletele cu care urma să plecăm peste câteva zile. Am reuşit să le schimbăm, aşa că n-am mai stat până la sfârşitul târgului şi ne-am întors imediat acasă. Cum am ajuns, am luat de la aeroport troleibuzul spre Universitate şi am mers cu el până în momentul în care nu mai putea înainta. Prin Piaţa Universităţii nu se mai putea circula, fiindcă mulţimea adunată acolo era imensă. Am coborât undeva pe la Sala Dalles. Aveam fiecare câte un geamantan în mână şi oricât vi s-ar părea de neînchipuit, am lăsat geamantanele în faţa unei porţi. Nici o clipă nu ne-am gândit că s-ar putea să le ia cineva. Şi culmea culmilor, nu le-a luat nimeni, le-am regăsit spre miezul nopţii, când ne-am dus acasă. Am înaintat în Piaţă, unde începea să se întunece, se aprindeau făclii făcute din ziare, se cânta, se creaseră deja nişte tradiţii pe care nu le ştiam şi cei din jur ne puneau la curent. De exemplu, în anumite momente toată lumea scotea cheile şi le scutura, făcându-le să sune. Părea un joc copilăresc, dar era ca un fel de ritual de prietenie, de orchestrare a unor sentimente comune. Era foarte plăcut. Toţi veneau şi ne spuneau că se bucură că ne văd şi pe noi acolo. Noi spuneam că ne bucurăm că am reuşit să ajungem. În timpul acesta la balcon se vorbea. La un moment dat cineva a spus: „Aflăm că în Piaţă se află Ana Blandiana. În curând va vorbi.” Vreau să vă spun că în viaţa mea nu mi-a fost aşa de frică. M-a cuprins un fel de paralizie. Era o mulţime imensă. În general, toţi comentatorii spuneau că în Piaţa Universităţii erau între 50.000 şi 80.000 de oameni. Cât vedeai cu ochii erau numai oameni. Şi cred că o secundă am avut tendinţa să o iau la fugă. Dar nu se putea, pentru că în momentele următoare, între mine şi intrarea în Facultatea de Filologie, s-a deschis un fel de cărare. Oamenii stând unul lângă altul, se trecea greu. Am înaintat ca şi cum aş fi fost purtată de o forţă mai puternică decât mine. M-a luat de mână un tânăr care m-a dus pe nişte scări unde nu erau becuri şi puteai să te împiedici în întunericul compact. Am ajuns în balcon fără să am nici o idee despre ce urmează să spun. Din Piaţă a început să se scandeze (după aceea am aflat că asta era o altă tradiţie care se formase): „Te iubim, te iubim!” – ceea ce m-a intimidat şi mai tare, dar în acelaşi timp mi-a dat un anumit răgaz ca să-mi revin. Nu îmi mai amintesc ce am spus atunci. Ceea ce ştiu, am aflat din filme şi din ce s-a publicat despre ce am spus. Singura mea amintire este că vorbeam şi că, în timp ce o făceam, mă întrebam ce spun. Aveam sentimentul că altcineva vorbeşte. Un sentiment pe care îl am adesea atunci când scriu versuri.

Nu ştiu dacă am reuşit să vă dăm o cât de mică idee despre ceea ce a fost acolo. Cred că marea intensitate sufletească din Piaţă se datora faptului că acolo se găseau nişte oameni care, ani sau decenii, nu avuseseră curajul să fie ei înşişi. Eu am scris în perioada respectivă că există două feluri de vinovaţi: vinovaţii pentru ceea ce au făcut şi vinovaţii pentru ceea ce nu au făcut. Ei bine, în Piaţa Universităţii erau oameni care se simţeau vinovaţi pentru ceea ce nu au făcut. Adică pentru faptul că n-au avut curajul să se revolte, să rişte să intre la închisoare şi aşa mai departe. Se strângeau acum, ca la o exorcizare a propriului lor trecut, a propriei lor incapacităţi de a se împotrivi. Asta trebuie să înţelegeţi, pentru că este foarte important. Şi tot ce s-a petrecut după aceea, felul în care s-a rezistat la mineriadă şi s-a creat Alianţa Civică, s-a născut din acest sentiment că nu se poate să nu fim în stare încă o dată să fim noi înşine. Aş vrea acum să trecem la mineriadă.

Nicolae Constantinescu: Numai o secundă. Înainte de a vorbi despre mineriadă aş vrea să vă mai spun ceva ca să pricepeţi ce atmosferă era atunci în Piaţa Universităţii. Am vorbit şi eu din balconul Universităţii, am văzut şi eu de sus masa aceea de oameni şi vreau să vă spun că am avut atunci pentru o singură dată în viaţa mea, sentimentul că dacă m-aş arunca, n-aş cădea, pentru că toţi cei adunaţi acolo m-ar fi susţinut. Dacă se poate vorbi de existenţa unui sentiment dominant în Piaţa Universităţii, acela a fost iubirea. Nu întâmplător, Anei Blandiana i s-a spus: „Te iubim, te iubim!”. Eu, acolo, am spus câteva lucruri, printre care şi cuvintele acestea care sunt săpate pe crucea lui Avram Iancu: „Ori punem pumnul în faţa furtunii, ori pierim!” Noi, cei puţini, oricât de puţini am fi fost, trebuia să începem să creăm opoziţia faţă de comunism. Aceasta s-a născut, de fapt, în Piaţa Universităţii.

Romulus Rusan: Eu vreau să spun că, de fapt, Piaţa Universităţii era în acel moment un miraj, o insulă de solidaritate, de altruism, dar o insulă care era înconjurată de ură. O ură indusă de cei care au luat puterea în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, la orele 18, după ce în clădirea Comitetului Central s-au făcut şi desfăcut nenumărate guverne (a fost unul chiar al lui Verdeţ, fost prim-ministru în anii ’80) şi multe alte combinaţii în care intrau comunişti şi revoluţionari. În momentul în care domnul Iliescu a rostit din balconul fostului sediu al Comitetului Central cuvântul „tovarăşi”, tinerii aflaţi atunci în Piaţa Revoluţiei au început să scandeze: „Fără comunişti, fără comunişti!” Şi la foarte scurt timp după aceea au început împuşcăturile. Nu se ştie cine în cine trăgea. În orice caz, a început un haos creat în aşa fel încât cei care erau cu mâna pe frâiele puterii să şi-o poată menţine. Acest război a durat încă puţin timp după omorârea lui Ceauşescu, până la Anul Nou. Ceauşescu a fost ucis la 25 decembrie 1989, în ziua de Crăciun. O faptă abominabilă, de altfel. Deci, cei care au luat puterea au vrut să arate că, de fapt, Ceauşescu provoacă, chiar şi postum, aceste lupte, că singurii vinovaţi de ceea ce s-a întâmplat au fost Ceauşescu, soţia lui şi câţiva demnitari. Toată vina era atribuită doar câtorva oameni, în frunte cu Ceauşescu, iar în paralel s-a încercat compromiterea celor care aveau altă părere, strigând nu doar „Jos Ceauşescu!”, ci şi „Jos comunismul!” Aceştia erau oameni simpli, tineri, studenţi, elevi şi chiar membri ai partidelor istorice care au revenit pe scena politică. S-a creat un haos nemaipomenit şi o ură, un fel de ură de clasă, care a fost întreţinută sistematic. Artizanul a fost, de fapt, Silviu Brucan, care cunoştea bine mecanismul luptei de clasă din anii 1945-1946, din campania electorală dusă împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu. La începutul anului 1990, la 12 ianuarie, s-a întâmplat ceva neaşteptat: unul dintre conducătorii F.S.N.-ului, Dumitru Mazilu, a încercat să răstoarne supremaţia lui Iliescu. A fost o situaţie tulbure. Era un fel de parastas pentru cei morţi în Revoluţie, anunţat oficial. Mulţimea a fost atrasă în Piaţa Victoriei, unde a avut loc un dialog dur între Iliescu şi Mazilu. În plină piaţă, în aclamaţiile mulţimii, liderii F.S.N. au decretat desfiinţarea Partidului Comunist Român şi organizarea unui referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea. Oamenii au fost chemaţi să-şi ardă carnetele de partid. Dar toate acestea au fost anulate după câteva zile de către Consiliul Frontului Salvării Naţionale, pentru că în culise, Iliescu, Petre Roman şi Brucan preluaseră din nou puterea. Au urmat nenumărate marşuri ale tinerilor. Bucureştiul era tot timpul cutreierat de tineri şi de oameni mai puţin tineri, care scandau lozincile Revoluţiei: „Dacă nu acum, atunci când?”, „Dacă nu noi, atunci cine?”, „Vom muri şi vom fi liberi!” S-a decupat stema din drapel, s-a umblat cu drapelele găurite, care erau un simbol al libertăţii. Aceste mişcări au fost sistematic sabotate. La 18 februarie, un grup de tineri din rândul celor care manifestau în faţa sediului Guvernului, au fost atraşi într-o cursă. Nişte provocatori au forţat uşile clădiri şi au pătruns în interiorul acesteia. Soldaţii care erau de pază nu au intervenit, lăsând astfel o parte din manifestanţi să intre nestingheriţi în sediul Guvernului. Apoi guvernanţii au spus că a fost o încercare de lovitură de stat, că Guvernul a fost atacat de manifestanţi. Au urmat evenimentele de la Târgu Mureş, luptele între români şi maghiari, amorsate nu se ştie de cine; relaţiile dintre românii şi maghiarii de acolo nu erau atât de încordate dar, dintr-o dată, în două zile, au izbucnit conflicte sângeroase, au murit oameni. La iniţiativa lui Silviu Brucan, C.F.S.N.-ul a hotărât ca Frontul să se transforme în partid şi să participe la alegeri, fără să-i pese de toată opoziţia. După ce primiseră puterea provizorie în vederea organizării alegerilor, oamenii aceia nu mai voiau să cedeze absolut nimic. Şi atunci, după câteva demisii din C.F.S.N., a doamnei Cornea, a Anei Blandiana, după alte manifestaţii, s-a hotărât să se facă un Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională. Se spunea că acesta ar fi un miniparlament şi acum, post festum, domnul Iliescu susţine că a fost un fel de masă rotundă a poporului, deci, în viziunea lui ar fi avut loc reunirea forţelor politice şi împăcarea lor. Dar n-a fost deloc o împăcare, pentru că modul în care a fost ales acest consiliu era tot în favoarea F.S.N.-ului. Din capul locului s-a hotărât: 50% din locuri să fie ocupate de membrii ai F.S.N. iar restul locurilor de reprezentanţi ai celorlalte partide. Partidele de opoziţie reprezentative pentru societatea românească erau numai câteva, dar, peste noapte, au apărut încă 30 de partide, create de F.S.N. Procedându-se în felul acesta, totul a fost o mascaradă. Tot ce se discuta acolo era o ridiculizare şi umilire a celor care spuneau „Nu” şi o victorie a majorităţii create artificial. Totul era o parodiere a mecanismului democraţiei. În această atmosferă a apărut fenomenul „Piaţa Universităţii”. La unul dintre mitingurile din oraş, un manifestant a fost rănit, poate accidental. Se spunea că cineva îi aruncase în cap un ghiveci dintr-un balcon, pe Calea Dorobanţilor. Şi atunci mulţimea s-a dus în Piaţa Universităţii să protesteze şi n-a mai plecat de acolo 52 de zile. Unul dintre liderii Pieţei, Dumitru Dincă, a fost arestat. A doua zi i s-a dat drumul, a fost purtat pe umeri, pe urmă s-au creat grupuri care nu mai părăseau piaţa nici ziua, nici noaptea. De aici, acel miraj al solidarităţii. Din păcate, împotriva Pieţei se duceau uriaşe campanii de dezinformare. Nu erau posturi private de televiziune iar Televiziunea publică era cu totul împotriva Pieţei. Aceasta transmitea din Piaţă numai imagini cu nişte copilaşi, nişte ţigănuşi, nu arăta mulţimea de 80.000 de oameni care se aduna în unele seri acolo. Se transmitea că greviştii foamei mâncau doar carne friptă la grătar, dar şi acele grătare erau de fapt nişte falsuri, se spunea că acolo sunt prostituate, că în corturi se face amor şi aşa mai departe. Deci, în jurul Pieţei s-a creat o atmosferă foarte urâtă pentru că lumea credea ce vedea şi ce se spunea la televizor. Lumea se bucura că vede, în sfârşit, altceva la televizor după ani de zile în care îi văzuse pe micul ecran numai pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, timp de două ore pe zi. Televiziunea era ca o biserică, dacă vreţi. Majoritatea oamenilor îi acorda un credit total şi nu se despărţea de televizor zi şi noapte. Ziarele, cu unele excepţii, erau şi ele aservite Puterii. Ziarul „Adevărul”, care astăzi publică această anchetă despre manifestaţia din Piaţa Universităţii, era atunci total împotriva Pieţei. Ion Iliescu a spus atunci despre manifestaţia din Piaţa Universităţii că este o adunătură de huligani şi de golani – calificative pe care manifestanţii şi le-au însuşit însă ca pe nişte titluri de glorie. Apoi a urmat mineriada – ceea ce n-a fost greu, pentru că după ce s-a întrerupt transmiterea la televizor a unui meci de fotbal de la Campionatul Mondial, sub pretextul că fusese atacată Televiziunea, domnul Iliescu a cerut să vină „oamenii de bine” să apere cuceririle Revoluţiei. Aşa erau numiţi cei chemaţi să intervină în forţă în Piaţa Universităţii: oameni de bine. Răspunzând chemării domnului Iliescu, minerii de la toate minele din Valea Jiului au pornit cu toţii spre Bucureşti. Unele dintre aceste garnituri de tren cu mineri au fost oprite de domnul inginer Mănucu, pe care îl invit să vă vorbească.

Ioan Mănucu: Mă bucur foarte mult că sunteţi aici, că aveţi avantajul să cunoaşteţi ceea ce 80% sau 90% dintre români nu cunosc. Când spun asta mă refer nu numai la cei de vârsta dumneavoastră ci şi la cei de vârsta mea. Faptul că dumneavoastră vă cunoaşteţi trecutul, vă va ajuta foarte mult la construirea propriului viitor. Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul, nu participă la propria sa istorie. Trebuie să ştiţi că societatea comunistă este falimentară în totalitatea ei. La început a trăit prin crimele şi confiscările comuniste, până în anul 1964, iar după aceea a trăit numai din împrumuturi. Societatea comunistă n-a avut capacitate de regenerare. Ceea ce s-a construit în acea perioadă s-a făcut de către poporul român cu nişte eforturi formidabile, fiind împins cu biciul de la spate. Nimic din ceea ce s-a construit nu a fost făcut, ca să spun aşa, în deplină libertate. De aici şi racilele economiei socialiste. Pentru că economia socialistă nu poate fi comparată cu un pământ care rodeşte la timp în urma unei ploi binevenite, ci cu un pământ inundat. Regimul instalat după 1989 a înclinat însă tot către socialism. Gândiţi-vă că în primăvara anului 1991, Ion Iliescu a încheiat cu Gorbaciov un tratat mai al dracului decât vechiul tratat încheiat cu U.R.S.S. Practic, în politica externă România nu mai avea nici o libertate. Din fericire tratatul încheiat de Ion Iliescu nu a fost ratificat, dar toată lumea şi-a dat seama unde ne putea duce. Acest lucru a fost văzut de partidele politice din opoziţie încă din ianuarie ’90, a fost văzut de societatea civilă care a creat fenomenul „Piaţa Universităţii” – acea incredibilă acumulare de oameni şi emoţii. A fost ceva extraordinar. Nu-ţi venea să crezi că în România se poate întâmpla aşa ceva, că se desfăşoară o astfel de manifestaţie sau mitingurile din noiembrie 1990, când s-a înfiinţat Alianţa Civică. Nu-ţi venea să crezi că în România se revarsă acel puhoi de oameni la venirea în ţară a regelui Mihai I, în 1993, sau la înmormântarea domnului Coposu, în 1995. Trebuie să înţelegeţi că toate aceste manifestări şi manifestaţii au scos în evidenţă exasperarea acestei populaţii.

În iunie 1990 eram şeful secţiei de electrificare din Regionala C.F.R. Craiova, iar raza mea de activitate se întindea până la Petroşani, Piatra Olt, Orşova. La 13 iunie, înaintea meciului România-Argentina din cadrul Campionatului Mondial de Fotbal, Televiziunea a transmis nişte intervenţii ale Poliţiei în Piaţa Universităţii, pe care eu unul le-am considerat nejustificate. În timpul meciului, interesându-mă telefonic la serviciu despre lucrările programate pentru a doua zi, am aflat că vor pleca iarăşi trenuri cu mineri spre Bucureşti. Astfel de trenuri mai plecaseră spre Bucureşti în zilele de 29 ianuarie şi 18 februarie – situaţii despre care se discutase cu conducerea Regionalei C.F.R. Craiova şi se stipulase că aceste trenuri nu circulaseră legal. În mintea mea am făcut legătura dintre faptul că urmau să plece noi trenuri cu mineri spre Bucureşti şi imaginile transmise la televizor din Piaţa Universităţii. M-am dus în grabă la serviciu şi am decuplat instalaţia electrică între punctele Lainici şi Valea Sadului. Ca să înţelegeţi cât mai bine ce se întâmpla, o să vă descriu puţin activitatea Căilor Ferate. Această activitate este strict reglementată, sau cel puţin aşa era acum 20 de ani. Totul se desfăşoară conform regulamentului: instrucţie, dispoziţii de organizare şi funcţionare, ordine de execuţie directe. Ordin de execuţie înseamnă un ordin scris, cu număr, semnătură, oră de predare, oră de primire, semnătură de predare, semnătură de primire. Deci, activitatea tuturor lucrătorilor de la Căile Ferate este foarte strict reglementată. În situaţia în care, conform lui legilor lui Murphy, se întâmplă totuşi ceva neprevăzut, şeful locului de muncă este obligat să reglementeze chiar şi aceea situaţie. Nu se poate desfăşura nici o activitate în afara reglementărilor. O altă caracteristică a activităţii personalului Căii Ferate este faptul că aceasta se desfăşura – şi mi-ar place să cred că se desfăşoară la fel şi acum – numai de către oameni special pregătiţi, instruiţi, verificaţi şi autorizaţi în vederea exercitării funcţiei pe care o deţin. Fiecare angajat  răspunde personal pentru ceea ce face. Nu răspunde altcineva în locul lui, iar cel care a dat ordinul răspunde personal pentru dispoziţia respectivă. În situaţia în care ai constatat că un ordin este nelegal, ai dreptul de a refuza să-l execuţi şi de a raporta situaţia organului ierarhic superior. Încă o precizare: trenurile circulă sau se scot din circulaţie numai la ordin. Deci nu există o circulaţie spontană a trenurilor. Trenurile nu pleacă la plimbare, de capul lor! Orice persoană particulară sau orice instituţie poate închiria un tren. Dar trebuie să-şi anunţe intenţia cu 14 zile înainte şi să plătească cu trei zile înainte de a folosi acel tren, pentru ca în acest timp să se poată aduna numărul de vagoane solicitat şi personalul necesar. Întrebarea mea pentru cei care mai au încă nelămuriri în această privinţă – în speţă Parchetul şi fosta şi actuala administraţie a Căii Ferate – este următoarea: circulaţia trenurilor cu mineri a respectat aceste prevederi ale regulamentului Căii Ferate? Nu! Deci, este ilegală. Deci, cel care a deţinut funcţia de director al Regionalei C.F.R. Craiova în timpul mineriadei din iunie 1990, are şi el partea lui de răspundere pentru uciderea a cel puţin 6 oameni ca urmare a venirii minerilor cu trenul la Bucureşti. Oficial se vorbeşte doar de 6 morţi, deşi la cimitirul Străuleşti au fost înmormântaţi circa 150 de oameni decedaţi in timpul mineriadei. Cei care ar trebui să răspundă în faţa legii pentru venirea minerilor la Bucureşti sunt asimilaţi însă de partide şi, cu timpul, sunt promovaţi. De exemplu, domnul Gheorghe Dobre, director al Regionalei C.F.R. Craiova în timpul mineriadei, numit apoi prefect al judeţului Dolj din partea P.S.D., apoi ministru al Transporturilor din partea P.D.L. în guvernul Tăriceanu, este în prezent1 secretar general în Ministerul Dezvoltării Regionale şi al Turismului, condus de doamna Elena Udrea. Asta – în timp ce actuala Putere are tupeul să-şi revendice apartenenţa la spiritul Pieţei Universităţii şi să-şi însuşească binecunoscuta lozincă a Alianţei Civice: „Nu putem reuşi decât împreună!” Ăştia sunt! De aceea, dumneavoastră trebuie să observaţi cu atenţie ce se întâmplă în societate şi pe scena politică, pentru că manipularea la care a recurs sistemul comunist continuă şi astăzi. Societatea civilă are nevoie de oameni responsabili. Am avut o dispută administrativă cu acest director al Regionalei C.F.R. Craiova, în care eu aveam dreptate. Intervenţia mea a fost legală, pentru că i-am cerut în mod direct: „Notează ordinul în registrul de dispoziţii, unde eu am notat.” Dar el a refuzat să noteze ordinul. Deci s-a comportat într-un mod iresponsabil. După cum v-au învăţat profesorii la şcoală, atributele conducerii sunt: organizarea activităţii, coordonarea şi controlul acesteia, şi responsabilitatea deciziilor. Dar, vedeţi dumneavoastră, la noi se uită ultimul cuvânt: responsabilitate. Cereţi celor din jurul dumneavoastră să dea dovadă de responsabilitate. După cum vedeţi, toţi se înghesuie la conducere, dar corect ar fi să-şi asume şi responsabilitatea conducerii. Singurul meu merit este că prin decuplarea instalaţiei electrice, am provocat întârzierea cu două ore a sosirii la Bucureşti a trenurilor cu mineri, făcând astfel vizibilă acţiunea de „curăţire” a Pieţei Universităţii. Plecarea din Petroşani a trenurilor cu mineri fusese planificată pentru ora 8 seara, urmând ca aceştia să ajungă la Bucureşti la orele 1-2 dimineaţa şi, când se va fi luminat de ziuă, totul să fi fost deja „curăţat”. Această „curăţenie” s-a făcut, dar de la ora 8 dimineaţa încolo, la lumina zilei, când totul a putut fi văzut. În consecinţă, directorul Regionalei C.F.R. Craiova a hotărât desfacerea contractului meu pentru periclitarea siguranţei transporturilor feroviare. Am contestat această decizie la Consiliul de Disciplină al Căilor Ferate care, după şase luni, mi-a dat dreptate şi m-a repus în funcţie dându-mi banii din urmă. Am cerut în justiţie ca aceşti bani să nu-mi fie daţi de statul român, ci de persoana vinovată de acest abuz. Instanţa a respins însă acţiunea ca nefiind de competenţa ei, ci de a organului ierarhic superior, care nu se pronunţase în această chestiune. Şi a rămas tot aşa. Asta a fost. Dumneavoastră

Ana Blandiana: Cred că v-aţi dat seama că filmul lui Sorin Ilieşiu pe care tocmai l-aţi văzut, este realizat prin montarea unor secvenţe din jurnalele de actualităţi transmise de marile televiziuni europene. Totodată, v-aţi dat seama nu numai de ceea ce a însemnat mineriada, ci şi de efectul pe care l-a avut asupra conştiinţei europene. Nu vreau ca noi, cei de aici, să ne întindem foarte mult cu vorba, pentru că sunt convinsă că dialogând cu dumneavoastră o să putem să lămurim mai multe lucruri. Vreau doar să vă spun că o consecinţă a mineriadei a fost faptul că s-a produs o radicalizare a spiritului revoluţionar. La o lună după mineriadă, când sute de oameni prinşi de mineri nu fuseseră încă eliberaţi din arest, în redacţia României libere, câteva persoane – dintre care trei se află aici:  Petre Mihai Băcanu, Romulus Rusan şi cu mine – au avut ideea să organizeze un marş, o manifestaţie pentru eliberarea studenţilor arestaţi. În ziare se scria atunci că după mineriadă 600.000 de oameni părăsiseră România. Atenţie, graniţele României erau deschise. Se pleca fără probleme. Cei 600.000 de români ceruseră să plece definitiv din ţară. Majoritatea erau tineri, intelectuali. Era o hemoragie de forţă vitală şi intelectuală de neînchipuit. Teroarea domina Bucureştiul şi ţara. În clipa în care Băcanu a publicat în România liberă un anunţ prin care oamenii erau chemaţi să participe la un marş pentru a se cere eliberarea studenţilor arestaţi, nu ne făceam nici o iluzie. Eram convinşi că ne vom duce în faţa Operei – locul în care urma să ne adunăm – şi vom găsi acolo câteva zeci de masochişti ca şi noi. Ei bine, la acest marş care a rămas în istorie sub numele de „Marşul în alb”, pentru că în anunţ li se cerea oamenilor să vină îmbrăcaţi în alb şi cu flori în mână ca să arate că sunt paşnici, au participat, conform datelor oficiale, 500.000 de persoane. Vreau să încercaţi să faceţi o comparaţie cu cele câteva sute sau câteva mii de oameni care se strâng acum la mitingurile anunţate de marile sindicate pentru susţinerea unor revendicări foarte materialiste, ca să vă daţi seama ce fenomen extraordinar era. Oamenii veneau atunci la mitinguri neavând nimic personal de câştigat din asta, riscând, în schimb, foarte mult. În fine, în acea după-amiază în care a avut loc „Marşul în alb”, s-a născut ideea creării Alianţei Civice. Gândul nostru – exprimat în declaraţiile noastre de atunci – era următorul: „Nu e adevărat că speranţa a dispărut; speranţa există. Iată, 500.000 de oameni au ieşit în stradă. Dar dacă speranţa există, ea trebuie organizată.” Şi atunci, am luat hotărârea de a crea o organizaţie civică, nu politică, care să organizeze speranţa că România mai poate să devină un stat de drept. În noiembrie avea să aibă loc, în Bucureşti şi în acelaşi timp în toate marile oraşe ale ţării, un miting extraordinar, prin care s-a născut Alianţa Civică, după ce în România liberă din 8 noiembrie 1990 apăruse pe o pagină întreagă ştirea scrisă cu litere enorme: „A luat fiinţă Alianţa Civică”. Dedesubt era un text, o declaraţie de principii de câteva fraze, conţinând ideile generale de creare a unui stat de drept, urmată de semnăturile a două sute şi ceva de intelectuali de mare anvergură, mari personalităţi din toate domeniile, de la mari chirurgi la mari arhitecţi, scriitori şi artişti. Se transmitea astfel un semnal că există posibilitatea să ne opunem şi că avem curajul s-o facem. În cel mai scurt timp, Alianţa Civică şi-a creat filiale în toate judeţele ţării. La Bucureşti nu avea nici un sediu, nimeni nu îi dăduse vreunul. O rudă a pictorului Bernea, Remus Mistreanu, îşi pusese casa la dispoziţia Alianţei. Locuia într-o vilă împreună mai multe familii, cum se locuia pe vremea comunismului, dar casa respectivă avea un hol mare, un spaţiu care era al tuturor şi pe care l-a pus la dispoziţia noastră. Săptămâni de zile oamenii au stat aici la nişte cozi lungi, ca să se înscrie în Alianţa Civică. În scurt timp, numărul membrilor Alianţei a depăşit 100.000. La început preşedinţii ei se schimbau des. Primul preşedinte al Alianţei Civice a fost domnul Mihai Şora, după aceea domnul Mănucu, apoi, de-a lungul timpului, a fost şi Petre Mihai Băcanu şi o lungă perioadă de timp, aproape zece ani, am fost eu. Preluând un proiect aparţinând doamnei Cornea şi lui Adrian Marino, care creaseră la Cluj „Frontul Antitotalitar”, Alianţa Civică a luat iniţiativa creării Convenţiei Democratice, adică a unei uniuni a partidelor democratice, de fapt a celor istorice. Pentru că era evident că numai o solidarizare a tuturor împotriva postcomuniştilor putea să schimbe ceva. Istoria este lungă, complicată, profund marcată de spiritul Pieţei Universităţii şi de sacrificiul celor care s-au implicat şi şi-au dat ani buni din viaţă pentru realizarea acestor idealuri. În ’96, cu sprijinul Alianţei Civice, alegerile au fost câştigate de Convenţia Democratică şi astfel a avut loc alternanţa la putere. Până aici a fost romantism şi societate civilă în stare pură. De aici încolo începe politica.

 

1 Domnul inginer Ion Mănucu a vorbit la Şcoala de Vară de la Sighet în iulie 2010. Ulterior, în luna septembrie a aceluiaşi an, domnul Gheorghe Dobre a fost numit secretar general în Ministerul Transporturilor. (n.ed.)

 

Prealuare din  Şcoala Memoriei 2010, editor Traian Călin Uba, Fundaţia Academia Civică, 2011