» » » » Sergiu Huzum, Câteva cuvinte despre „Dictatura Colectivă”

Sergiu Huzum, Câteva cuvinte despre „Dictatura Colectivă”

posted in: O carte pe zi | 0

În urma publicării la secțiunea O carte pe zi a unui fragment din discuția purtată la Școala de Vară de la Sighet din 2007 cu Lucian Pintilie despre filmul Reconstituirea (filmul interzis în 1969 de cenzura comunistă), domnul inginer Iunian D. Zărnescu mi-a oferit manuscrisul unui volum de eseuri inedite, ”Privind lumea prin cuvinte”, al operatorului Sergiu Huzum, prezent și el pe genericul filmului.

Domnul Zărnescu este editorul uni monografii în trei volume despre Liceul ”Unirea” din Focșani, fiind, cu decenii în urmă, coleg al regretatului cameraman.

După interzicerea filmului ”Reconstituirea”, care l-a făcut celebru și datorită unui procedeu tehnic original (denumit Trans-Trav), Sergiu Huzum s-a refugiat în Franța, unde a lucrat cu Paul Barbăneagră la un amplu program de documentare artistice. A murit în anul 2005, lăsând în urmă nu numai imaginea unui mare cineast, ci și o subtilă operă eseistică nepublicată. Poate că una din marile edituri o va descoperi cândva.

Ca omagiu adus lui Sergiu Huzum, publicăm o pagină din eseurile sale, care poartă în sine nu numai un fin umor eugenionescian, ci și curiozitatea de a se recunoaște în poporul de care a stat despărțit mai mult de trei decenii.

 

Romulus Rusan

 

 

Sergiu Huzum elev la Liceul Unirea FocsaniSERGIU HUZUM

Câteva cuvinte despre „Dictatura Colectivă”

un text din 1999

În București nu mai pot fi traversate bulevardele. Fie din cauza polițiștilor care te amendează pentru că nu ai așteptat să se facă verdele, verde de-a binelea, fie pentru că acolo unde vrei să traversezi nu există zebră decât foarte departe, dar mai ales pentru că pe bulevarde trec mereu manifestanți.

  • Bine măi Sergiule, dar unde ai văzut tu manifestanți care trec mereu?
  • Este drept! Dar cei pe care i-am văzut mi-au făcut impresia că merg pe dos, adică cu spatele.
  • Cum așa?
  • Foarte bine, mergeau cu spatele ca să ajungă repede în urmă, din nou, înainte de 22/12/1989.
  • Dar au trecut zece ani de atunci, nu?
  • Oameni simpli, trudiți de muncă silnică timp de patruzeci și cinci de ani, plus zece de care se plâng că le-a mers din rău în mai rău, în afară de cei cărora le-a mers din bine în și mai bine. Un singur gând era încrustat în privirile lor. Doreau să trăiască din nou în anii vechi, dinaintea sfârșitului lui ’89. Cred că din acest motiv înaintau repede, înapoi. Înainte erau și sărăciți și umiliți, astăzi se simt numai sărăciți. Manifestația era împestrițată cu portretele fostului dictator și se auzeau clar chiar și lozinci:
  • Nu mai vrem dictatură personală, vrem dictatură colectivă.
  • A cui? am întrebat.
  • A noastră, bineînțeles. Noi nu am fost niciodată la putere.
  • Bine, dar proletariatul și dictatura lui?
  • O fi fost a lui, dar nu a noastră, noi nu suntem proletari, ci salariați.
  • Dar ce doriți dumneavoastră?
  • Vrem să instaurăm în sfârșit imperiul bunei stări, promis de toți și de atâta vreme.
  • Nu există imperiu în istoria omenirii care să nu fi dispărut!
  • Numai noi, românii, nu am avut niciodată noroc să avem vreun imperiu!
  • Cum să nu. Imperiul Româno-Bulgar.
  • Dacă l-am reface, vom putea împărți inflația noastră de 50%, cu a lor de 5%. NU?
  • Dar ce ați făcut în ultimii zece ani?
  • Ne-am apărat dușmanii din interior.