» » » » Stephane Courtois. La ce foloseşte istoria în postcomunism. Rolul Memorialului de la Sighet şi al Şcolii de Vară

Stephane Courtois. La ce foloseşte istoria în postcomunism. Rolul Memorialului de la Sighet şi al Şcolii de Vară

Conferinţă ţinută la 6 iulie 2003, la sediul Fundaţiei Academia Civică din Bucureşti

Aş vrea, întâi de toate, să fac o introducere în această problemă. Şi deoarece ne întrebăm la ce poate folosi istoria, ar trebui să ne întrebăm, la început, ce este istoria pur şi simplu. Adesea, în această problemă, sunt confuzii. Istoria este, până la urmă, un demers foarte simplu care constă, de mai bine de 2000 de ani, în încercarea de a stabili o relatare cât mai exact posibil a evenimentelor trecutului. Teoretic, pare de o simplitate biblică, dar practic este ceva de o mare complexitate. În orice caz, istoria este o muncă de cunoaştere, o muncă ştiinţifică, dar care prezintă particularitatea de a nu fi doar o ştiinţă aşa-zis „dură” – nu este nici fizică, nici chimie, nici matematică. Este un alt tip de muncă ştiinţifică, care are caracteristica de a fi supusă permanent, în special istoria contemporană, presiunilor exterioare. Aceste presiuni sunt mai întâi ale pasiunii politice şi ideologice, ceea ce, de altfel, este inevitabil, din moment ce trăim într-o lume uşor agitată, mai ales în secolul XX, şi unde puterea, mişcările politice, pasiunile politice dezlănţuite vor cântări greu în munca pe care istoricii – ca profesionişti – vor încerca să o facă. Să adăugăm la aceasta că puterea, oricare ar fi ea de altfel, fie democratică, fie dictatorială, fie chiar totalitară, n-a prea apreciat niciodată o relatare adevărată a evenimentelor apropiate în care a putut fi implicată, într-un moment sau altul. În aceasta constă una din primele mari dificultăţi ale istoricului contemporan.

Al doilea obstacol este acela că această istorie este contemporană. Istoricul contemporanului este confruntat cu actorii care au trăit această istorie, cei care au făcut această istorie. Dacă te ocupi de Evul Mediu nu sunt atâtea probleme, dacă povesteşti nu contează ce, poate că unii colegii te vor critica, pe bună dreptate, dar nu va fi nici un călugăr medieval care să se trezească şi să te tragă de picior noaptea zicând: „Nu, nu, Courtois, spui prostii.” În timp ce în istoria contemporană, nu sunt doar colegii istorici care îţi spun: „Ah, nu, nu aşa s-au petrecut lucrurile!” (aceasta este dezbaterea istoricilor), dar, în plus, vor interveni şi actorii. Ei vor interveni adesea nu în numele istoriei –pentru că ei nu sunt istorici –, ci în numele memoriei. Ori memoria nu funcţionează deloc ca şi istoria. Şi ea este un mijloc de a accede la cunoaşterea trecutului, dar nu conform unui proces de cunoaştere ştiinţifică, ci conform procesului memoriei, care este foarte deosebit, pentru că memoria este un element esenţial al identităţii individului, al identităţii unui grup social, al unui grup politic etc., al identităţii chiar a unei naţiuni. Şi deci se înţelege imediat că aici este o încărcătură pasională infinit mai puternică decât atunci când faci doar o muncă de istoric, examinând calm un document, o mărturie etc. şi trebuie spus clar că, mai ales în istoria comunismului, pasiunea memoriei intervine foarte puternic şi în toate sensurile. Există, evident, memoria victimelor comunismului, dar şi memoria actorilor comunismului. Prima pare a fi destul de puternică, destul de prezentă încă în România. Dar într-o ţară ca Franţa, cu un partid comunist foarte puternic, care şi-a construit un fel de legendă în jurul Rezistenţei, în jurul apărării muncitorilor etc., există o puternică memorie pozitivă a comunismului. Astfel, eu, ca istoric al comunismului în Franţa, sunt zilnic confruntat cu această memorie a comunismului în universităţi şi în cercetare. Aud în permanenţă: „Noi suntem cei din Rezistenţă, noi suntem antifasciştii, noi suntem de partea muncitorilor” etc. Mereu acest discurs obositor. Deci, în acest caz, istoricul este obligat să fie foarte atent pentru a se elibera de greutatea acestei pasiuni a memoriei. Totuşi, adesea asistăm la un soi de convergenţă între munca istoricului şi munca memoriei, adică actorii care au trăit evenimentele pot povesti. Şi este foarte important că există aici foarte mulţi dintre aceşti actori care pot zice: „Iată, în cutare zi, la cutare oră, am fost arestat de cutare grup, pentru cutare motiv, am fost condamnat în cutare moment” etc. Aceasta este foarte important.

Invers, există momente când munca istoricului diferă complet de cea a purtătorilor de memorie, a martorilor. În Franţa este foarte clar acest lucru. În ceea ce mă priveşte, eu sunt în opoziţie constantă cu cea mai mare parte a martorilor comunişti, membri ai partidului comunist care povestesc, de exemplu, despre Rezistenţă, despre anii războiului rece, având un discurs stereotip, pentru că memoria lor a fost totalmente prelucrată de către partidul comunist. Au ajuns să transforme o memorie personală, individuală într-un fel de memorie colectivă, un fel de poveste mitologică pe care toată lumea o repetă cu regularitate şi care devine, până la urmă, un soi de memorie oficială a unui anumit grup, a unui anumit tip de persoană. Şi astfel am fost obligaţi să intrăm într-un conflict violent, pentru că martorii îmi spun: „Iată, s-a petrecut asta şi asta, şi asta, am văzut asta, şi asta, şi asta”. Eu le spun: „Regret, dar am văzut documente care spun foarte clar că voi nu eraţi acolo, că voi n-aţi putut vedea aceasta, şi povestiţi pentru că aţi auzit povestindu-se aceste lucruri.” Deci, vedeţi, în permanenţă este o muncă foarte dificilă a acestei relaţii între istorie şi memorie în istoria contemporană, şi este o muncă foarte delicată în perioada post-comunistă, mai ales dacă ne ocupăm de perioada comunistă. Nu pe Dvs. trebuie să vă învăţ eu că perioada comunistă a fost o perioadă dramatică, pasionantă, cu regimuri totalitare care s-au instalat în diverse ţări. În aceste ţări post-comuniste pasiunea actorilor este şi mai exacerbată faţă de cea a actorilor care trăiesc în ţări pe care le-aş numi „obişnuite”, ţări unde n-a fost revoluţie, n-a fost război civil. Este destul de greu să te ocupi de istoria contemporană în aceste ţări, dar în ţări unde a fost revoluţie, război civil, război, regim totalitar, este cu mult mai greu! Este mult mai greu deoarece totul a fost mult mai tragic şi, deci, există o încărcătură pasională mult mai puternică, care perturbă foarte tare munca istoricului, care ar trebui să se desfăşoare într-un climat relativ senin, pentru că nu poţi face o muncă ştiinţifică într-un climat debordând de pasiune.
În sfârşit aş spune că nu ajunge ca specialiştii – după toate aceste dificultăţi – să stabilească un discurs istoric cât mai apropiat de realitate, trebuie ca munca lor să fie cunoscută de un cât mai mare număr de persoane, dacă vrem ca ea să servească la ceva. Pentru că dacă istoricii fac o muncă excelentă şi apoi rămâne într-un sertar închis cu cheia şi nimeni nu vorbeşte despre ea, nu serveşte aproape la nimic, sigur, ne putem servi de ea; dar dacă nu este difuzată, la ce foloseşte? La nimic. Nu foloseşte la nimic să stabileşti adevărul şi să-l pui sub lacăt fără să vorbeşti despre el. Suntem confruntaţi cu o problemă foarte delicată, aceea a difuzării cercetării istorice. Acum vreo zece ani, în Franţa în orice caz, era ceva obişnuit ca istoricii, academicienii, universitarii, cercetătorii, să considere că nu este atât de folositor să difuzezi rezultatele cercetării. Se muncea pentru sine, se stabileau adevăruri pentru sine. Ca istoric, considerai că ai făcut o treabă foarte bună, dar nu voiai să te compromiţi cu ziarişti, cu oameni de televiziune, cu media care, prin definiţie, nu înţelege nimic, pentru că, pentru un istoric foarte savant, ceilalţi nu sunt decât nişte ignoranţi! Deci nu mai vorbim despre asta, să nu facem publice cercetările noastre, să rămânem într-un mic cerc de specialişti.

Trebuie să vă spun că eu am avut, de foarte mult timp, reflexul invers. La sfârşitul anilor ’70, când vorbeam cu colegii mei despre asta, ei îmi spuneau: „Dar ziariştii povestesc despre orice!” Le răspundeam: „Dacă ei povestesc nimicuri, asta se datorează faptului că nu le-aţi explicat ceea ce trebuie într-adevăr să povestească!” Părea logic. Un ziarist nu este un istoric, nu şi-a consacrat ani întregi studierii foarte exacte a unei anumite mici probleme. Aceasta este munca istoricului. Treaba jurnalistului este să transmită aceste informaţii publicului larg. Jurnalistul nu poate fi specialist, dar, în acelaşi timp, ziaristul nu e mai prost decât un altul: dacă i se explică clar despre ce este vorba, poate, evident, transmite aceste informaţii şi aceste reflecţii. Deci, istoricul contemporaneist este confruntat cu această problemă suplimentară, a difuzării cercetărilor sale nu doar în cercul specialiştilor şi al erudiţilor, aşa cum se întâmplă din totdeauna, ci într-o societate de masă, având o comunicare de masă, aşa cum este societatea noastră de astăzi, şi aceasta mi se pare foarte important pentru tema pe care ne-am propus-o astăzi.

Evident, nu sunt atât de naiv încât să cred că oamenii sunt atât de rezonabili încât să tragă învăţăminte din istorie. Dar, în acelaşi timp, sigur că dacă nimeni nu stabileşte această istorie, atunci tot atât de sigur este că nimeni nu va putea să tragă învăţăminte dintr-o istorie care nu a fost stabilită. De aceea cred că este foarte important să facem această istorie. Cred că este datoria şi onoarea ţărilor democrate să permită dezvoltarea unei istorii ştiinţifice, pentru ca nu numai discursul puterii să fie auzit, ci şi pentru a fi posibilă informarea cetăţenilor asupra realităţilor trecutului, ca astfel să se ajungă la o clarificare a opiniei publice, pentru a-şi putea lua singură deciziile.

Rămâne, în sfârşit, o ultimă problemă şi care nu este, cred, mai puţin importantă: care este forma cea mai eficace pentru a difuza acest discurs istoric?

După ce am menţionat foarte rapid aceste probleme foarte generale, aş vrea să revin asupra lor dintr-un punct de vedere practic şi să mă întreb despre felul în care Academia Civică a putut – sau nu a putut – răspunde acestor chestiuni de principiu în problema istoriei.

Mai întâi, să vorbim despre stabilirea discursului istoric. Trebuie să spun că am fost foarte surprins să descopăr, în urmă cu câţiva ani, că Academia Civică organiza la Sighet, în fiecare an, un mare simpozion internaţional unde veneau istorici nu numai din România, ci din toate ţările, începând cu Dennis Deletant şi mulţi alţii, germani, ruşi, ucraineni, americani. Dar mai puţini francezi, o spun cu regret, şi aceasta arată că studiile asupra comunismului est-european în Franţa nu sunt foarte avansate. Am fost foarte surprins să descopăr ce se petrece într-un loc atât de neobişnuit, la Sighet, care nu e o mare capitală mondială, nici măcar una naţională, sau măcar regională, ci doar un mic orăşel de provincie, uitat de lume. Ajuns la Sighet am găsit reuniţi mai mulţi specialişti foarte competenţi care au dezbătut timp de două-trei zile probleme foarte precise, pregătite dinainte. Apoi am aflat de colocvii, de conferinţe, de dezbateri, de publicaţii. „Analele Sighet” sunt foarte importante pentru că nu cuprind doar comunicările specialiştilor, ele conţin şi tot ceea ce s-a vorbit acolo şi astfel se vor păstra în bibliotecile din întreaga lume. Deci, în ceea ce priveşte stabilirea istoriei comunismului, şi în particular a represiunii comuniste – în România, bineînţeles, dar şi în celelalte ţări est-europene – Memorialul Sighet şi Academia Civică au făcut o muncă remarcabilă, şi care nu este ceva obişnuit, mai ales că nu este organizată într-un cadru universitar tradiţional. E un cadru diferit într-un loc total neobişnuit.
Şi acesta este al doilea punct asupra căruia aş vrea să insist, problema locului.  Pentru că dacă toate acestea se petrec la Sighet, evident nu este întâmplător. Şi nu e pentru plăcerea de a face 15 ore cu trenul de noapte de la Bucureşti la Sighet – plăcere pe care fiecare a putut-o experimenta (şi pot fi chiar 21 de ore dacă sunt inundaţii!). Există o raţiune clară pentru care oamenii vin în acest loc şi aceasta a fost, trebuie să spun, a doua mea mare surpriză când am ajuns prima oară la Sighet: este locul, este ideea de a recupera această închisoare care are o semnificaţie istorică pentru România contemporană, pentru că o parte a elitei româneşti a fost asasinată aici. Trebuie să spun că a fost o idee extrem de importantă de a crea un muzeu în această închisoare. De ce îmi pare atât de importantă? Pentru că ieşim din cadrul academic, din cadrul universitar, din cadrul abstract. Desigur, putem citi în cărţi sau în ziare numeroase relatări despre represiune. Putem să citim cărţi de istorie, putem citi cărţile lui Marius Oprea sau ale lui Dennis Deletant, putem citi cărţile martorilor, ale actorilor, ale celor care au fost închişi, torturaţi, supuşi la muncă forţată. Dar totul rămâne abstract, rămâne o poveste. Când eşti în închisoare, într-o celulă transformată în muzeu, ai o senzaţie cu totul specială. Îmi amintesc că anul trecut am asistat chiar în celularul închisorii la proiecţia unui film despre Canal. Acolo lucrurile capătă un alt sens, ai înţelegerea concretă, directă, aş spune aproape afectivă a ceea ce s-a putut petrece acolo. Pentru că aceasta este marea problemă a acestei istorii. Aceeaşi problemă a fost şi după război, în ceea ce priveşte exterminarea evreilor de către nazişti… Crimele care s-au produs aici sunt atât de inimaginabile încât un om normal sigur nu reuşeşte să şi le poată închipui. Cei care le-au trăit le ştiu, le-au văzut, ştiu că au existat. Dar oamenii generaţiei mele, care n-au trăit niciodată aşa ceva, ce pot ei şti?

Vreau să vă amintesc o frază pe care o citez destul de des pentru că este, cred, foarte semnificativă. Îi aparţine lui Raymond Aron, acest filosof politic francez foarte cunoscut. Raymond Aron era evreu, în timpul războiului a fost în Rezistenţă, apoi a fost la Londra, conducând un ziar gaullist. A fost una din cele mai mari inteligenţe istorice şi politice ale timpului său. Deci, îţi zici, iată un om care – normal – a înţeles tot. Deloc! Întors în Paris, în 1944, Raymond Aron descoperă, în primăvara lui 1945, întreg adevărul despre lagărele naziste şi mai ales despre suprimarea evreilor. Şi scrie: „Bineînţeles, ştiam că există lagăre, bineînţeles ştiam că evreii erau duşi în lagăre, bineînţeles ştiam că aceste lagăre erau cu adevărat teribile; dar neputându-ne imagina – acesta este cuvântul cel mai important –, neputându-ne imagina ceea ce se petrecea cu adevărat în acele lagăre, noi de fapt nu ştiam!” „Genocidul – ce ştiam noi despre el la Londra? La nivelul conştiinţei clare, percepţia mea era cam următoarea: lagărele de concentrare erau crunte, conduse de paznici ocnaşi, recrutaţi nu dintre deţinuţii politici ci dintre criminalii de drept comun; mortalitatea era mare; dar camerele de gazare, asasinatul industrial al fiinţelor umane, nu, mărturisesc, nu mi le-am imaginat, şi pentru că nu mi le-am putut imagina, nu le-am ştiut.”

Cuvântul cel mai important din această frază este „a-şi imagina”, „a nu-şi imagina”. De aceea cred că acest loc – închisoarea Sighet – este foarte important. Ne permite o cunoaştere care nu e doar abstractă. Te ajută să faci un efort considerabil pentru a încerca să-ţi apropii într-un mod conştient ceea ce s-a petrecut cu adevărat. De aceea acest loc îmi pare atât de important, pentru că, dacă atunci când eşti aici nu începi să înţelegi ce s-a petrecut, înseamnă că nu vei înţelege niciodată sau că nu vrei să înţelegi. Aici ai contact direct cu realitatea represiunii acestor regimuri totalitare.
Vreau să subliniez că acest muzeu, primul din Est, a fost precursorul unui fenomen general, răspândit acum, treptat, cam peste tot. Am fost la Budapesta acum câteva luni. Acolo a fost creat, în plin centrul oraşului, pe bulevardul Andrássy, un „Muzeu al Terorii”, chiar în clădirea care a fost sediul fasciştilor unguri din 1944, al „Crucilor cu săgeţi”, şi care apoi a fost preluat de poliţia politică comunistă maghiară. Deci în aceeaşi clădire au fost torturaţi şi ucişi evrei, rezistenţi, democraţi etc. În timpul regimului fascist din Ungaria, şi apoi au fost arestaţi, torturaţi, executaţi, tot acolo, democraţi, rezistenţi etc. de către regimul comunist al lui Rákosi. Deci este extrem de simbolic să faci un „Muzeu al Terorii” într-o asemenea clădire. Dar, ca din întâmplare, noul guvern maghiar, din care fac parte şi foşti comunişti, a încercat să închidă acest muzeu. Nu a fost o bună decizie a guvernului, pentru că mai multe sute de mii de oameni au protestat. Dar aceasta arată cât deranjează aceste demersuri puterea actuală, oricare ar fi ea, pentru că pun anumite probleme istorice, morale şi mai ales civice tuturor cetăţenilor, îi obligă să reflecteze. După cum ştiţi puterii nu-i place prea mult ca cetăţenii să gândească. Cred că Memorialul Sighet este foarte important atât ca precursor, cât şi ca impact public: aici, de un deceniu, vin oameni – inclusiv străini – să vadă ce s-a petrecut. De altfel s-a confirmat aceasta prin succesul Muzeului, prin numărul celor care vin din toată România să-l viziteze. Am văzut anul trecut şcoli, oameni în concediu, care vin să vadă ce s-a petrecut în ţara lor într-o anumită epocă.

Al treilea punct pe care aş vrea să-l abordez, care îmi pare şi mai important, este această renumită şcoală de Vară, care a fost creată doar de câţiva ani, şi care, în fiecare an, strânge pentru zece zile o sută de tineri. Aceştia nu vin la Sighet din întâmplare, ci sunt selecţionaţi pe baza unui concurs. Asta îmi pare foarte original şi evident foarte promiţător pentru viitor, este noua generaţie care vine şi învaţă. Evident, faptul că aceşti tineri sunt în acest loc – pe care l-am definit deja – şi în plus sunt în contact cu cercetători care vin din întreaga lume pentru simpozion, creează un fel de sinergie, care, după mine, este fundamentală şi originală. Nu cunosc un alt exemplu, dar aş vrea să mai existe asemenea iniţiative. Şi evident sunt şi momente foarte puternice. Anul trecut a fost venirea lui Vladimir Bukovski, care – chiar dacă era dimineaţă, şi se ştie că Bukovski nu e un matinal! – a ţinut o conferinţă formidabilă, care a durat patru ore şi simţeai că acolo se petrece cu adevărat ceva. Desigur, se petreceau şi alte lucruri noaptea – acum pot să mărturisesc organizatorilor – pentru că dacă Bukovski nu era matinal, era pentru că după cursurile din timpul zilei, seara plecam pe malul râului şi discutam tot felul de lucruri cu elevii până la 3-4-5 dimineaţa. Şi asta de asemenea este foarte important pentru tineri. Şcoala de Vară a depăşit caracterul academic pentru a stabili legături între tineri şi invitaţi, ca Bukovski. Nici în acest caz nu sunt naiv, ştiu bine că nu toţi elevii care au trecut pe la Şcoala de Vară de la Sighet vor fi obligatoriu „activişti” ai istoriei reale a României sub comunism. (Unii vor fi, cum sunt cei pe care-i văd aici în sală.) Nu e ceva grav. Important este că sămânţa a fost sădită şi apoi sigur planta va creşte, în ritmul ei, dar va creşte. În orice caz este mai bine să semeni sămânţă bună decât rea. Oricum eu cred că e un lucru indispensabil pentru perioada post-comunistă. De ce? Pentru că una din principalele caracteristici a regimurilor comuniste a fost exact controlul absolut al istoriei, prezentarea discursului istoric care coincidea, evident, cu ideologia lor şi cu justificarea puterii lor totalitare. Or toată lumea ştie că această istorie era departe de realitate, şi e un lucru pe care, cred, fiecare l-a putut constata. În orice caz, este incontestabil că în aceste ţări care au avut de suportat aceste regimuri comuniste istoria contemporană, mai ales, a fost distrusă. Istoricii care doreau să facă această meserie – şi eu am constatat acest lucru în Uniunea Sovietică –, adevăraţii istorici, marii istorici se refugiau în istoria Evului Mediu, în istoria Antichităţii, unde aveau mai puţine probleme, aveau mai puţini aparatnici ideologi în spate, care să spună în orice clipă „Nu, asta nu e corect.” etc. Luaţi nişte cazuri cunoscute, ca cel al lui Geremek, istoricul polonez, care se ocupă de istoria Evului Mediu. Aşa că după 1989-1991 ne-am confruntat cu un dezastru al istoriei contemporane în ţările post-comuniste. Evident, Rusia a fost ţara cea mai lovită, pentru că acolo comunismul a durat mult prea mult timp, cu metode mult mai violente. Mulţi ani, după 1991, am asistat la un dezastru în ceea ce priveşte istoria contemporană în Rusia. Vă voi povesti o mică anecdotă. Colegul meu Nicolas Werth, cel mai bun specialist francez în istoria URSS, şi care a fost el însuşi anul trecut la Sighet, a publicat în Franţa, la mijlocul anilor ’80, înaintea prăbuşirii regimului, o istorie a URSS, care era un manual universitar clasic, apărut la Presse Universitaire de France. Nu se poate face ceva mai clasic pentru un student francez. Imaginaţi-vă că în 1994 colegii lui ruşi i-au cerut acordul să traducă acest manual în rusă. A fost tradus şi publicat în 1.000.000 de exemplare. Deci manualul unui istoric francez îi învaţă pe elevii ruşi istoria URSS. Vă daţi seama ce înseamnă asta la nivelul dezastrului identităţii ruşilor, al felului în care încearcă să iasă din această fază totalitară terifiantă. La un nivel mai jos, este acelaşi lucru pentru toate ţările din Est.

În orice caz aceasta este o problemă cu care se confruntă toate ţările foste comuniste: distrugerea de către regimurile comuniste a întregii cercetări privind istoria contemporană şi punerea sa sub controlul complet al ideologiilor şi al imperativelor puterii politice. Deci restabilirea unui discurs istoric autentic este o parte integrantă a procesului de decomunizare. Mi se pare un lucru foarte important. Peste tot are loc acest proces de decomunizare, un fel de proces de decontaminare. Este aceeaşi problemă, pentru că acest comunism a fost un fel de contaminare mentală, intelectuală, politică etc. Deci, în cadrul acestui proces de decomunizare, stabilirea unui discurs istoric autentic mi se pare absolut fundamentală şi trebuie să fie una din priorităţi. Evident, puterea actuală nu este grăbită să facă din aceasta o prioritate, mai ales dacă ea este încă destul de apropiată de vechea putere comunistă. Neîndoielnic, dacă puterea nu este grăbită, cetăţenii pot face această muncă, ei pot începe acest proces şi este ceea ce au făcut cei care au organizat Memorialul Sighet. N-au aşteptat ca puterea să spună „da” sau „nu”. Ei au început, cu simplitate, munca. Şi nu trebuie decât continuată şi este ceea ce vom face şi în acest an la Sighet, cu această Şcoală de Vară.

Iată cele câteva cuvinte pe care doream să le spun. Aceasta este raţiunea pentru care sunt aici. Pentru că nu vă îndoiţi că sunt supraîncărcat cu munca la Paris – trebuie să mă ocup de publicaţiile pe care le editez, revista „Communisme”, colecţia „Democraţie şi totalitarism” etc., să duc în Franţa şi aiurea bătălia cotidiană cu comuniştii care continuă, evident, să nu fie prea mulţumiţi de ceea ce fac. Dar, fără îndoială este foarte important pentru mine să consacru zece zile pentru a veni la Sighet şi a mă întâlni cu aceşti tineri, pentru a discuta cu ei, pentru a-i ajuta pur şi simplu. Nu fac lucruri extraordinare la Sighet, mă mulţumesc să conduc dezbaterile, dar îmi manifest solidaritatea totală cu formidabila muncă care se face aici.
Vă mulţumesc!

 

Fragment din cartea Courtois la Sighet