» » » » Stephane Courtois: Memorialul crimelor comunismului

Stephane Courtois: Memorialul crimelor comunismului

posted in: Procès du communisme | 0

Stéphane Courtois

 

La Sighet, la graniţa dintre România şi Ucraina, câţiva foşti disidenţi au transformat o închisoare a deţinuţilor politici într-un Memorial al victimelor comunismului.

 

Amnezia şi amnistia crimelor comuniste

După căderea Zidului Berlinului, Securitatea de tristă faimă – poliţia politică – şi conducătorii comunişti români s-au temut serios că vor pierde puterea, pe care o deţineau de 45 de ani. Au împărţit arme în stradă pentru a convinge că este vorba despre o revoluţie democrată, provocând astfel un haos care s-a soldat cu peste 1000 de victime. Simultan, ei au organizat îngrozitoarea înscenare de la Timişoara, dezvăluind camerelor televiziunii din toată lumea un pretins carnagiu, anunţat ca faţa vizibilă a unui masacru a mii de oameni, ordonat de Ceauşescu. Pretext tocmai bun pentru asasinarea dictatorului şi a soţiei sale şi pentru desemnarea lor ca singuri responsabili ai tuturor ororilor unuia din cele mai rele regimuri totalitare din Europa.

La momentul hotărât, manipulatorii au ieşit din umbră şi sub numele de Frontul Salvării Naţionale au concentrat, fără violenţă, puterea împingând în faţă un premier tânăr şi fercheş, Petre Roman, fiul unui înalt nomenclaturist strâns legat de serviciile sovietice de dinainte de război.

Inutil de precizat că, în aceste condiţii, victimele regimului comunist şi intelectualii cu vederi democratice, care sperau să iasă din coşmar, n-au avut dreptul la cuvânt. Iar când au încercat să ridice glasul, Ion Iliescu a pus bandele de mineri – sau foşti securişti, deghizaţi în mineri – să-i cotonogească şi să-i ciomăgească, având cuvântul de ordine „Moarte intelectualilor”. Aceste scene de linşaj oficial, pe care românii le-au numit „mineriade”, au avut loc la 14-15 iunie 1990, la Bucureşti.

Într-un asemenea climat, era imposibil să se facă un cât de neînsemnat proces regimului comunist şi torţionarilor săi: unii au fugit în străinătate pentru a scăpa de orice eventuală condamnare, alţii au murit liniştiţi în patul lor, în timp ce alţii s-au propulsat în vârful puterii.

Şi totuşi! „Mineriada” a determinat câţiva intelectuali să reacţioneze. La iniţiativa poetei Ana Blandiana, au înfiinţat o asociaţie, Academia Civică, hotărâţi să lupte pentru ca cetăţenii români să-şi cunoască propria lor istorie, după o jumătate de secol de dictatură, izolare şi cenzură. Academia Civică s-a lansat în realizarea unui memorial al victimelor comunismului şi al rezistenţei, în orăşelul Sighet. În 1998, când au publicat ediţia românească a Cărţii negre a comunismului, al cărei tiraj s-a epuizat în câteva săptămâni, m-au invitat în România.

 

Sighet

În 1999, pornesc pentru prima oară la Sighet. Datorită unui ghinion nemaipomenit pierd avionul, singurul pe care l-am pierdut vreodată; apoi prind unul din rarele trenuri spre Sighet, un tren de noapte. Deşi în plină amiază  şi pe un soare fierbinte, gara din Bucureşti este de-a dreptul sordidă, cu o faună nedeterminată  de fete foarte tinere, fardate şi îmbrăcate sumar, şi de mici bande de băieţi a căror metodă, pe care o descopăr foarte repede, constă din a sări în vagoane cu câteva minute înaintea plecării, a fura călătorii şi a o rupe la fugă.

Un drum de 650 km, 14 ore într-un vagon de dormit antebelic, care te aduce în zori în ceţurile Maramureşului, provincie din nord-vestul României, înghesuită între Ungaria, la vest, Rutenia subcarpatică (extremitatea orientală a Cehoslovaciei, ocupată şi anexată de Stalin în 1945), la nord, iar la răsărit Bucovina: ţară a mănăstirilor, adesea fortificate din cauza neîncetatelor invazii otomane, mănăstiri ai căror pereţi exteriori sunt acoperiţi de magnifice fresce în stil bizantin.

Din trenul care merge cu o viteză foarte mică (nu este linie dublă) descopăr o regiune de coline foarte asemănătoare piemontului din Pirinei. Aici natura este încă sălbatică: aici venea Ceauşescu să vâneze urşi cu oaspeţii lui de marcă. Felul de viaţă rural a rămas tradiţional: acest capăt al Europei a rezistat la pătrunderea comunismului: nu se văd tractoare, doar caii sunt prezenţi pretutindeni pe câmp, pe şosele, pe uliţele satelor; poduri cu fân superbe, frumoase gospodării individuale. Aici oamenii au păstrat obiceiuri rustice: nunţile încă se fac cu muzică tradiţională – vioară, fluier, tobă. Specialitatea casei este o bucată mare de şorici de porc, uşor pârpălită într-o tigaie şi aruncată într-o oală cu sare, totul stropit din belşug cu horincă, alcoolul de prune din partea locului.

Trenul nu merge mai departe. La Sighet e capătul; Sighet, capitala Maramureşului, situată pe Tisa, un râu care izvorăşte din Ucraina şi se varsă în Dunăre, mai sus de Belgrad, după ce a mărginit România şi străbătut Ungaria.

Impresie de capăt al lumii, dar sunt primit cu flori de Ana Blandiana, de soţul ei, Romulus Rusan şi de o echipă veselă.

Sighetul este un orăşel trist, lung, murdar, cu străzi semănate cu gropi şi unde singurele clădiri, cât de cât pe picioare, sunt bisericile – catolică, ortodoxă şi evanghelică (aceasta datând din epoca în care Maramureşul aparţinea imperiului austro-ungar). Suntem în oraşul natal al lui Elie Wiesel, unde naziştii au exterminat comunitatea evreiască, a cărei singură urmă e astăzi un vechi cimitir părăsit.

Hotelul în care locuiesc, în piaţa principală, seamănă cu un uriaş caravanserai destul de ruinat. La baie este apă doar câte un sfert de oră, dimineaţa şi seara. Trecători îmbrăcaţi sărăcăcios, ţigănuşi desculţi care cerşesc, maşini puţine, dar destule căruţe cu cai frumos echipaţi, singurul lor progres în timpul comunismului fiind înlocuirea roţilor de fier cu cauciucuri vechi recuperate. Unicul semn de viaţă încurajator: mulţimea de ţărani cu pălărie şi de ţărănci voinice cu năframe multicolore şi fuste scurte, înfoiate, care hălăduiesc cât e ziua de mare la piaţă.

În spatele acestui decor cam descurajant, descopăr dintr-odată ceva, o siluetă extraordinară, inimaginabilă în acest colţ uitat de lume al Europei. La 200 metri de hotel, a doua stradă pe dreapta, se ridică o clădire impunătoare, în perfectă stare: este închisoarea. Căci totul s-a sfârşit aici şi totul aici începe, în această închisoare. Aici au distrus comuniştii România dinaintea anilor 1940, aici îşi reia România cursul istoriei după 1989.

 

Memorialul

După 1945, Sighetul, situat pe frontiera sovietică, era şi unul din punctele cele mai îndepărtate de Bucureşti. Pentru acest dublu motiv, regimul comunist, începând din 1948, a închis aici şi a şters urmele principalelor personalităţi româneşti ale opoziţiei. Iuliu Maniu, marele lider al PNŢ şi fost prim-ministru, a murit aici în 1953, bolnav, fără nici o îngrijire, ca şi Constantin Brătianu, liderul celuilalt partid istoric, al liberalilor. Unul din principalii istorici români, Gheorghe Brătianu, care-şi susţinuse teza de doctorat la Sorbona şi care era colegul şi prietenul lui Marc Bloch, a avut aceeaşi soartă în 1953, la doar 55 de ani, împreună cu o mulţime de miniştri şi foşti prim-miniştri, de episcopi catolici şi greco-catolici. În total 52 de personalităţi asasinate, încetul cu încetul, metodic, şi aruncate în gropi comune undeva, nu se ştie unde, astfel încât nici astăzi mormintele nu le-au fost identificate.

Această închisoare, dezafectată de atâta timp, cea mai mare parte a „clienţilor” ei fiind pe lumea cealaltă, era aproape o ruină în 1993, când Ana Blandiana şi prietenii ei de la Academia Civică au hotărât să facă în ea Memorialul. Ar fi prea multe de povestit despre parcursul nemaipomenitei lupte dusă pentru a obţine de la municipalitate şi de la stat cedarea clădirii, luarea sub egidă a proiectului de către Consiliul Europei; în sfârşit, pentru strângerea fondurilor necesare refacerii clădirii, atât de la instituţii internaţionale, în special Fundaţia Konrad Adenauer, cât şi de la numeroşi români exilaţi în străinătate în timpul regimului comunist.

După ce a fost restaurată, închisoarea a fost transformată în muzeu. Ciudat, această clădire cu două etaje, închisoare model de la sfârşitul Imperiului austro-ungar, structurată în jurul unui lung culoar cu ziduri străpunse de zeci de uşi grele şi cu cele două extremităţi luminate de vitralii înalte, seamănă cu naosul unei catedrale şi invită la meditaţie. Peste 60 de celule sunt amenajate în tot atâtea spaţii de expoziţie. Aici o celulă consacrată închisorilor, dincolo – lagărelor de la Canal, unde au pierit mii de condamnaţi, pe un şantier fără scop; mai departe, azilelor psihiatrice cu caracter politic, apoi locurilor de execuţie şi gropilor comune. O sală specială este consacrată lui Maniu, o alta familiei Brătianu. Alta populaţiei sârbeşti sau germane, instalate în România de secole şi deportate în bloc, în noaptea de Rusalii 1951 (44.000 de bărbaţi, femei şi copii au fost lăsaţi în mijlocul pustiei câmpii a Bărăganului…). Un loc de cinste este rezervat victimelor, dar nici călăii nu sunt uitaţi. Cei din Partidul comunist (care nu avea decât câteva sute de membri când a luat puterea sub ocupaţie sovietică), cei de la Securitate (a fost reprodusă chiar o sală de interogatorii), cei care au pus în aplicare teribila experienţă a închisorii de la Piteşti (unde, sub ameninţarea morţii, zeci şi sute de studenţi anticomunişti  au fost constrânşi să se tortureze unii pe alţii, atât fizic, cât şi psihic, până la distrugerea personalităţii sau… până la moarte).

Şi mai surprinzătoare sunt celulele care evocă rezistenţa populaţiei la opresiunea comunistă. Rezistenţa armată în munţi, ai cărei ultimi luptători au fost asasinaţi în 1962. Rezistenţa pasivă a ţăranilor la colectivizare. Rezistenţa masivă a muncitorilor la Braşov, la 15 noiembrie 1987. Rezistenţa izolată a intelectualilor şi a disidenţilor…

 

Istorie şi memorie

Academia Civică a făcut, în paralel cu crearea Memorialului, şi o foarte importantă muncă istorică şi de memorie. În ciuda Puterii care bloca accesul la arhive şi a Academiei Române care, în ciuda dispariţiei „preşedintelui de onoare” (Ceauşescu), manifesta aceeaşi supunere faţă de guvern, a început din 1993 o enormă activitate de istorie orală, înregistrând mii de ore de mărturii ale victimelor. Din 1994, a organizat numeroase colocvii internaţionale despre istoria comunismului în România, a publicat cinci colecţii ştiinţifice – „Analele Sighet”, „Documente”, „Istorie orală” etc. –  care însumează deja peste 20.000 de pagini. O importantă bibliotecă pusă la dispoziţia cercetătorilor.

Totuşi, deoarece această activitate nu a zdruncinat decât foarte slab inerţia generală, Ana Blandiana şi Romulus Rusan au hotărât să reia totul de la capăt – şi anume să implice tânăra generaţie.

În 1999 au creat o şcoală care strânge la Memorial în fiecare vară, timp de 8 zile, o sută de tineri între 15 şi 18 ani din întreaga Românie – ca şi din Republica Moldova, provincie românească ocupată şi anexată de Stalin în 1940 – selecţionaţi pe baza unui concurs de acelaşi fel ca şi concursul nostru despre Rezistenţă.

De câţiva ani, Ana Blandiana m-a rugat să fiu „ rectorul” acestei şcoli, titlu cam pompos pentru o sarcină care constă – înainte de toate – din a avea grijă ca să înceapă cursurile punctual, conferenţiarii să nu-şi adoarmă tinerii auditori cu expuneri prea lungi sau prea academice, ca fiecare să poată întreba ce-i stă pe inimă, şi ca – din când în când – să se tragă nişte concluzii de sinteză. Alternativ, intervin martori, actori ai istoriei şi universitari români şi străini.
Aici trăieşti momente unice. Astfel, în 2002 invitatul de onoare a fost Vladimir Bukovski care, în faţa unui auditor răvăşit, a povestit timp de mai multe ore experienţa lui de disident martirizat în „spitale” psihiatrice sovietice. Mai târziu Vladimir a fost încântat să vorbească ruseşte jumătate de noapte (ajutat de votcă) cu tinerii moldavi, pe atunci în plină revoltă împotriva guvernului lor rămas tot comunist, care încerca să reimpună limba rusă obligatorie în şcoli şi în licee. O mare lecţie de demnitate şi rezistenţă la opresiune.

Alt moment magic, în iulie 2005, când în „naosul” închisorii-memorial, în faţa elevilor adunaţi acolo, o violonistă a cântat Ciaconna de Bach. Această tânără femeie, nepoata unui deţinut politic, exilată în Franţa şi care venea pentru prima oară la Sighet cu propria ei fiică adolescentă, ne-a transmis o emoţie puternică făcându-ne să simţim tragismul locului.

Moment teribil şi acela al mărturiei Ioanei Raluca: tatăl ei, militar de carieră, conducea un grup anticomunist în munţi, hărţuit din 1949. A fost arestat în urma unei trădări în 1958, apoi judecat şi executat. Arestată şi ea, soţia lui, mama ei, a fost condamnată pe viaţă şi a murit în închisoare. Fiica, pe atunci foarte mică, a fost dată la un orfelinat şi abia după 1989 a descoperit adevărul, iar dreptul prin justiţie de a purta numele tatălui ei, Arnăuţoiu, l-a obţinut doar în 1997.

Moment surpriză, când, la 14 iulie, o sută de elevi s-au ridicat în picioare şi au cântat o veselă Marseieza – învăţată unde? când? cum? În clipa aceea, am regretat că ambasadorul Franţei nu era la Sighet şi că Franţa rămâne destul de indiferentă la tragedia trăită de toate aceste ţări din Europa centrală şi răsăriteană, comunizate prin teroare.

De vreun an, doi, situaţia la Sighet se îmbunătăţeşte, se vede o oarecare prosperitate. Cât despre tinerii de la Şcoala de vară, ei nu mai sunt adolescenţii puţin trişti şi săraci de la sfârşitul anilor 90. Toţi au telefoane mobile, walkman-uri, aparate de fotografiat numerice, vorbesc mai multe limbi străine, merg în străinătate.

Noua Românie intră în scenă, hotărâtă să se afirme, să depăşească situaţia în care a fost, dar şi să privească în faţă tragedia trăită de părinţi şi bunici.
Dar pentru ca reunificarea europeană să aibă un rost, ar trebui ca occidentalii să ia act de această tragedie şi să contribuie la dificila muncă a istoriei şi a memoriei, singura modalitate, pe termen lung, de reconstruire a identităţii societăţilor devastate de către opresiunea comunistă.

Traducere din limba franceză de Ana Tutuianu