» » » » Stephane Courtois: Onoarea pierdută a stângii europene

Stephane Courtois: Onoarea pierdută a stângii europene

Stéphane Courtois
Director de cercetare la CNRSC Sophiepol Université Paris
Director al revistei Communisme, coautor al Cărţii negre a comunismului

 

La 25 ianuarie 2006, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a examinat o rezoluţie şi o recomandare referitoare la condamnarea „crimelor regimurilor comuniste totalitare”. Această şedinţă a prilejuit o îndelungă muncă pregătitoare a unui grup de 28 de parlamentari, dintre care 16 veneau din ţări care cunoscuseră regimuri comuniste şi 12 din Europa Occidentală. La 25 septembrie 2003, Partidul Popular European depusese un proiect de rezoluţie în acest sens, iar la 14 decembrie 2004, la Paris, a avut loc o audiere specializată a Consiliului Europei pe aceeaşi temă. La audiere au fost invitaţi patru experţi (disidentul rus Vladimir Bukovski, doi universitari: unul estonian şi unul polonez, şi eu însumi, în calitate de coautor al Cărţii negre a comunismului). În sfârşit, raportorul Göran Lindblad, deputat european suedez (grup al PPE), a fost în misiuni de informare în Bulgaria, în Lituania şi în Rusia. Raportul pe care l-a prezentat la 15 decembrie 2005, a fost, deci, rodul unei munci serioase şi mature. Domnul Lindblad a atras atenţia asupra faptului că marele public este foarte puţin conştient de crimele comise de către regimurile comuniste şi a propus Consiliului Europei să adopte o declaraţie oficială în favoarea condamnării acestor crime.

În proiectul lui de rezoluţie, subliniază (pct. 5) ca acestea „n-au fost condamnate de către comunitatea internaţională, cum a fost cazul pentru oribilele crime comise în numele naţional-socialismului (nazismului)”. El precizează că (pct. 3) aceste crime ale comunismului au fost justificate în numele teoriei luptei de clasă şi al principiului dictaturii proletariatului. El invită (pct. 13) „toate partidele comuniste sau post-comuniste ale statelor membre care încă nu au făcut-o să reexamineze istoria comunismului şi propriul lor trecut, să ia o distanţă netă în raport cu crimele comise de aceste regimuri şi să le condamne fără ambiguitate”. În fine, el speră (pct. 14) „că această rezoluţie va încuraja istoricii lumii întregi să continue cercetările  pentru stabilirea şi verificarea obiectivă a desfăşurării faptelor”.

Deoarece Consiliul Europei nu dispune de nici o putere legislativă, cu atât mai puţin judecătorească sau executivă, această rezoluţie rămânând foarte moderată, cheamă, deci, la o simplă condamnare morală. Cu toate acestea, ea a dezlănţuit furia partidelor comuniste şi post-comuniste europene. În timp ce şeful PC grec – unul din cele mai ortodoxe – afirmă: „Consiliul Europei a declarat război clasei muncitoare”, PC francez s-a distins la 12 ianuarie 2006 printr-o declaraţie, „Declaraţia PCF asupra memorandumului anticomunist prezentat la Consiliul Europei” (publicată în L’Humanité din 18 ianuarie 2006), care demonstrează că, în spatele vorbelor frumoase, acest partid îşi păstrează vechile lui reflexe.

Mai întâi, Declaraţia PCF critică afirmaţia din rezoluţie conform căreia „crima de masă a fost, în ţările cu regim comunist, nu rodul împrejurărilor, ci rezultatul unei politici îndelung premeditate”. Or, istoricii au demonstrat foarte bine că, dacă circumstanţele au avut un rol în ieşirea la iveală, începând din 1917, a dimensiunii criminale a mişcării comuniste, aceasta a fost cu adevărat voinţa şi ideologia unui om – Lenin -, a succesorilor şi adepţilor săi, care din 1918 au transformat această teroare conjuncturală în metodă de guvernare.

Declaraţia PCF aruncă răspunderea pe „stalinism (…) pervertire teribilă a unui ideal comunist care nu poate despărţi libertatea, dreptatea socială, de drepturile imprescriptibile ale persoanei”. Ori, în nici un text al lui Lenin, odată ajuns la putere, nu se găseşte nici cea mai mică referire la aceste valori, considerate de către bolşevici ca „burgheze”. Dimpotrivă, găsim doar chemări la război civil, la „dictatura proletariatului”, la exterminarea duşmanului de clasă, la trecerea imediată la fapte. Marx însuşi, în Manifestul partidului comunist din 1848, biciuieşte aceste „valori eterne” – libertatea, justiţia – şi-şi încheie textul spunând pe şleau: „Comuniştii declară deschis că ei nu-şi pot ajunge obiectivele decât distrugând prin violenţă vechea ordine socială”. A existat întotdeauna o legătură puternică între doctrina bolşevicilor – comunismul secolului al XX-lea – şi practica lor.

Declaraţia PCF se înfundă apoi în pură dezinformare, afirmând că rezoluţia vizează să stabilească oficial semn de egalitate între comunism şi nazism şi „să identifice comunismul cu nazismul”, ba asigură chiar că „proiectul rezoluţiei participă la negarea excepţionalităţii fenomenului nazist; el contribuie astfel la banalizarea genocidului evreilor”. Bineînţeles, nimic – absolut nimic – din rezoluţie nu seamănă acestor declaraţii calomnioase, care demonstrează, că, din 1997, de la dezbaterea asupra Cărţii negre a comunismului, PCF continuă să refuze orice apropiere comparativă a regimurilor totalitare, deşi aceasta este deja admisă şi folosită ca atare de către cea mai mare parte a specialiştilor europeni ai mişcărilor comuniste, naziste şi fasciste din secolul XX (De văzut publicarea recentă, sub direcţia mea, a lucrărilor O noapte atât de lungă. Apogeul regimurilor comuniste totalitare în Europa, 1935-1953, Ed. Du Rocher, 2004 şi Istoria şi memoria comunismului în Europa, 1953-2005, ed. Du Rocher, 2006).

Să califici drept negaţionişti pe cei care se consacră stabilirii realităţii crimelor comunismului, iată genul de amalgam care reaminteşte cele mai frumoase ore ale stalinismului triumfător. Genocidul evreilor din Europa n-a fost mai „excepţional” decât exterminarea prin foamete organizată pentru milioane de ţărani ucraineni de către Stalin în 1932-1933 sau decât asasinarea a aproape un sfert din populaţia cambodgiană de către khmerii roşii din 1975 până în 1978. A încerca – aşa cum face PCF – să stabileşti un clasament al ororii şi o rivalitate a victimelor, cu singurul scop de a-ţi acoperi propria responsabilitate, iată ceva pur şi simplu nedemn de un partid democratic.

Mai grav, încă, PCF denunţă rezoluţia ca pe un proiect „înrobitor”, care „vrea să pună comunismul la stâlpul infamiei conştiinţei democratice universale”, care anunţă posibilitatea viitoarelor interdicţii sau condamnări legale (imaginare!) care „se pregăteşte, deci (ah, acest deci!) să instituie de fapt un delict de opinie” (tot imaginar!) şi, în sfârşit, care „va constitui o gravă ameninţare a vieţii publice a continentului nostru” (nici mai mult, nici mai puţin).

Ajungem aici la faimoasa „gândire dublă” descrisă de Orwell: cu cât denunţi o crimă, cu atât atingi libertăţile! QED. E drept că asemenea argumente nu sunt deloc surprinzătoare într-o ţară în care câteva tablouri troţkiste se lăfăiesc pe platourile televiziunii şi în care se vând – absolut legal – T-Shirt-uri cu sigla KGB, în litere chirilice!

Gândindu-te mai bine, te întrebi de ce PCF a reacţionat cu atâta furie şi de ce Marie- Buffet – care, înainte de a fi secretar naţional al partidului, a fost profesor de istorie – a cauţionat un comunicat atât de absurd. De fapt, rezoluţia nu viza decât regimurile comuniste şi recunoştea chiar, în al ei punct 4, că „în pofida crimelor (acestor regimuri), anumite partide comuniste europene au contribuit la realizarea democraţiei”. Trebuie să credem că, în inconştientul comuniştilor francezi, greutatea complicităţii morale şi politice cu totalitarismul sovietic continuă să atârne greu

Tot acest tapaj făcut de către comunişti contra rezoluţiei – ca şi manifestaţia din faţa sediului Consiliului Europei, în ziua discuţiei – s-a regăsit în dezbateri; cei 15 deputaţi care au luat cuvântul pentru a susţine rezoluţia erau toţi din Europa de Est sau din fosta URSS – cu excepţia a doi francezi, Bernard Schreiner şi Jacques Legendre, care au vorbit foarte bine – în timp ce 8 deputaţi i s-au opus, dintre care patru europeni din Vest. Suedezul Mats Einarson, reprezentant al grupului „stânga unită europeană comunistă” – a condamnat rezoluţia, considerând că dacă „violări masive ale drepturilor omului au existat”, acestea „s-au făcut de către regimuri sau partide care se pretindeau comuniste” ori care „se autoproclamaseră comuniste”. El ignoră, fără îndoială, că Lenin personal, în martie 1918, a schimbat numele partidului său social-democrat intitulându-l comunist.

Cât despre reprezentantul grupului socialist, el a cerut ca textul să fie retrimis în comisie, sub pretextul că „odată cu condamnarea unei ideologii se condamnă şi idealiştii care s-au bătut pentru libertăţi”. Întrebare: Ejov, cel care organiza pe vremea lui Stalin Marea Teroare şi trimitea la moarte 700 de mii de oameni în 1937-1938, era un idealist îndrăgostit de libertate? Pentru a nu întrista câteva mii de democraţi înşelaţi de comunism, trebuie uitate oare milioanele de victime?

Dar opozantul cel mai crâncen a fost deputatul rus Ghenadi Ziuganov, vorbind în numele a 73 de partide comuniste „care reprezintă muncitorii care n-au posibilitatea să-şi spună părerea” (fără îndoială, se gândea la muncitorii nord-coreeni, chinezi, vietnamezi, cubanezi)… Ori Ziuganov nu e altcineva decât şeful P.C. din Rusia, succesor direct al lui Lenin, Stalin, Brejnev şi al altor Andropovi! Ne-am putea imagina că la 17 ani după terminarea celui de-al II-lea război mondial, şeful unui partid neonazist, ar fi putut, în faţa Consiliului Europei, ponegri o rezoluţie condamnând crimele nazismului?

Cei mai mulţi deputaţi est-europeni au fost – bineînţeles – scandalizaţi de aceste luări de poziţie. Însăşi Katrin Saks, socialistă estoniană a refuzat să voteze cu grupul ei; a reamintit că „numeroşi parlamentari au fost martori direcţi ai faptelor denunţate” şi a recunoscut că „istoria cere căutarea adevărului, chiar dacă pentru unii este dificil să admită acest lucru, datorită implicării lor personale în aceste fapte”.

După o astfel de dezbatere, rezultatul votului n-a surprins deloc: 99 pentru, 42 contra şi 12 abţineri. Că o treime din deputaţi s-au pronunţat contra unei condamnări doar morale a crimelor regimurilor comuniste, iată ceva ce spune mult despre persistenţa influenţei acestei ideologii totalitare şi a reţelelor care o întreţin.

Rezultatul acestui vot prevestea soarta recomandării care era prezentată în aceeaşi şedinţă. Aceasta propunea Comitetului de miniştri al Consiliului Europei să ia un anumit număr de decizii, în special să organizeze o dezbatere internaţională asupra crimelor, să facă o comisie de experţi independenţi însărcinată să strângă informaţii şi să le analizeze ( inclusiv legislaţia legată de violarea drepturilor omului în aceste regimuri), să lanseze o campanie publică de sensibilizare în legătură cu aceste crime şi să organizeze o conferinţă internaţională pe acest subiect. În plus, pentru ţările ex-comuniste se recomanda facilitarea comunicării arhivelor, sensibilizarea la crimele comise de puterea comunistă – incluzând şi „revizuirea manualelor şcolare” -, să inaugureze o zi specială şi monumente comemorative ca omagiu adus victimelor şi să deschidă muzee consacrate acestei teme.

Pentru a fi adoptată, o astfel de recomandare necesită două treimi din voturi. N-au fost decât 85 pentru, 50 contra şi 11 „curajoase” abţineri. În această problemă, socialiştii s-au raliat clar comuniştilor şi „post-comuniştilor” pentru a obţine acest rezultat care dezonorează nu doar stânga europeană, ci întreaga Europă. Este foarte neliniştitor pentru democraţia europeană că, 17 ani după căderea Zidului Berlinului, ne găsim tot acolo, şi a fost nevoie de demersul pedagogic al domnului Lindblad şi al colegilor săi.

Lucrul este cu atât mai scandalos cu cât, chiar în acelaşi timp, comisarul european pentru drepturile omului, Alvaro Gil-Robles, după ce declarase, la 16 februarie 2005, la „Europa 1”, că „în special europenii trebuie să fie exigenţi cu respectarea valorilor democratice”, a denunţat lagărul de la Guantanamo, comparându-l cu … Gulagul! De necrezut: Guantanamo, cu 500 de deţinuţi, arestaţi în Afganistan când se antrenau pentru gherilă în tabăra Al-Qaeda – un singur deces în cei trei ani; iar Gulagul sovietic: 15 milioane de prizonieri (cei mai mulţi civili, inclusiv femei şi copii) sute de mii de victime, fără a mai socoti nenumăratele lagăre comuniste din China, Vietnam, Coreea de Nord etc. Desigur, putem condamna lagărul de la Guantanamo pentru lipsa unui statut legal, dar rămâi uluit că domnul Gil-Robles, care este cel mai indicat să fie un specialist în violarea drepturilor omului, ajunge la o astfel de confuzie intelectuală.

Votul scandalos al Consiliului Europei nu pare a fi atins clasa noastră intelectual-mediatică pariziană, mult mai sensibilă faţă de responsabilitatea franceză în traficul de sclavi de acum un secol şi jumătate („uitând”, în treacăt, că unul din efectele pozitive majore ale colonizării franceze în Africa a fost oprirea practicării sclavajului în aceste regiuni) decât faţă de tragedia trăită de fraţii noştri europeni din Est şi din Rusia, timp de atâtea decenii contemporane nouă.

Dar dezbaterea n-a rămas la Consiliul Europei, ea a cuprins universul istoricilor. După ce au salutat votul şi moderaţia soluţiei adoptate şi, în treacăt, au chemat la ordine (morală) pe comuniştii francezi, doi dintre ei au criticat raportul domnului Lindblad, scriind: „arhivele ţărilor foste comuniste sunt prezentate ca foarte puţin deschise, ceea ce va face să surâdă pe orice istoric al comunismului din Europa şi Rusia (statisticile gulagului şi ale execuţiilor staliniste au fost stabilite cu o mare precizie şi publicate)”. Ori, o astfel de remarcă nu mă face deloc să râd pe istoricul comunismului care sunt. Într-adevăr, cum să îndrăzneşti o astfel de afirmaţie, câtă vreme nu ştii dacă marea foamete organizată de Stalin în Ucraina în anii 1932-33 a făcut 3, 4 sau 5 milioane de morţi, sau dacă soldaţii sovietici executaţi sumar, pe front, de către poliţia politică, între 1941 şi 1945, au fost 50000, 100000 sau 120000. Pot aceşti „experţi” să ne precizeze câţi din cei 520000 de ceceni deportaţi în cinci zile ale lui februarie 1944 – în special copii şi bătrâni – în timpul celei mai mari deportări din istoria omenirii – au murit pe drum, sau la destinaţie? Şi câte victime a făcut războiul civil declanşat de Lenin între 1918 şi 1922? Nu, bineînţeles. Oricine ştie că arhivele KGB – ului şi ale Armatei roşii rămân bine închise (s-au găsit zecile de volume ale dosarului lui Al. Soljeniţîn?) Şi că arhivele chinezeşti, vietnameze, cubaneze, nord-coreene sunt complet închise. Cât despre arhivele regimurilor comuniste ale Europei de Est, situaţia lor diferă de la ţară la ţară.

Relativ deschise sunt acolo unde despărţirea de comunism s-a făcut printr-o revoluţie anticomunistă – în Germania, Estonia, în Republica Cehă. Mult mai închise în ţări ca Bulgaria, România, Albania, Moldova. Fără a mai vorbi de fosta Iugoslavie unde reţelele comuniste s-au menţinut solid la putere. Voi aminti aici câteva exemple recente ale presiunilor exercitate asupra istoricilor pentru a-i împiedica să acceadă la documentele greu încărcate de secrete şi îndelung ascunse.

Astfel, istoricul român Marius Oprea, specialist în problemele Securităţii, a avut cele mai mari dificultăţi să acceadă la arhive şi a suportat presiuni foarte puternice şi ameninţări după apariţia lucrărilor sale. Din fericire, tocmai a fost numit de primul ministru al ţării sale în fruntea unui nou institut însărcinat cu găsirea probelor împotriva responsabililor vinovaţi de crimele regimului comunist şi care – încă – nu au fost deranjaţi de nimeni. Directorul general al Arhivelor de Stat din Albania, Shaban Sinani, care în 2005 a publicat o lucrare cu documente de arhivă asupra represiunii regimului lui Enver Hodja împotriva cunoscutului scriitor Ismail Kadare , a fost – pur şi simplu – dat afară din postul lui. Jurnalistul polonez Bronislav Wildstein, care a semnalat în 2004 că există în arhive liste nominale cu dosare – fără măcar să indice conţinutul acestor dosare –  a fost şi el „virat” de la ziarul lui. Este, deci, iresponsabil din partea istoricilor noştri să lase opinia franceză să creadă că arhivele comunismului sunt total accesibile în fostele „democraţii populare” şi în fosta URSS – fără a mai vorbi de ţările în care comunismul este încă la putere – şi că dispunem de cifra exactă a bilanţului crimelor comuniste. O muncă de mai multe decenii va fi indispensabilă înainte de a avea sub ochi un tablou complet şi adevărat.

Aţi înţeles, votarea rezoluţiei Consiliului Europei nu este decât un prim pas în lungul şi durerosul drum care va duce la conştientizarea generală a tragediei care a fost comunismul la putere, în special pe continentul european. Tocmai de aceea este absolut necesar să fie descurajat negaţionismul obedient, întreţinut prin diverse filiere comuniste – care legitimează hipermnezia crimelor naziste şi amnezia crimelor comuniste.  Şi ar fi normal ca stânga necomunistă să renunţe la orbirea ei faţă de „partenerii” ei comunişti. Fie doar şi numai pentru memoria nenumăratelor victime anonime care au dispărut în beciuri şi în lagăre, trebuie să intrăm în arhive şi să aflăm adevărul, dacă nu vrem ca reunificarea europeană să se transforme într-o fractură a memoriei europene. Şi să dea roade amare.

 

În româneşte de Ana Tutuianu