» » » » Tortura pe înțelesul tuturor: Am părăsit Jilava la sfârșitul lui august 1959, fără păreri de rău. Îmi ziceam că oriunde voi ajunge va fi mai bine decât în groapa aceea cu mirosuri pestilențiale, la discreția unor gardieni criminali, beți de rachiu, îmbătați de gustul puterii și al sângelui

Tortura pe înțelesul tuturor: Am părăsit Jilava la sfârșitul lui august 1959, fără păreri de rău. Îmi ziceam că oriunde voi ajunge va fi mai bine decât în groapa aceea cu mirosuri pestilențiale, la discreția unor gardieni criminali, beți de rachiu, îmbătați de gustul puterii și al sângelui

posted in: Din "marea de amar" | 0

Am părăsit Jilava la sfârșitul lui august 1959, fără păreri de rău. Îmi ziceam că oriunde voi ajunge va fi mai bine decât în groapa aceea cu mirosuri pestilențiale, la discreția unor gardieni criminali, beți de rachiu, îmbătați de gustul puterii și al sângelui.

În urma unui control medical făcut de un felcer obraznic – halat alb peste uniformă militară – ni s-a înapoiat îmbrăcămintea de la arestare și, cu ajutorul pumnilor acelorași gardieni, am fost băgați în câteva dube, atât de înghesuit, încât simțeam că ne dăm duhul.

Lipit de mine, scăldat în sudoare, era Doru Dumitrescu, un licean frumos și străveziu, îmbrăcat în costum bleumarin de gală. Fusese arestat la o petrecere școlară. Se sufoca de căldură și lipsă de aer, credea că moare și mi-a dat adresa părinților săi, rugându-mă să le spun în ce condiții triste și-a încheiat el viața. I-am promis că o să le duc vestea acasă, însă adresa am uitat-o pe loc, întrucât eram sigur că voi muri înaintea lui.

Am coborât din dube în stația de triaj a Gării de Nord. Gardienii s-au strâns împrejurul nostru, iar noi ne-am așezat, la ordin, pe pietrișul unor linii de cale ferată dezafectate. Dincolo de cercul caraliilor se vedeau două cordoane de ostași, înarmați cu pistoale automate și însoțiți de câini-lupi. Erau tineri, aleși pe sprânceană, înrolați în trupele de securitate și îndoctrinați cu mult înainte de a se fi maturizat. Am rămas acolo până la căderea serii, când a apărut garnitura noastră de tren.

Am fost instalați în vagoane zăbrelite, cu ferestre oarbe, paznicii demonstrând aceeași pricepere, ca la urcarea în dube, de a dubla ori tripla capacitatea oricărei încăperi, doar prin împingere și lovituri de picior. Din cauza înghesuielii, ca să ajungi la gaura din podea ce ținea loc de closet, trebuia să țopăi sau să calci peste trupurile celorlalți; alegerea îți aparținea. Nici nu a plecat bine trenul din stație și au început să se audă glasurile însetaților. Imprudenții care își mâncaseră porția de slănină, în două cu sare – hrana rece pentru trei zile –, alcătuiau un cor asurzitor. Nu se auzea decât strigătul „Apă, apă!”, urmat de răspunsul pe care-l cunoșteam încă din arestul de pe strada Uranus: „Așteaptă!”. Ni s-a dat apă abia a doua zi, după ce trenul a oprit pe o linie moartă. E de presupus că paznicii nu aveau voie să-și adape vitele în timpul mersului. După o vreme ne-am pus din nou în mișcare, iar spre seară am ajuns la Galați.

 

Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2011