» » » » Trista Jilava… Mormântul Jilava…

Trista Jilava… Mormântul Jilava…

posted in: Din "marea de amar" | 0

Jilava era „depozitul” pentru cei aflaţi în anchetă. Dacă ancheta nu se termina, dacă anumite situaţii nu erau concluzionate, stăteai la Jilava chiar şi ani de zile. Trista Jilava… Mormântul Jilava…

Maşina nu intra în Jilava. Se oprea pe planul înclinat care cobora spre poarta închisorii. După ce erau daţi jos din dubă, deţinuţii trebuiau să coboare panta până la intrarea în clădire. În închisoare intrai ca într-un beci. Când se anunţa că vine un transport de deţinuţi, o parte dintre miliţienii din Jilava se adunau pe două şiruri în spatele porţii, formând un coridor. Erau vreo 30 de miliţieni, cam câte 15 de fiecare parte, pe o distanţă de 10-15 metri. Înarmaţi fiecare cu ciomege de lemn, îi aşteptau pe deţinuţi să treacă printre ei. Miliţienii erau cam la un metru depărtare unul de celălalt, sau chiar mai rari, ca să aibă loc să dea cu ciomagul, să nu se lovească unul pe altul când îi băteau pe deţinuţi. De cum îi zăreau, le spuneau: „Aţi venit în Jilava. Coborâţi să vedeţi ce e Jilava!” Toţi dădeau întruna cu ciomegele în cei care intrau. Dădeau la întâmplare. Nu căutau pe cineva anume. Pentru ei nu conta pe cine loveau şi unde loveau. Deţinuţii treceau pe două rânduri printre miliţieni, încasând lovituri numai dintr-o singură parte. Dacă fugeai mai repede, te loveau mai puţini. Dacă mergeai mai încet, te loveau mai mulţi. După ce intrai pe poarta de fier cu grilaje, ajungeai la intrarea principală de unde porneau două coridoare semicirculare în stânga şi în dreapta, iar al treilea coridor pornea drept înainte. Deţinuţii erau opriţi în holul de la intrare, cu beton pe jos. De aici erau dirijaţi spre celulele din stânga şi din dreapta.

Pe toată lungimea erau 30 de celule, scăzând holul mare de la intrare şi alte coridoare. Culoarul din dreapta începea cu celula 1 şi se termina cu celula 14, iar cel din partea stângă începea cu celula 15 şi se termina cu celula 30. În faţa acestor rânduri de celule, erau nişte celule mari de tot, lungi de 15 metri, late de 6-7 metri. Toate aveau tavanul boltit, din cărămidă şi erau acoperite cu un strat de 4-5 metri de pământ. Jilava era umedă pentru că apa din pământul de deasupra se infiltra în aceste cărămizi. Ferestrele acestor celule mari dădeau spre şanţul gol şi adânc care înconjura întreaga construcţie. Nu puteai vedea decât celălalt perete al şanţului, din pământ galben, aşa cum fusese săpat. Fiecare din aceste celule exterioare avea câte o fereastră lată de un metru şi înaltă de un metru patruzeci. În cadrul ferestrei, pe verticală, erau prinşi drugi de fier, la o distanţă de 10-12 centimetri unul faţă de altul. Pe orizontală, erau trei bare late cu găuri prin care erau trecuţi drugii de fier. Distanţa dintre aceste bare era de aproximativ 40 de centimetri. Grosimea zidului era de un metru. Gratiile erau puse puţin mai încolo de mijlocul zidului, cam la vreo 60 de centimetri faţă de marginea interioară a acestuia. În afară rămâneau cam 40 de centimetri. Aceste gratii au fost prinse în perete odată cu zidirea construcţiei. În cadrul ferestrei puteai să stai lejer, rezemat ca într-un fotoliu. Dar nu puteai să treci dincolo. Numai mâna încăpea printre gratii. În afară de aceste celule, mai erau nişte încăperi mari, lungi de 7 metri şi late de 5 metri şi ceva, în care stăteau cei care erau deja judecaţi şi care nu mai aveau secrete.

Deţinuţii dormeau pe nişte rafturi de scândură, numite priciuri. Priciul de jos era la o înălţime de 40-50 de centimetri de la pământ, iar cele de sus, la un metru douăzeci – un metru treizeci deasupra primului nivel. Aveau o scândură la capăt ca să nu aluneci, şi rogojini pe ele. Nimic altceva.

Într-o celulă de-asta, cu priciurile acelea şi cu loc pentru hârdaie, intrau peste 20 de oameni… În Jilava nu erau w.c.-uri pentru deţinuţi. Nu era grup sanitar. În celulă erau două hârdaie: pentru apă şi pentru necesităţi. Locul lor era lângă uşă. O dată pe zi, toţi cei din celulă erau scoşi afară pentru aerisirea celulei, pentru ducerea hârdaielor şi pentru aprovizionarea cu apă. Hârdaiele astea erau duse de cei mai tineri. Băgau un băţ pe mijlocul lor, ieşeau cu ele din celulă însoţiţi de unul-doi miliţieni, treceau pe uşa principală, o luau la dreapta, urcau nişte trepte de scândură care duceau pe pământul de deasupra clădirii, şi acolo era haznaua în care răsturnau hârdaiele. Pe urmă luau hârdăul pentru apă; îl spălau, îl umpleau şi-l aduceau în celulă plin cu apă pentru 24 de ore.

Câteodată se întâmpla să fim atât de mulţi în celulă, încât pe unii îi băgam sub pat, să doarmă acolo pe burtă, pentru că n-aveau loc. Sau dormeam pe prici, dar pe rând. Sau dormeam pe-o parte, pentru că nu aveam loc. Pentru că eram foarte slabi, făceam răni şi bătături pe partea pe care dormeam.

 

Din Constantin Ionașcu, Ororile și farmecul detenției, o convorbire cu Traian Călin Uba, Fundația Academia Civică, 2010

 

***

 

Constantin Ionașcu

(19 noiembrie 1924-15 noiembrie 2011)

Student la Facultatea de Drept

A fost arestat la 4 mai 1948, ca membru activ al Tineretului Universitar Naţional Ţărănist şi ca participant la organizarea manifestaţiei din 8 noiembrie 1945  şi condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209). A trecut prin închisorile şi lagărele de muncă Malmaison, Saligny, Valea Neagră, Constanţa, MAI Bucureşti, Jilava, Piteşti, Aiud, Gherla, Poarta  A fost eliberat în 2 mai 1953, la expirarea pedepsei.