» » » » Ziarul de Iaşi: Amintiri din infern

Ziarul de Iaşi: Amintiri din infern

posted in: Presseschau | 0
un articol de Alexandru Călinescu
 
 
Miltiade Ionescu povesteşte fluent, degajat, cu un zâmbet uşor ironic în colţul gurii şi cu calmul omului care a înfruntat Răul şi în final l-a învins.
Fundaţia Academia Civică şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului publică, sub titlul Detenţie totală, excepţionala mărturie a lui Miltiade Ionescu despre universul concentraţionar românesc. Cartea reprezintă transcrierea şi „punerea în pagină” a unor interviuri audio realizate de Mihaela Udrescu şi Silica Tănase precum şi a unui interviu filmat în anul 2000 de viitorul mare regizor Cristi Puiu; ansamblul este coordonat de Romulus Rusan, care semnează şi prefaţa.
Medicul Miltiade Ionescu (1924 – 2008) a fost arestat în 1951 şi condamnat la 15 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de a fi „uneltit” împtriva orânduirii socialiste. Îşi va recăpăta libertatea abia în vara lui 1964, când are loc graţierea deţinuţilor politici. A fost purtat prin mai multe închisori şi lagăre de muncă, ororile trăite nereuşind însă să-l încovoaie, aşa cum îşi doreau torţionarii săi. Acest om găseşte, dimpotrivă, resurse nebănuite atât fizice, cât şi psihice, îşi permite chiar gesturi de revoltă ce îi lasă fără replică pe securiştii sau pe comandanţii de închisoare care nici nu concep ca victimele să nu li se supună orbeşte. „Secretul” lui Miltiade Ionescu stă, cred, în înţelegerea profundă a mecanismelor represiunii. Îşi dă seama imediat după arestare că ancheta şi procesul sunt doar o mascaradă şi că soarta sa (şi a celorlalţi acuzaţi, învinuiţi că ar fi constituit un „grup”) este pecetluită. Anchetatorii veneau cu un plan prestabilit care era respectat punct cu punct. Securitatea îşi stabilea drept misiune să descopere cât mai mulţi „duşmani ai poporului”, ceea ce, printre altele, avea rolul de a-i justifica existenţa. Miltiade Ionescu vorbeşte în cunoştinţă de cauză atunci când afirmă că „Securitatea a fost cea mai fiabilă şi mai productivă instituţie din tot ce a creat comunismul”, o instituţie tentaculară care se insinuase nu numai în toate compartimentele vieţii sociale, ci şi în viaţa intimă a cetăţeanului.
Ţinut, cât durează ancheta şi aşa-zisul „proces”, la Rahova şi la Jilava (unde descoperă foamea chinuitoare şi groaznica promiscuitate din camerele în care erau înghesuiţi 60 – 80 de deţinuţi), e trimis apoi să muncească în mină, la Baia Sprie şi după aceea la Cavnic. Când sunt transportaţi (în camioane sau în vagoane de marfă) dintr-un loc în altul, deţinuţii sunt legaţi cu lanţuri la picioare, ca ocnaşii de odinioară. La Cavnic, în iunie 1953, încearcă, împreună cu unsprezece deţinuţi, o evadare. Episodul e povestit şi în Închisoarea noastră cea de toate zilele (1991), marea întreprindere memoralistică a lui Ion Ioanid, care a fost de altfel „sufletul” evadării. Dar Miltiade Ionescu (şi foarte probabil nu numai el) ştia bine că evadarea nu are nici o şansă şi că riscurile erau enorme; a fost de fapt, spune Miltiade Ionescu, un gest de sfidare, un mod de a arăta regimului comunist că nu este infailibil, că închisorile şi lagărele au puncte slabe, pe care un om cu imaginaţie le poate exploata. Fugarii sunt prinşi curând, sunt judecaţi şi li se dau suplimente de pedeapsă. dar în alte cazuri similare s-a mers până la condamnarea la moarte. Ionescu ajunge, în primăvara lui 1954, la închisoarea din Aiud, la sinistra „Zarcă” unde erau izolaţi, în celule foarte mici, deţinuţii consideraţi cei mai periculoşi. Aici va sta patru ani, în condiţii cumplite; unul dintre comandanţii închisorii le spunea de altfel fără menajamente deţinuţilor că au venit acolo ca să moară. Îi întâlneşte la Aiud pe câţiva dintre condamnaţii din lotul Pătrăşcanu, pe Belu Zilber, pe Harry Brauner şi pe inginerul Calmanovici. Deţinuţii comunică între ei prin alfabetul Morse; aşa ajung să se regăsească şi să vorbească… tatăl şi fiul, generalul Pantazi şi fiul său, unul din evadaţii de la Cavnic! După Aiud urmează Gherla, unde Miltiade Ionescu află că între timp i se mărise, fără să fie înştiinţat, pedeapsa cu trei ani… Ultima perioadă de detenţie şi-o petrece în lagărele de munca din Insula Mare a Brăilei. La eliberare mai găseşte prilejul să-i sfideze pe călăi, refuzând să semneze declaraţia prin care se angaja să nu dezvăluie nimic din ce trăise în puşcărie.
Cum a rezistat şi a dovedit atâta verticalitate Miltiade Ionescu? Graţie structurii genetice, spune el, precum şi convingerii nestrămutate „că ceea ce mi se întâmplă nu este întâmplător şi că drumul, traiectoria pe care mă mişc este cea necesară, aşa că nu am de ce să mă plâng, nu am de ce să-mi fac reproşuri şi nu am de ce să cer iertare cuiva”. Un singur detaliu (dar sunt nenumărate altele) ne dă măsura încercărilor prin care trece: are prima veste despre familie în 1962, după 11 ani de detenţie! Nu toţi deţinuţii, desigur, aveau aceeaşi forţă de caracter şi Miltiade Ionescu arată de altfel ce dezastruoase modificări de comportament puteau produce condiţiile inumane din puşcărie. O vorbă care circula în Zarca Aiudului: „Nu mă puteţi voi ţine, cât pot eu să stau” sugerează însă cât de mari erau rezervele de rezistenţă şi de demnitate…
În interviul filmat de Cristi Puiu (cartea include un DVD) Miltiade Ionescu povesteşte fluent, degajat, cu un zâmbet uşor ironic în colţul gurii şi cu calmul omului care a înfruntat Răul şi în final l-a învins. E, în ultimă instanţă, mesajul reconfortant al acestei cărţi care reconstituie o lungă călătorie în infern.
 
Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor 
 
http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/amintiri-din-infern–88493.html