Home » Română » Memorial » Din "marea de amar" » Arestările din 5/6 mai 1950. Mărturia lui Ion Nistor

Arestările din 5/6 mai 1950. Mărturia lui Ion Nistor

posted in: Din "marea de amar"

Ion Nistor (1876-1962)

 

istoric şi militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi care a hotărât Unirea cu România, în cadrul căruia a redactat Actul Unirii. Profesor la Universităţile din Viena şi Cernăuţi, rector al Universităţii din Cernăuţi, profesor universitar la Bucureşti, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaş al Partidului Naţional Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii şi, în final, al Cultelor şi Artelor. Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr.334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.

 

În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, am fost trezit din somn de nevastă-mea care-mi vestea că bate cineva la uşă. Am sărit din pat şi ajungând la uşă am întrebat: <Cine bate?> Mi s-a răspuns: <Poliţia>. Am deschis uşa şi cinci agenţi de poliţie intrară în cameră. Nevastă-mea, îngrozită, înlemnise lângă patul meu. Unul din agenţii politici îmi prezintă ordinul prin care eram chemat la Prefectura Poliţiei pentru informaţii, somându-mă să mă îmbrac imediat şi să-i urmez. Am urmat somaţiunii, îmbrăcându-mă în grabă. Nu mi s-a îngăduit să iau cu mine nimic, nici chiar rămas bun de la soţia mea şi de la nepoţi, care priveau cu groază ridicare mea. Doi dintre agenţi mă luară între ei şi mă conduseră afară, spunându-mi să fiu om de înţeles şi să nu strig. Ieşind din curtea casei, mă conduseră până în strada vecină, unde aştepta o maşină. Am fost împins în maşină şi aşezat între cei doi agenţi, dintre care unul îmi ordonă să-mi leg ochii. Am scos batista din buzunar şi m-am legat la ochi, ca să nu văd unde mă duc. În timpul cursei am bănuit că porneam în direcţia Poliţiei. Maşina s-a oprit însă la Ministerul de Interne. La intrare mi-au pus ochelari negri, ca să nu văd nimic, până ce am fost introdus într-un birou. Acolo mi-au scos ochelarii de la ochi şi am văzut un comisar la o masă, care primi în taină un scurt raport de la agenţii ce mă însoţiseră, după care aceştia vorbiră la telefon cu agenţii rămaşi în locuinţa mea pentru percheziţie. Rămas singur cu comisarul, acesta îmi luă un scurt interogatoriu, uitându-se într-un registru pe care îl avea pe masă, însemnă în registru ceva şi mă somă să depun pe masă portmoneul ce-l aveam la mine, inele, stilou, ceasornic sau alte obiecte. Dar eu nu aveam nimic la mine; mi-a mai ordonat să-mi desfac cravata şi şireturile de la pantofi, pe care le-a luat în seamă şi le-a trecut în registrul din faţa sa. După împlinirea acestor triste formalităţi, a chemat un om de serviciu şi m-a dat în seamă. Acesta îmi aplică ochelarii negri, îmi spuse să-mi ţin gura şi mă conduse într-o sală mare cu lăiţi de lemn împrejur. Eram primul sosit. După mine, apărură în sală, după scurte intervale, toţi foştii miniştri şi subsecretarii [de stat] din guvernele burgheze care se aflau în Bucureşti, aşa că odată ce se făcu ziuă sala era plină de deţinuţi. Îi cunoşteam pe toţi, ne făceam semne, dar ne era interzis de gardienii care ne păzeau de a schimba o vorbă. Alăturea se găsea o a doua sală plină de foşti înalţi demnitari militari şi administrativi. Când se făcu bine de ziuă, se deschise uşa şi îşi făcu apariţia un comisar cu o listă în mână, ordonându-ne să ieşim în curte. Acolo se găseau mai multe camioane-dube. Comisarul pronunţă numele deţinuţilor, dispuse să se dea fiecăruia o pâine, mici pachete de brânză şi de marmeladă, precum şi o cutie de conserve pentru patru persoane. Cu merindele acestea în mână, furăm invitaţi în dubă, unde încăpeau 18-20 persoane. Dubele erau fără fereşti, lumina intra printr-o ventilaţie de sus. O găleată cu apă se găsea la uşa de intrare, bine păzită de doi gardieni zdraveni şi foarte scumpi la vorbă; nouă însă nu ni se oprise să vorbim împreună. Eram toţi cunoscuţi” (Ion I. Nistor, Amintiri din închisoare, în revista „Memoria”, 2001, nr. 1, p. 43)