Home » Română » Memorial » Evenimente » In memoriam Andrei Brezianu (1934-2015)

In memoriam Andrei Brezianu (1934-2015)

posted in: Evenimente
Vestea dispariţiei remarcabiluluii om de cultură şi jurnalist ANDREI BREZIANU ne-a îndurerat şi ne-a readus în amintire profilul său de intelectual umanist.
Reproducem, în amintirea sa, un fragment din intervenţia sa în cadrul mesei rotunde Posturile de radio care emtieau în limba română, care a avut loc în iulie 2007 a Şcoala de Vară de la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, la care a participat alături de Mircea Carp, Nestor Ratesh şi Dennis Deletant
 1 a brezianu În imagine Andrei Brezianu şi Mircea Carp la inaugurarea sălii Libertate pe calea undelor dedicată posturilor de raiod care emiteau în limba română, Memorialul sighet, iulie 2007
Andrei Brezianu: Eu am preluat conducerea de la doamna Judith Buncher, care a fost ultima şefă de serviciu în limba română (postului de radio Vocea Americii, n.n.). Doamna Buncher făcea parte din aparatul diplomatic al  Departamentul de Stat – asta se întâmpla în 1986. Însă aş vrea să revin puţin asupra distincţiei pe care a prezentat-o domnul Mircea Carp, şi anume, cum s-au departajat cele două branşe ale operaţiunii radiofonice americane pentru România şi pentru restul Europei de Est, în general, în acei ani. Pentru acea Românie de care ne amintim ori de câte ori călcăm pragul acestui muzeu – de negură şi de cenzură a informaţiei.
Vocea Americii a difuzat în limba română pentru prima dată în februarie 1942. Primul director al Vocii Americii a fost omul de cultura, publicistul si jurnalistul John Houseman, pe numele lui la naştere Jacques Hausman, născut la Bucureşti în 1902.
În 1941, când guvernul american a decis ca Vocea Americii să ia fiinţă, John Houseman, care încă nu era cetăţean american, a fost numit Director General al noii instituţii. Numele lui John Houseman este de reţinut, printre altele, şi pentru o seamă de realizări pe care cu siguranţă le cunoaşteţi. Aţi auzit de The War of the Worlds (Războiul lumilor), scenariu radiofonic scris de John Houseman împreună cu Orson Welles. De asemenea, Houseman este autor al scenariului unui film antologic de remarcabila valoare evocatoare, Lust for Life — o frescă cinematografică a vieţii celebrului pictor Van Gogh.
Un personaj foarte interesant, John Houseman după cum spuneam. Sub conducerea sa Vocea Americii s-a clădit şi s-a organizat până în 1943, când conducerea a fost preluată de altcineva. Până azi unul din studiourile postului de radio Vocea Americii din Washington poartă numele lui John Houseman, având la intrare o placa de bronz comemorativa, ornată cu portretul celebrului om de cultură în basorelief.
Vocea Americii a început ulterior să difuzeze în tot mai multe limbi, mai cu seamă după încetarea celui de-al doilea război mondial şi după începutul războiului rece, despre care s-a vorbit azi-dimineaţă, începând cu anul acela de răscruce – 1947. Astfel, în februarie 1947, Vocea Americii a transmis pentru prima dată în limba fostului aliat al Statelor Unite din anii războiului contra nazismului – vreau să spun că prima emisiune a fost în limba rusă. Începute în februarie 1947, emisiunile Vocii Americii în limba rusă au continuat, şi continuă până astăzi.
Ulterior, cum am aflat şi ştim, s-a înfiinţat Europa Liberă şi emisiunile noului post de radio au fost de la început foarte clar delimitate ca profil şi program de cele ale Vocii Americii. Europa Liberă a fost înfiinţată spre a servi, în felul ei, de substitut pentru presa liberă desfiinţată în ţările subjugate de comunism, unde presa de stat nu difuza decât un singur punct de vedere. Vocea Americii, pe de altă parte, a avut misiunea de a explica America publicului din alte ţări, instituţiile americane, modul de funcţionare al democraţiei americane şi, desigur, să ofere ştiri, informaţii şi context despre marile evenimente şi despre împrejurări globale, şi, desigur, americane. Deci, ţinta Vocii Americii a fost aceea de a educa şi de a informa, în timp ce Europa Liberă, despre care va vorbi domnul Nestor Ratesh, a avut o funcţie diferita,  foarte precisă, cu o direcţie de bătaie îngustă si clară – ţinta România, ţinta Ungaria, ţinta Polonia – substitut de post local, naţional, pentru ţările unde presa scrisă şi radiofonică era jugulată de cenzură.
Eu am început să lucrez cu serviciul român al Vocii Americii în ianuarie 1986 şi am condus acest serviciu până la 1 septembrie 2001, când VOA Romanian, împreună cu multe alte servicii, au fost desfiinţate din motive bugetare şi din considerente legate de evoluţia climatului mediatic în ţările ţintă.
Ceea ce aş vrea să spun, –ca să revin totuşi la subiect şi să vedeţi importanţa Vocii Americii, înainte de a fi existat Europa Liberă – este că ea era foarte la zi cu informaţia. Pentru că ne aflăm la Sighet, şi pentru că în această închisoare a pierit Iuliu Maniu, iată am aici un text din ziarul New York Times, din iulie 1947 (Vocea Americii transmitea în română doar de câteva luni, startul avusese loc în februarie 1947). Textul vorbeşte despre arestarea lui Iuliu Maniu, arestare care avea să se soldeze peste şase ani cu exterminarea lui aici, între aceste ziduri, la Sighet. La Bucureşti, arestarea lui Maniu a fost ţinută secret de către autorităţile comuniste. Legaţia americană şi cea britanică se interesau insistent de soarta lui Maniu pe lângă autorităţi, dar guvernul Groza o ţinea în răspunsuri evazive şi minciuni:  „E bolnav. Nu ştim unde este.” Articolul din New York Times se intitulează The Voice [of America] Is Heard. Iată un fragment din acest text: „Cu toate că Iuliu Maniu, conducătorul Partidului Naţional Ţărănesc din România a fost arestat în urmă cu câteva săptămâni, poporul român a auzit pentru prima dată ieri despre acest eveniment, si anume prin intermediul Vocii Americii. Iată o dovadă a eficienţei Departamentului de Stat în a aduce la cunoştinţa publicului ştiri importante, după cum reiese din depeşa corespondentului nostru la Bucureşti, W.H Lawrence. Domnul Lawrence a transmis un raport conform căruia Iuliu Maniu a fost arestat si se afla la închisoare, iar ştirea a ajuns înapoi în România prin Vocea Americii, forţând astfel guvernul român să revină asupra raportului său anterior prin care susţinuse că Maniu nu mai ieşea în public fiind suferind, ceea ce nu era adevărat. Domnul Lawrence mai arăta că nimănui nu îi este permis să îl vadă pe deţinut; că acest lider al opoziţiei, unul dintre cei mai populari oameni politici din ţară, este într-adevăr în arest şi va fi judecat sub acuzaţia de a fi complotat pentru a aduce puterile străine în România. Acest episod dovedeşte nu numai că Vocea Americii este auzită dincolo de Cortina de Fier, dar si ca poate forţa mâna conducătorilor de acolo, a căror putere se sprijină pe minciuna si falsificarea faptelor. Mai multe despre acest subiect reiese din lipsa crescândă de credibilitate a vocii Moscovei, post de radio care critica ceea ce considera a fi lipsa de credibilitate a  ştirilor publicate în presa aşa-zis capitalistă.” Articolul este mai lung şi nu aş vrea să insist prea mult pe acesta, însă vreau să fim conştienţi de faptul că, încă de la bun început, direcţia de bătaie era foarte limpede, iar efectele se simţeau.
Sigur că aceeaşi gândire si direcţie de acţiune a ghidat Vocea Americii şi în continuare. Revenind la situaţia pe care am găsit-o eu în 1986, aş dori să descriu în câteva cuvinte structura programului, aşa cum era el atunci alcătuit. Era un program de o oră seara, şi de o jumătate de oră dimineaţa. Era alcătuit, în primul rând, din ştiri – 10 minute de ştiri din America şi din lume. Apoi, două materiale numite expanders, care „expandau” ştirile principale ale zilei, fie ele americane sau internaţionale. La încheierea primei jumătăţi de oră era momentul editorialului. Editorialul  Vocii Americii exprima zilnic punctul de vedere al guvernului american asupra unei varietăţi de probleme. El era singura parte din program care venea, efectiv, de la guvern, restul provenea din agenţii de ştiri şi reflecta toate varietăţile posibile de opinii, atunci când era vorba de opinii şi de comentarii din spectrul politic american. Postul de radio pronunţa punctul de vedere al guvernului american doar prin editorial, care era flancat prin două semnale sonore foarte clare, care să îl delimiteze de restul materialelor din cuprinsul emisiunii. În partea a doua a programului, în fiecare zi a săptămânii difuzam câte un interviu, iar apoi, în funcţie de zilele săptămânii, materiale de informare ştiinţifică, tehnologică, cultură, religie, muzică, instituţii democratice ş.a.m.d. Era un program conceput în aşa fel încât să ofere ascultătorilor din România nu numai ştiri americane şi globale, dar şi puncte de vedere în interviuri. Un loc aparte era rezervat programelor radiofonice de profil ştiinţific, tehnologic, cultural, literar etc., reflectări mozaicate ale culturii americane în acţiune, un accent deosebit fiind pus – şi acest lucru a durat până când au început să fie scurtate programele – pe felul în care funcţionează democraţia într-o ţară cu o tradiţie democratică de peste 200 de ani. A fost partea cea mai importantă, cred eu, a substanţei pe care Vocea Americii o difuza către ascultătorii din România, pentru că oferea o imagine a felului în care democraţia – care poate uneori  să fie doar un simplu slogan – a felului în care democraţia reală funcţionează, îşi găseşte rădăcinile şi se construieşte pornind de la aceste rădăcini. Spun aceste lucruri pentru că există prejudecata că democraţia este ca o reţetă, care odată adjudecată, transformă imediat ţara sau societatea în ceva mirific, extraordinar de funcţional şi de încântător, producător de foarte multă satisfacţie, de avuţie şi prosperitate. E un proces lung, un proces complicat, un proces spinos – America este un exemplu din acest punct de vedere. Vocea Americii a încercat să facă acest lucru, să explice această fibră a societăţii americane şi felul în care ea funcţionează. Motivele bugetare pe care le-am invocat mai devreme au făcut imposibilă continuarea acestei misiuni. Vreau să vă spun că, după părerea mea, acest lucru a fost o mare greşeală, pentru că a explica instituţiile democraţiei, a arăta multitudinea de puncte de vedere şi maniera civilizată în care se poartă o polemică politică, de exemplu, sau o polemica de oricare altă natură, este un bun nepreţuit pentru o democraţie fragedă care abia se înfiripă. Aceasta a fost misiunea Vocii Americii şi în Charta Vocii Americii, pentru că documentul ei fondator a fost o chartă – un fel de constituţie, dacă doriţi – unul din comandamente a fost că Vocea Americii nu prezintă un singur punct de vedere, prezintă societatea americană în multitudinea faţetelor ei, din toate unghiurile, în aşa fel încât diversitatea ei să fie înţeleasă în mod corect de către cei care nu cunosc direct această experienţă istorică, care este democraţia americană.
În momentul de faţă, Vocea Americii difuzează mai mult în arabă, a redus până şi emisiunile în limba rusă şi ucraineană, a scurtat programele în chineză, în limbi ale Americii Latine – portugheză şi spaniolă; în afară de programele în arabă şi farsi, limba vorbită în Iran, Vocea Americii şi-a diminuat foarte mult puterea de impact, iar acest lucru este regretabil. Însă este foarte important şi util să privim înapoi ca să înţelegem acest mare capitol din istoria comunicării mediatice, care a fost Vocea Americii. Si, revin la ceea ce spuneam la început, cu aplicaţie la această arie, la  ţinta, la acest areal către care – începând din 1942 şi până în 2001 – mai întâi de la New York, cum spunea Mircea Carp, şi apoi de la Washington,  au fost zi de zi difuzate programe de informaţii, comentarii şi ştiri care au avut darul de a oferi din mers, din unghi american, o panoramă a actualităţii americane şi globale care rămâne relevantă prin tot ceea ce a putut împărtăşi constructiv ascultătorilor de limba română de pretutindeni. (…)
Vreau să ilustrez cu un caz concret ceea ce a spus Mircea Carp. În anul 1988 – anii aceia de cruntă cenzură şi mare mizerie – Regele Mihai a venit la Washington într-o vizită particulară şi eu am avut iniţiativa să îl invit la Vocea Americii ca să ne dea un interviu pentru ascultătorii Vocii Americii în limba română. Am anunţat Direcţia. Mi s-a spus „Sigur, fă cum crezi.” Am pregătit interviul. Regele a venit în birourile Serviciului Român, ne-am fotografiat în studio ş.a.m.d. Interviul a fost lung si bogat în mărturisiri şi idei, foarte reuşit după părerile celor care l-au ascultat. Nu însă după părerile celor de la Ministerul de Externe din Bucureşti. A doua zi, scandal mare la Bucureşti, ambasadorul american convocat la Externe şi mustrat pentru acest interviu. Cum a putut Vocea Americii să difuzeze un interviu cu această „fosilă a istoriei”? Era o doamnă, Olimpia Solomonescu – care ţinea locul ministrului de Externe –  care l-a dojenit pe ambasador şi a protestat. Evident, sesizată de ambasada americană de la Bucureşti, direcţia generală a Vocii Americii a fost obligată să examineze cazul. A fost momentul când mi s-a cerut să prezint direcţiei  interviul. A trebuit să traducem din română în engleză şi l-am predat sub formă de script. Mai-marii instituţiei l-au examinat şi au constatat că era foarte bun. Eu mi-am asumat acea răspundere. S-a iscat o controversă, a avut loc un protest, ceea ce nu place diplomaţilor, şi abia atunci direcţia Vocea Americii a vrut să vadă ce a făcut Brezianu. Direcţia a fost de părere că anumite întrebări ar fi putut fi mai scurte. Erau întrebări mai lungi, căci eram dator să creez pentru ascultători un context, însă interviul a fost de nota zece. Deci, iată cum se controla, dacă vreţi, într-un mod delicat, pentru că totuşi era fostul şef de stat al României venit la Washington şi vorbeam despre instituţiile statului roman, despre istorie, despre starea actuală a României, cam asta era tema interviului. Protestul a generat reacţia despre care vă spuneam. Credeţi că acesta a fost un moment de cenzură? Eu cred că nu. Este singurul mod în care autoritatea cea mai mare a instituţiei – şi la Europa Liberă cred că era la fel – putea să intervină post-factum. Dacă cineva făcea o boacănă, o făcea şi păţea.
Să vă dau un alt exemplu, tot de la Vocea Americii, care arată independenţa postului, aşa cum era el în acei ani. Nu ştiu dacă aţi citit vreodată despre masacrul de Jonestown, Guyana, cu acei fanatici sectanţi care s-au sinucis în grup. A fost un lucru îngrozitor şi marele „tartor” al acestui eveniment tragic şi monstruos era cetăţean american. Bună parte din fanaticii pe care îi hipnotizase, să zic aşa, erau americani. Vine această ştire – era în week-end, nu era nici un fel de reprezentare la nivelul cel mai înalt al Vocii Americii – şi unii şefi de serviciu au hotărât să nu difuzeze ştirea. N-au dat-o vineri seara sau sâmbătă – era în week-end. Luni dimineaţa au căzut capete. Cei care au ţinut în rezervă ştirea au fost retrogradaţi pentru faptul de a nu fi difuzat o informaţie, care li se părea lor, chipurile, în detrimentul prestigiului american. Este încă un exemplu care arată că ideea cu „viza” despre care spunea Mircea Carp adineauri, care este răspunderea personală a celui care îşi înţelege profesiunea şi răspunderile şi procedează în consecinţă.
Cred că am ilustrat cu aceste două pilde cum stăteau lucrurile cu controlul sau, dacă vreţi, cu „cenzura”, la Vocea Americii şi la Europa Liberă.
Fragment din masă rotundă Posturile de radio străine care emiteau în limba română care a avut loc la Şcoala de Vară de la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, iulie 2007, publicată în Şcoala Memoriei 2007, Fundaţia Academia Civică