un articol de Petru Clej
Aristina Pop Săileanu: A salvat evrei de fasciști, a fost închisă de comuniști (1)
Aristina, a fost unul dintre puținii cetățeni români distinși cu titlul Drept între Popoare atribuit de Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim pentru salvarea unei familii de evrei din ghearele naziștilor.
După cel de-al doilea război mondial Aristina a suferit persecuții crunte din partea regimului comunist, fiind întemnițată timp de 11 ani, între 1953 și 1964, fiind considerată o oponentă de către acest regim.
Povestea Aristinei începe în aprilie 1944, când nu împlinise încă 13 ani (era născută pe 11 mai 1931) în satul ei natal Lăpuşul Românesc (Oláhlápos), pe atunci în județul Someș, azi în județul Maramureș.
Satul, situat în nordul Transilvaniei, se afla, în urma Arbitrajului de la Viena din 30 august 1940 sub autoritatea Ungariei și acolo locuiau un număr mic de evrei.
Pe 19 martie 1944 Ungaria, a fost ocupată de aliata sa Germania Nazistă, care a trecut la deportarea în masă a evreilor din nordul Transilvaniei, pe care liderul ungar Miklos Horthy, altfel un antisemit radical, o tergiversase până atunci în pofida presiunilor germane.
În aprilie 1944 s-a răspândit zvonul că toți evreii din nordul Transilvaniei urmau să fie ridicați și deportați.
Pădurarul Pop dă alarma
Tatăl Aristinei, pădurarul Nicolae Pop, un sătean respectat din Lăpuș, care avea relații strânse printre unguri, evrei și romi, era prieten cu Samuel Dub, un lider al micii comunități evreiești din sat.
Acesta trăia acolo cu fiica sa, Hanna Marmor și cei trei copii ai acesteia, două fete – Roji (Shoshana), în vârstă de opt ani și Esti (Estera), șase ani și un băiat – Yom Tov de trei ani.
Soțul Hannei, Baruch Mendel Marmor, fusese luat de autorități într-un batalion de muncă forțată și nu se afla în localitate.
Aflând de intențiile naziștilor de a-i deporta în complicitate cu autoritățile ungare pe toți evreii, Nicolae Pop, s-a dus să-l avertizeze pe Samuel.
“ ‘Voi ce faceți, că ăștia vă duc. Uite, vino la mine, îți fac o colibă în pădure, ia-ți copiii, nepoțeii și pe fiică-ta și veniți acolo să stați, că nu e bine cu voi’. El știa ce se întâmplase în altă parte. ‘Ordinul este să vă ridice MÂINE noapte pe toți’ ” a povestit Aristina într-un interviu făcut în 2017 de Virginia Ion pentru arhiva orală a Memorialului Sighet.
Era 29 aprilie 1944. Nicolae i-a spus lui Samuel să pregătească o căruță că noaptea o va trimite pe Aristina în sat să-i ia pe toți cinci.
“M-a trimis în sat 14 km pe jos. Noi copiii eram obișnuiți cu asemenea distanțe că umblam pe câmpurile alea și prin păduri după ciuperci și după flori. Am ajuns pe la ora 10 – 11 noaptea. Ei erau deja pregătiți. I-am anunțat că tata îi așteaptă în colibă unde făcuse foc fiindcă în aprilie era încă frig noaptea. S-au urcat toți în căruță care era pregătită în curte și eu l-am luat pe ăla mic pe geam și pe urmă i-am dus”, povestește Aristina cu nonșalanță.
Descoperiți de jandarmi
Gestul Aristinei era extrem de periculos, pentru că dacă era descoperit, ea și familia ei ar fi putut fi executați pe loc de naziști sau de jandarmii unguri sau în cel mai bun caz deportați în lagăr de exterminare.
Samuel cu Hanna și cei trei copii au stat în pădure până în luna august, iar Aristina și mama ei, Maria, înfruntau în fiecare săptămână primejdiile pentru a le duce de mâncare, iar Aristina se juca cu copiii familiei Marmor.
Începând cu 15 mai 1944, naziștii, sub comanda lui Adolf Eichmann în cooperare cu autoritățile ungare, au trecut la deportarea în masă a evreilor din nordul Transilvaniei, printre aceștia și mama Hannei care rămăsese în sat și care a fost exterminată la Auschwitz, printre cei circa 135000 de evrei nimiciți în masă deportați de aici.
Pe 13 august 1944 jandarmii unguri au descoperit coliba din pădure. Samuel a reușit să fugă, dar Hanna și cei trei copii au fost arestați.
“I-au luat și i-au dus în lagăr la Budapesta. Și după ce i-a prins, așa de instruiți au fost acești copii, le-a spus mama lor în idiș: ‘Nu cumva să pronunți numele lui Badea Niculai sau Lelea Măriucă sau Aristina, pronunțați alt nume’, cine știe ce. Jandarmii au bătut-o pe Hanna, i-au strâns și degetele în ușă ca să spună cine-i ajutase, dar pe urmă au lăsat-o”, spune Aristina.
Reîntâlnirea cu familia Marmor
După eliberarea Ungariei de naziști de către Armata Roșie în ianuarie 1945, Hanna cu copiii s-au întors la Lăpuș, unde în 1948 li s-a alăturat și soțul ei și familia Marmor a emigrat în Israel în 1962, când Aristina era în închisoarea comunistă de nouă ani.
Familia Marmor a început în anii ’70 demersurile pentru ca Nicolae (ucis de Securitate în 1950), Maria (decedată în 1962) și Aristina să primească titlul de Drepți între Popoare.
Acest lucru s-a întâmplat mult mai târziu, când Aristina a călătorit la Ierusalim pentru a primi diplomele la Yad Vashem, pe data de 7 iulie 1996.
Cu această ocazie, Aristina s-a reîntâlnit cu întreaga familie Marmor, care îi datorează ei, lui Nicolae și Mariei supraviețuirea.
“Destin exemplar”
“Membrii familiei Pop, pădurarul Nicolae Pop, soția acestuia, Maria, și fiica Aristina Pop Săileanu, din Lăpuș – Maramureș, au avut un destin remarcabil, exemplar, demn de un film. Din păcate, povestea lor este puțin (re)cunoscută public. Familia Pop a trecut o dublă probă morală, ajutând dezinteresat oameni care deveniseră ținte ale represiunii atât în timpul Holocaustului, cât în vremea comunismului.” spune directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, Adrian Cioflâncă, într-un comentariu pentru RFI.
“Personal mi-am făcut o imagine consultând dosarul de Drepți între Popoare de la Yad Vashem, titlu obținut de Nicolae Pop și Aristina, pe baza mărturiei Hannei Marmor (pe numele de fată Dub), a cărei familie a fost ajutată și salvată de la moarte în 1944, în timpul Holocaustului din Transilvania de Nord.”
“Pădurarul l-a avertizat pe prietenul său și tatăl Hannei, Samuel Dub – liderul micii comunități din Lăpuș, localitate intrată între granițe maghiare din 1940 – că autoritățile horthyste internează evrei în ghetouri, în vederea anihilării în lagăre. Familiile Dub și Marmor s-au refugiat în pădure, în mai 1944, ghidați fiind de Aristina Pop, care atunci avea doar 13 ani, iar la adăpostul construit în pădure au trăit din mai până în august 1944, în timp ce majoritatea evreilor din Transilvania de Nord (inclusiv mama Hannei, rămasă în urmă din cauza sănătății precare) au fost închiși în ghetouri și apoi omorâți la Auschwitz”.
“Pop a ajutat un număr de opt evrei pentru că prețuia prietenia cu Samuel Dub și familia acestuia, dar și pentru că adera la valori religioase (era greco-catolic practicant), sociale (se număra printre cei mai respectați membri ai comunității locale) și umaniste care puneau preț pe viață, indiferent de etnie și statut social, și pe dreptate.” scrie Adrian Cioflâncă.
Aristina a rămas însă modestă și a considerat că trecutul trebuie să constituie o lecție.
“Aceste nenorociri și aceste crime care s-au săvârșit în trecut să nu se mai repete. Pentru că Dumnezeu nu a făcut numai poporul român, maghiar, rus sau englez, Dumnezeu a făcut Universul, cu toate națiunile, indiferent de naționalitate.” spune Aristina.
Dar dacă sfârșitul războiului a pus capăt calvarului evreilor din nordul Transilvaniei, pentru Aristina și familia ei începutul dominației comuniste avea să aducă suferințe crunte.
(va urma)
