Constantin Ionaşcu a fost arestat la 4 mai 1948, ca membru activ al Tineretului Universitar Naţional Ţărănist şi ca participant la organizarea manifestaţiei din 8 noiembrie 1945 şi condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209).
În 1948 era închis în colonia de muncă Peninsula, într-una din brigăzile de construcţii. Avea 24 de ani şi acolo şi-a cunoscut viitoarea soţie „printre trei rânduri de sârme” (cum îşi aminteşte el): cu ocazia „vorbitorului” la care tânăra Cornelia, de 17 ani, venea să-l vadă pe tatăl ei, un ţăran dobrogean condamnat la 7 ani muncă silnică, pentru activitate anticomunistă. Curând, a reuşit să-i trimită, prin căruţaşii de pe şantier, scrisori destinate de colegii de detenţie familiilor lor. Tânăra le expedia prin poştă, dând de veste acasă unde se află cei dragi.
După eliberarea din lagăr, Constantin Ionaşcu a fost trimis în domiciliu forţat, unde a fost vizitat de Cornelia, cu care la scurt timp s-a căsătorit.
Şi-au refăcut viaţa muncind, iar revoluţia i-a găsit gata de o nouă luptă. Ca vechi peneţist, a reînfiinţat partidul de la Constanţa şi a fost apoi, ani la rând, secretarul din Bucureşti al organizaţiei lui Corneliu Coposu. Şi-a dăruit apoi energia activităţii în filiala constănţeană a Alianţei Civice. A publicat o monumentală monografie despre mişcarea de rezistenţă din Dobrogea. În 2010 Fundaţia Academia Civică a lansat volumul Ororile şi farmecul detenţiei, o impresionantă convorbire între Constantin Ionaşcu şi Traian Călin Uba.
