Îmi amintesc şi acum cât de fericită am fost, la începutul anului 1990, când l-am cunoscut pe Dănuţ Iacob. Pe el şi pe minunaţii lui colegi de revoltă. Se împlineau mai mult de doi ani de când visam să îi descopăr, să-i pot privi şi atinge pe cei ce avuseseră curajul să iasă în stradă la Braşov, să mă las molipsită de puterea lor de a spune NU.
Erau tineri, abia ieşiţi din adolescenţă, curajul lor fusese chiar al vieţii care încă nu fusese degradată de umilinţe, cum nu reuşiseră să îi degradeze nici suferinţele celor doi ani de anchete, proces şi deportare. Li se părea firesc să facă ce au făcut după cum li se părea firesc să continue, implicându-se în tot ce însemna efort şi schimbare a ţării.
Ani de zile ne-am întâlnit şi am fost alături în toate acţiunile Alianţei Civice şi ale Memorialului Victimelor Comunismului. Mi-l amintesc în mai multe rânduri vorbind elevilor Şcolii de Vară de la Sighet şi reuşind să transmită generaţiilor următoare nu doar experienţa revoltei, ci şi flacăra dăruirii.
Felul grăbit în care altruismul destinului lui a fost întrerupt mi se pare o imensă nedreptate împotriva căreia tot ce putem face este să nu-l uităm.
Dumnezeu să-l odihnească şi să-l răsplătească!
Ana Blandiana
citește și
