Home » Română » Centrul de Studii » O carte pe zi » Dr. Nicu Ioniţă, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei

Dr. Nicu Ioniţă, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei

posted in: O carte pe zi

Rareori experienţa unei „victime a comunismului” (noţiune de care sociologii „politic corecţi” au început să se plictisească, considerând-o un balast al istoriei, iar istoricii „politic corecţi” o interoghează asupra conotaţiilor politice, trecând-o printr-un fel de „verificare de cadre”) este atât de fin disecată ca în această carte. Doctorul Nicu Ioniţă, medicul Nicu Ioniţă a fost arestat la vârsta de 25 de ani, pe când era preparator la Institutul de Medicină din Iaşi. Cariera care i se deschidea promiţător înainte a fost întreruptă brusc de arestarea sa inopinată şi de condamnarea sa la şase ani de închisoare, de către un tribunal militar (deşi era un civil) şi pe baza articolului 209: „uneltire contra ordinii de stat” (deşi nu „uneltise” şi nu avea de gând să „uneltească”, decât, cel mult, nu era de acord cu actele şi crimele revoltătoare ce se petreceau în ţară).
Cei şase ani de anchetă, muncă forţată şi închisoare l-au purtat prin închisorile Galata şi Suceava, apoi prin infernul de la Jilava, prin „experimentul de la Piteşti” şi apoi prin lagărele de muncă forţată. Experienţa cea mai năucitoare a trăit-o la Piteşti (deşi ca decor şi înfăţişare dantescă Jilava i se păruse de nedepăşit). Doctorul, „banditul” Nicu Ioniţă a trăit infernul „experimentului” (cât de ştiinţific sună acest cuvânt!) şi a fost unul din foarte puţinii care au reuşit să nu cedeze torturilor bestiale ale colegilor care îi cereau – nici mai mult, nici mai puţin – decât să „spună adevărul”.
Adevărul adevărat îl aflăm din această carte, care este în acelaşi timp un jurnal al ororilor de la Piteşti (a se citi capitolul IV – „Teroarea în acţiune”), inegalabil prin precizie epică şi disecţia psihică şi, în plus, un studiu ştiinţific de mare valoare.
Medicul care şi-a petrecut anii tinereţii aruncat în bolgiile infernului concentraţionar a trăit şi după eliberare calvarul pe care i-l impunea statutul de fost deţinut politic. Până la 43 de ani n-a fost lăsat să practice decât munci inferioare, iar în anii de după readmiterea în corpul medical a trecut prin secţiile cele mai grele ale spitalului din Paşcani.
Această generoasă – prin suferinţă şi abnegaţie – experienţă i-a dat însă materia primă pentru studiul pe care îl publicăm. Atât prin rigurozitatea analizei psiho-traumei sociale şi politice (inedită în literatura noastră medicală), cât şi prin concluziile acestei analize inteligente şi bazate pe trăirile proprii, cartea domnului doctor Nicu Ioniţă este un eveniment ştiinţific şi memorialistic. Medicul şi-a oferit nu numai propriul timp, ci şi propria viaţă intimă pentru a ne arăta ce a fost uitat înainte de a fi fost cunoscut: sacrificiul şi demnitatea foştilor deţinuţi politici.

Romulus Rusan
 

 

Spectacolul de seară
 După „închiderea” de seară, a urmat un program special. Unul din colegii reeducaţi ne-a făcut o demonstraţie–model de demascare. După o scurtă autobiografie punctată cu dificultăţi de adaptare la mediul universitar, fiind ajutat de câţiva colegi să depăşească momentele critice de început, a ajuns la o strânsă prietenie cu aceştia. În condiţiile date, fără să-şi dea seama, a fost antrenat în activităţi subversive, pentru care a fost arestat şi a ajuns în detenţie. Recunoştea că se face vinovat de crime împotriva clasei muncitoare şi că, numai datorită colegilor din comitetul de demascare, a reuşit să cunoască adevărul şi, de aceea, şi-a făcut complet demascarea, declarând tot ceea ce nu a spus la anchete, pentru ca toţi cei care mai sunt încă liberi să fie opriţi de a mai unelti împotriva regimului… După care a mulţumit partidului că l-a ajutat să-şi recunoască greşeala şi să fie un om liber şi că acum este hotărât să lupte împotriva tuturor celor care mai uneltesc împotriva poporului muncitor… „Şi el a fost bandit ca şi voi, dar a înţeles la timp drumul pe care alţii l-au împins şi cu ajutorul nostru s-a rupt de trecut. Faceţi-vă şi voi demascarea şi vă vom ajuta şi pe voi să fiţi liberi”.
 Acesta a fost ultimul act al zilei de 6 decembrie 1950, zi pe care nu o voi uita niciodată. A fost ziua în care zeii au fost doborâţi de pe socluri, chiar de către cei care i-au creat, iar omul a făcut saltul înapoi, în biologic, în existenţa sa primară. Greşeala lui Adam se repetă mereu, dar, după fiecare prăbuşire, mai face un pas înainte (şi ce mult mai este până departe!). Miercuri, 6 decembrie 1950 a fost ultima zi normală din viaţa mea firească şi prima zi dintr-o viaţă întoarsă pe dos. Nimic nu va mai fi ca mai înainte: nici oamenii, nici munca, nici dragostea şi nici chiar eu care, asemenea unui mutilat, îmi voi purta infirmitatea pe străzi, printre oameni, atinşi şi ei de aceeaşi maladie a spiritului.

Instructaj pentru poziţia din timpul somnului
Ordinul de culcare s-a dat târziu în noapte, dar nu înainte de a ne face un instructaj asupra condiţiilor şi poziţiei noastre din timpul somnului, un adevărat ritual chinuitor pentru noi: culcaţi cu faţa în sus, cu pătura trasă până sub bărbie, cu mâinile pe piept şi fără să avem voie să facem vreo mişcare în timpul somnului. Plantoanele, cu ciomegele în mână, ne supravegheau somnul şi orice mişcare (de altfel inerentă în timpul somnului) era sancţionată cu o lovitură de ciomag. Pentru satisfacerea necesităţilor biologice la scadenţă, trebuia să ridicăm mâna în sus şi dacă plantonul ne dădea voie era bine, dacă nu, eram nevoiţi să ne reprimăm impulsul fiziologic şi au fost destule situaţii critice.
 Speram ca noaptea să aducă o oarecare clarificare în viaţa din camera noastră, speram ca încrâncenarea din ajun a colegilor mei să se potolească, iar ei să revină la ceea ce au fost. A fost o noapte grea, bântuită de coşmaruri, de spaime, de întrebări fără de răspunsuri, de îndoieli şi deznădejdi, dar şi de limpeziri, o noapte cât toate nopţile adunate la un loc de când mă ştiu. Eram obosit şi aş fi vrut să dorm, dar cum să dorm când însăşi existenţa mea a fost pusă în discuţie, când alţii îmi hotărau soarta. Totuşi, speram că, impresionaţi de suferinţele şi vătămările pe care ni le produseseră în ajun, să se oprească numai la atât şi a doua zi să ne întindă mâna. Cât aş fi dorit acest lucru, dar n-a fost să fie. Dimpotrivă.
 Toaca „deşteptării” a pus capăt frământărilor mele şi ne-a încredinţat, fără drept de apel, colegilor noştri care şi-au continuat programul cu şi mai mare intensitate: aceleaşi bătăi colective, aceleaşi restricţii şi aceleaşi acuze, ameninţări şi umilinţe. Timp de o săptămână am avut parte de acest program menit să ducă la ruinarea biologică şi îngenuncherea noastră. După ce s-au convins că am fost anihilaţi şi că nici o încercare de ripostă nu mai este posibilă, s-a trecut la programul esenţial al acţiunii, la demascare. Ni s-a dat fiecăruia câte o felie de săpun – „papirusul Piteşti” – pe care trebuia să notăm tot ceea ce nu am declarat la anchete şi dacă, între timp, ne aminteam de un eveniment grav ce reclama urgenţă, trebuia să ridicăm mâna şi imediat eram invitaţi la demascare.

Coborârea în biologic: ancheta între prieteni
Aşadar, demascarea nu era altceva decât continuarea şi completarea anchetelor iniţiale şi era o acţiune impusă de către Securitate pentru obţinerea de informaţii suplimentare care să conducă la anihilarea rezistenţei anticomuniste. De data aceasta însă, atât condiţiile de desfăşurare a anchetelor, cât şi anchetatorii şi metodele la care s-a recurs erau cu totul diferite, iar scopul, dincolo de culegerea de informaţii, urmărea un obiectiv mult mai important şi mai util pentru regim şi anume transformarea deţinuţilor în colaboratori ai securităţii şi agenţi de presiune atât în universul concentraţionar, cât şi în libertatea provizorie ce le va fi acordată acestora.
 Anchetele au fost conduse şi executate de către deţinuţi politici – prietenii şi colegii noştri de suferinţă – în condiţii de detenţie. Avantajele au fost multiple, colegii ne cunoşteau bine, ştiau totul despre noi, ştiau ce am declarat şi ce nu, cunoşteau profilul nostru intelectual şi moral şi idealul nostru de viaţă, astfel încât îşi reglau tirul acţiunilor de tortură în mod diferenţiat, în funcţie de parametrii menţionaţi. Faptul că eram împreună zi şi noapte constituia pentru noi un factor de presiune greu de suportat, această intimitate negativă oferindu-le posibilitatea de a ne supraveghea 24 de ore din 24. Colegii şi prietenii noştri, spre deosebire de brutele de securişti, erau inteligenţi, dispuneau de o imaginaţie bogată, erau foarte inventivi şi recurgeau la cele mai sălbatice tehnici psiho-pedagogice de teroare psihică şi la cele mai bestiale schingiuiri. Au fost mult mai cruzi şi mai eficienţi. De altfel, este cunoscut faptul că eficienţa torţionarilor psihici este direct proporţională cu inteligenţa şi gradul lor de cultură, iar colegii noştri se încadrau perfect în acest perimetru.

Demascarea – proba decisivă
 Demascarea prin care am trecut în „camera 1 subsol”, a fost o operaţie mult mai complexă şi a obţinut mai mult decât simpla culegerea de informaţii. Demascarea a fost doar începutul unei complicate şi dificile operaţii de inginerie psihologică de spălare a creierului. Spălarea creierului este un proces extrem de complex desfăşurat în etape, fiecare etapă având o metodologie proprie şi o finalitate precisă, trecerea de la o etapă la alta fiind posibilă numai după parcurgerea în totalitate a temelor care făceau obiectul etapei respective. Spălarea creierului, însă, nu a fost un scop în sine, ci a constituit doar un mijloc prin care să se realizeze lichidarea morală a deţinuţilor politici şi transformarea lor în contrarul a ceea ce au fost.
 Demascarea a fost etapa obligatorie şi decisivă a „experimentului Piteşti”, cea mai lungă şi mai greu de suportat, dominată de teroarea fizică şi psihică, de torturi inimaginabile şi schingiuiri sălbatice, etapă în care totul a fost permis, până la ucidere. Demascarea a fost obligatorie şi, pentru mulţi, a fost singura etapă parcursă, dar totul a depins de inteligenţa şi abilitatea fiecăruia de a nu incrimina pe nimeni şi de a-şi proteja conştiinţa. Demascarea se desfăşura în condiţii umilitoare: când erai invitat, întotdeauna cu apelativele de „bandit” şi „criminal”, trebuia să te prezinţi la”confesor” –  patul de fier ocupat de torţionarul şef, Mărtinuş Alexandru –, să îngenunchezi la picioarele lui şi să-ţi faci demascarea; şi cum acesta era bine informat, trebuia să fii foarte atent la fiecare cuvânt rostit.
 Paralel cu demascarea, teroarea din camera noastră s-a intensificat şi diversificat. Bătăile şi schingiuirile bestiale reuşiseră doar să inhibe orice reacţie de răspuns din partea noastră; de aceea s-a apelat la un arsenal întreg de mijloace care să grăbească ruinarea biologică, etapă decisivă în demersul torţionarilor noştri pentru asaltul final asupra universului nostru psihologic. De la nemişcarea în poziţia fixă, s-a trecut la mişcare continuă, la eforturi ce depăşeau cu mult puterile noastre. Am fost obligaţi, sub strictă supraveghere, să executăm „manejul” – „mersul în patru labe” ore în şir, în spaţiul îngust dintre priciuri şi când, epuizaţi, ne prăbuşeam pe ciment, eram stimulaţi cu lovituri de picioare sau ciomege să ne continuăm „marşul triumfal” către autodistrugere. Dacă manejul simplu era, mai mult sau mai puţin acceptabil, în schimb, manejul cu sarcină (adică să ducem în spate o altă victimă) era de-a dreptul epuizant. Săptămâni la rând a continuat acest sport, exploatat cu bună ştiinţă, urmărind să conducă la epuizarea tuturor rezervelor energetice şi, în final la înfrângerea rezistenţei noastre. Hrana noastră cea de toate zilele, şi aşa insuficientă şi de slabă calitate (nu depăşea 600-800 calorii pe zi), de data aceasta era distribuită numai de către torţionarul-şef şi, bineînţeles, primeam după merit: „nu meritaţi grija partidului”, ne spunea mereu; raţia era, cantitativ, în funcţie de rezultatul demascărilor. Dacă ar fi fost numai atât şi tot ar fi fost bine, dar de mâncat – când şi cum – era la discreţia colegilor noştri. De-a lungul timpului au experimentat diverse metode: adesea trebuia să aşteptăm până ce ei terminau de mâncat, apoi trebuia să mâncăm noi, dar în condiţii umilitoare: fie ni se luau lingurile şi eram obligaţi să sorbim zeama goală din gamelă („să mâncaţi ca porcii, care sunt mai de preţ decât voi), sau, când zeama cu miros de fiertură era fierbinte, câţiva colegi te imobiliza, unul îţi deschidea forţat gura şi ţi se turna zeama fierbinte pe gât. Durerile provocate erau anihilate de loviturile care urmau după aceea. Mai chinuitoare, însă, erau zilele când în gamela cu zeama goală se punea sare în exces, iar setea chinuitoare nu putea fi ostoită pentru că nu exista apă în cameră, deoarece tineta de apă fusese scoasă din cameră odată cu începerea experimentului (în schimb, torţionarii aveau la dispoziţie apă suficientă).
 Lipsa igienei personale contribuia la degradarea vieţii şi la umilirea noastră. Baie nu mai făcusem din libertate, purtam aceeaşi lenjerie de corp cu care fusesem arestat, ruptă, murdară şi nespălată. Unghiile de la mâini le rodeam cu dinţii şi eram obligaţi să le înghiţim, iar cele de la picioare se rupeau singure. Tunsul şi bărbieritul erau un chin pentru noi, erau executate de către colegii noştri cu instrumente vechi şi uzate şi, dacă schiţam un gest de nemulţumire, odată cu insulte, primeam şi loviturile de rigoare.
 Necesităţile fiziologice nu puteau fi satisfăcute la scadenţă, ci numai atunci când ni se dădea învoire, iar când mergeam la WC-ul de pe coridor timpul era limitat şi era folosit mai întâi de către colegii noştri; dacă nu mai era timp, noi eram nevoiţi să ne reprimăm impulsul fiziologic şi, bine înţeles, pentru mulţi dintre noi, urmările s-au răsfrânt pe tot restul vieţii. Hârtie igienică? Nici vorbă. Mizeria fiziologică sporea cu fiecare zi şi prăbuşirea era tot mai aproape.

 

 

Dr. Nicu Ioniţă, Psihotruma de dedetenţie şi urmările ei. Mărturia personală şi ştiinţifică a unui supravieţuitor al “experimentului Piteşti”, Fundaţia Academia Civică, 2008