– Studentul Szilágyi Árpád este căutat jos la poartă, a zis sec.
– Cine mă caută?, am întrebat.
– Vreo trei tineri.
– Oh, ca să vezi! Așa de mulți?
– Asta nici nu-i așa de mult, a spus femeia.
– Poate că pentru dumneata nu-s mulți dar pentru acest mărunțel de om, și arătă cu mâna spre mine unul dintre cei mai buni prieteni de-ai mei, Vas Ernő, poreclit de noi Öcsi, bineînțeles că-s destul de mulți.
Femeia, râzând încet, s-a întors spre ușă și a părăsit dormitorul. Eu mi-am luat iute pe mine scurta pepit și m-am grăbit la poartă, unde era o forfotă mare, căci era ora prânzului și, deoarece în clădirea căminului se afla și cantina, zeci de studenți circulau pe sub poarta cu boltă, unii ieșind, alții tocmai intrând grăbiți.
Fiindcă încercarea mea de a-i descoperi pe cei care mă căutau nu a avut succes, am ieșit pe ușa ce dădea spre stradă și m-am oprit pe scări. Atunci m-a abordat un bărbat:
– Tovarășul Szilágyi?
– Da, eu sunt.
Bărbatul mi-a întins mâna fără să se prezinte și m-a întrebat dacă am luat prânzul.
– Cum să nu, am mâncat deja, am răspuns.
– De aceea, că dacă nu ați fi mâncat, mă întorc după prânz, având în vedere că ceea ce aș vrea să vă comunic nu e nici urgent, nici important.
– Dar este important pentru mine să îmi spuneți acum ce aveți de comunicat, deoarece mai târziu voi merge înapoi să învăț, fiindcă mâine voi avea ultimul examen; trebuie să mă pregătesc serios, deci, fiecare minut contează.
– În regulă, a zis indiferent și a pornit încet pe scări în jos. Între timp m-a prins de braț și, cum coboram așa, am observat că alți doi bărbați care stătuseră la ușă au pornit și ei, urmărindu-ne îndeaproape. Tânărul s-a interesat de examenul recent și de cel de mâine, în vreme ce, plimbându-ne încet pe strada Farkas spre biserică, am ajuns la o mașină mică aflată acolo. Bărbatul s-a oprit lângă mașină și a trecut la subiect.
– Vedeți, tovarășe Szilágyi, e vorba de faptul că trebuie să veniți la Securitate, unde veți scrie o caracterizare despre cineva; totul e o formalitate și, după cel mult o oră, vă aducem înapoi și vă puteți continua pregătirea pentru examenul de mâine.
Între timp au sosit acolo și ceilalți doi bărbați, dintre care unul avea o cicatrice urâtă pe față. În mașină, la volan stătea un alt om, care acum a deschis ușa și pe mine m-au împins în mașină așa fel, încât eu am ajuns la mijloc, iar cel cu cicatricea pe față lângă șofer. Automobilul a luat-o din loc, în timp ce unul dintre ei a început să-mi enumere datele personale, numele părinților și al fratelui meu, chiar și pe al rudelor apropiate. M-am și mirat, cum naiba mă cunosc așa de bine tovarășii ăștia, însă fără a mă putea cruci prea mult, fiindcă la un moment dat am ajuns la o poartă uriașă de fier, care s-a deschis automat și mașina a rulat prin ea. Am ajuns într-o curte mare, ornată cu grupuri de flori încântătoare, în al cărei capăt din spate stătea o clădire ce părea deplorabilă, neîntreținută, pe când în prima parte a curții puțin la stânga, era o clădire construită recent, cu înfățișarea părând de-a dreptul prietenoasă; era un ansamblu de birouri printre flori. Mă așteptam să fiu dus imediat în clădirea asta, dar m-am înșelat, deoarece mașina s-a oprit numai în fața clădirii galbene mari aflate în adâncimea curții. Am coborât din mașină exact acolo unde, la colțul construcției, începeau niște trepte care duceau în jos, la un spațiu ce semăna a pivniță. Gura pivniței era închisă cu o ușă uriașă de fier, în fața căreia erau niște gratii grosolane de fier cu un lacăt imens.
Sigur nu voi fi lăsat aici, gândeam în sinea mea, va veni cineva și voi fi dus în biroul acela, unde voi scrie caracterizarea respectivă și gata. Îmi făcusem acest scenariu imaginar, când dinspre prima clădire s-a apropiat un om în uniformă cam de vârstă medie, legănând în mână o legătură de chei și încă ceva, ca niște ochelari. S-a lăsat pe scări în jos fără nicio vorbă, a deschis lacătul, apoi a urcat scările și mi-a pus ochelarii pe ochi, cu care nu vedeam nimic. Am auzit cum se deschide ușa de fier cu mare zgomot, apoi cum alte chei scârțâie în broască, o ușă deschisă iar, după care am primit din spate o lovitură cu piciorul așa de tare, că m-am rostogolit pe scări. Cineva m-a apucat de mână, eu m-am ridicat cumva în picioare, s-a auzit un alt scârțâit de ușă și am primit o altă porție de îmbrâncitură din spate. M-am prăbușit orbește înainte, până m-am lovit de un perete și ușa s-a închis în urma mea. Între timp mi-au dat jos ochelarii dar nu vedeam nimic în întunericul beznă. M-au arestat. În ciuda primirii deloc politicoase, mă simțeam destul de calm și am încercat să-mi adun gândurile.
Fragment din Szilágyi Árpád, Calvarul unui om simplu, traducerea din limba maghiară: Gabriela Natalia Gale, Fundația Academia Civică, 2024
***
Szilágyi Árpád (n. 1932) a fost arestat în 1957 și condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru ”crimă de înaltă trădare”.
Calvarul unui om simplu în comunism este o carte scrisă mai mult cu inima decât cu pixul, o carte în care autorul își recunoaște stângăciile scriitoricești, dar mărturisește că nu a rezistat imboldului de a o scrie, pentru ca mărturiile sale să nu rămână neștiute și să se alăture altor numeroase mărturii despre ororile comunismului.
Cartea a fost prima oară publicată în limba engleză, în SUA, unde în 1988, Szilágyi Árpád ceruse azil politic, pentru a se proteja și a-și proteja familia de continua hărțuire din partea Securității.
La început a avut ezitări în a o scrie, din teama că brațul lung al Securității l-ar putea urmări și acolo, dar în cele din urmă și-a asumat riscul.
Revenit în țară după Revoluția din 1989, s-a implicat în activitatea AFDPR.
