Home » Română » Memorial » Evenimente » Solidaritatea este superlativul libertății: Alianța Civică – 30 de ani

Solidaritatea este superlativul libertății: Alianța Civică – 30 de ani

posted in: Evenimente
Fotografie de la un miting al Alianței Civice (foto Florin Eșanu(

Se împlinesc 30 de ani de la mitingul din 15 noiembrie 1990 cu 500.000 de participanţi (estimarea poliţiei) considerat ca data de naştere a Alianţei Civice.

Alianţa Civică a fost o organizaţie a societăţii civile care avea să domine viaţa publică din România în deceniul al nouălea al secolului trecut prin protestele de amploare împotriva puterii neocomuniste şi prin crearea Convenţiei Democrate, coaliţie a forţelor politice şi civice care a asigurat alternanţa la putere şi a făcut posibilă integrarea europeană.

Transcriem în continuare un fragment referitor la începuturile Alianţei Civice din cartea Anei Blandiana, Fals tratat de manipulare (Humanitas, 2013)

 

 

Cred că ideea Alianţei Civice s-a născut la o lună după represiunea Pieţei Universităţii, în timpul „Marşului în alb“. Când dădusem în „România liberă“ anunţul unui miting de solidarizare cu studenţii arestaţi de mineri nu ne făcusem nici un fel de iluzii. În luna care trecuse de la mineriada din iunie, 600.000 (scriau ziarele) de cetăţeni români, cu precădere tineri şi în majoritate intelectuali, ceruseră plecarea definitivă din ţară. Domnea o deprimare generală vecină cu depresiunea nervoasă. Gestul nostru fusese mai mult teoretic, pur şi simplu simţeam nevoia să facem ceva, dar nici o clipă nu ne imaginasem că la chemarea noastră vor răspunde mai mult de câteva zeci de masochişti. Le cerusem să vină îmbrăcaţi în alb şi purtând în mână flori nu numai pentru a sublinia caracterul nonviolent al demonstraţiei (spre deosebire de cel al minerilor) şi de a face mai puţin probabilă represiunea care nu era exclusă, ci şi pentru a atrage atenţia trecătorilor şi ziariştilor asupra protestului grupului oricât de mic. Faptul că zeci de mii de oameni (peste 10.000 au scris ziarele), îmbrăcaţi în alb şi purtând flori, s-au regăsit la ora anunţată în faţa Operei, umplând piaţa, obligând circulaţia să se oprească, ne-a produs un adevărat şoc emoţional nu numai nouă, ci fiecărui participant. Nimeni nu sperase şi toţi se bucurau că nu avuseseră dreptate. Am pornit, flancaţi de jandarmi, iar pe traseul de kilometri al marşului, privitorii – temători după reprimarea din iunie – ieşeau acum în balcoanele de pe parcurs şi ne făceau prietenos cu mâna sau ne aruncau flori. Un fel de mândrie – a fiecăruia pentru sine însuşi şi pentru ceilalţi, izvorâtă din descoperirea că fuseseră în stare să îşi înfrângă spaima şi deprimarea – aureola mulţimea, ca şi cum nenumărate luminiscenţe individuale s-ar fi contopit într-una singură, exultantă. Îmi amintesc sutele de flori pe care le-am primit la sfârşit, ca într-o ceremonie ad-hoc în care fiecare îmi dăruia floarea ca pe o armă pe care mi-ar fi dat-o în grijă. Când am plecat, în cele din urmă, cu braţul plin de florile pe care abia reuşeam să le duc, aveam sentimentul că greutatea lor era ca o răspundere care mi se încredinţase fără să pot s-o refuz.

A doua zi ne-am întâlnit, fără să o fi programat, la „România liberă“ Petre Mihai Băcanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Gabriel Andreescu, Gabriel Mărculescu, Horia Bernea, Romulus Rusan şi cu mine. Eram cu toţii emoţionaţi şi neliniştiţi. Concluzia surprinzătoare a zilei precedente fusese că speranţa continua să existe. Iar dacă exista, cineva trebuia să o organizeze. Şi, dacă nu noi, atunci cine? Şi, dacă nu acum, atunci când? Simpla formulare a întrebării ne aşeza pe umeri o răspundere care ne înfiora. Îmi amintesc camera în care eram aşezaţi în jurul unui birou pe scaunul căruia nu se aşezase nimeni. Eram extrem de diferiţi, cu biografii, vârste şi profesii diferite, dar faptul de a ne fi simţit împreună responsabili de ceea ce trebuia făcut exista în sine, ne lega, fără să fi fost hotărât de noi. De fapt, ne cunoşteam destul de puţin şi abia acum, când mă uit în urmă, descopăr că doi dintre noi erau foşti deţinuţi politici şi trei, fii de foşti deţinuţi politici. Dar mă îndoiesc că atunci ne-am gândit la asta. Atunci era evident un singur lucru, că trebuie făcut ceva şi că, dacă noi suntem cei care am înţeles asta, noi trebuie să facem. Îmi amintesc puţin din acea discuţie. Ţin minte doar că s-a discutat ce nume să poarte organizaţia pe care o inventăm, că numele, care avea să rămână, a şi apărut, dar că ni s-a părut comic că ne gândim la nume înainte de a exista nimic altceva.

Îmi amintesc şi mai puţin din lunile care au urmat. Asemenea nouă, şi alţii au avut acelaşi sentiment al urgenţei. Au avut loc şi alte întâlniri asemănătoare, cu alţi participanţi, la Bucureşti, la Timişoara şi în alte locuri. Dar nu mai ştiu cum s-au făcut joncţiunile. Tot ce ştiu este că trăiam cu toţii ca într-o transă care ne unea, că nu existau ierarhii, nici planuri riguroase, toată lumea avea idei, diviziunea muncii se producea de la sine, unii scriau statutul, alţii apeluri, alţii pancarte, alţii dădeau telefoane unor prieteni care la rândul lor dădeau telefoane. Totul se petrecea, provizoriu, la „România liberă“ sau la Grupul pentru Dialog Social, unde ne căutau mici grupuri de timişoreni, clujeni, braşoveni, ieşeni. Horia Bernea ne-a găsit un sediu: holul mare al unei vechi şi ponosite case boiereşti de pe lângă Grădina Icoanei, unde ocupau două camere un văr al pictorului şi mama sa. Gestul pe care l-a făcut atunci Remus Mistreanu, punându-şi casa la dispoziţia unei idei – care nici măcar nu era conturată încă şi din care nu se ştia dacă va ieşi ceva – a rămas pentru mine un simbol al dăruirii necondiţionate. Spunea în glumă că nu vrea în schimb decât să se pună pe casă o placă pe care să scrie că acolo a luat fiinţă Alianţa Civică. Ceea ce nu s-a întâmplat. Acolo, la familia Mistreanu – mai întâi în hol, apoi, după ce n-am mai încăput, ne-au eliberat şi una dintre cele două camere – ne-am strâns pentru a hotărî planul de desfăşurare a lansării Alianţei, acolo a fost scrisă declaraţia de principii căreia în ultima clipă i-am adăugat dubla negaţie care avea să afirme cu putere idealul solidarităţii şi să ne devină deviză: „Nu putem reuşi decât împreună“. Acolo stăteam şi discutam ceasuri întregi în picioare, pentru că nu erau decât două scaune care, prea puţine, nu erau ocupate de nimeni. Hotărâsem ca lansarea să aibă loc în 15 noiembrie, data la care se împlineau trei ani de la mişcarea muncitorilor din Braşov, şi să fie marcată prin mitinguri organizate în principalele oraşe ale ţării, după ce, cu câteva zile înainte, în „România liberă“ va fi fost anunţată înfiinţarea.

Acum, când încerc să-mi aduc aminte amănuntele acelei stări de spirit şi a felului în care se desfăşurau lucrurile, totul, dar mai ales felul nostru de a gândi, de-un optimism aproape iresponsabil, mi se pare de necrezut. Eram o mână de oameni, nu aveam nici un ban, nici o posibilitate să ajungem la televiziune şi singura noastră armă era ziarul „România liberă“, condus de Petre Mihai Băcanu.

Cred că media noastră de vârstă era în jur de 40 de ani, dar entuziasmul, emoţia, nerăbdarea, ineditul situaţiei în care ne aflam cu toţii pentru prima dată ne transformau în nişte adolescenţi. Dar adolescenţi nu eram doar noi, adolescentă era starea de spirit a unei părţi a populaţiei, a unei minorităţi, e drept, dar o minoritate gânditoare care, după reprimarea Pieţei Universităţii, înţelesese că proaspăta libertate ce ne dădea tuturor o atât de inedită ameţeală poate fi pierdută oricând, iar această primejdie contra cronometru ne făcea nesperat de vii.

În 8 noiembrie, „România liberă“ a apărut cu pagina întâi acoperită în întregime de anunţul „A luat fiinţă Alianţa Civică“, urmat de un scurt text fondator, cuprinzând abc-ul unei democraţii de tip occidental şi de 216 nume ale vârfurilor intelectualităţii din toate domeniile. De altfel, de a doua zi, în „România liberă“ au început să apară cupoanele de înscriere care puteau fi decupate, completate cu numele şi datele personale şi trimise în str. Eremia Grigorescu nr. 10, unde peste câteva zile au început să sosească saci întregi de cupoane şi sute de persoane, aşezate la coadă şi aşteptându-şi în carne şi oase înscrierea. Primii înscrişi au format secretariatul şi şi-au adus de acasă scaune, aşezate la masa de sufragerie a familiei Mistreanu. Se lucra de dimineaţa de la opt până seara, era plin de ziarişti care fotografiau cozile şi puneau întrebări celor care aşteptau, dar cu excepţia „României libere“ nu apărea nimic în ziare, iar într-o seară, pe când plecam în sfârşit spre casă, am fost fotografiaţi cu raze infraroşii, ceea ce, evident, nu mai avea legătură cu mediatizarea. În schimb, îmi amintesc un fel de conferinţă de presă la ciudatul nostru sediu, unde toată lumea stătea în picioare şi eram atât de înghesuiţi încât se dovedea imposibil să deosebeşti ziariştii de organizatori şi, cum nu aveam nici microfon, singurul lucru evident era un entuziasm şi o fraternitate generale.

 

 

vezi și

Solidaritatea e superlativul libertății: Alianța Civică, privire după 25 de ani

O scurtă istorie a Alianței Civice