» » » » Dorina şi Virgil Potârcă

Dorina şi Virgil Potârcă

posted in: Din "marea de amar" | 0

Dorina Ştefania Potârcă (n. Marinescu), profesoară de franceză, soţia fruntaşului naţional-ţărănist Virgil Potârcă (deţinut politic în perioada 1950-1954, mort în închisoarea de la Sighet).
Arestată la 15 aprilie 1952 în lotul „familiilor demnitarilor”, a trecut prin lagărele de la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera şi închisoarea Dumbrăveni, executând o condamnarea administrativă de doi ani.
A fost eliberată la 19 aprilie 1954, fiind apoi obligată să se angajeze în diverse posturi fără legătură cu pregătirea sa profesională: muncitoare, vânzătoare, funcţionară. Abia în 1957 a fost reprimită în învăţământ ca profesoară suplinitoare.

 

 Virgil Potârcă (1888-1954), fruntaş P.N.Ţ., fost subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, apoi – succesiv – ministru al Justiţiei, al Agriculturii, al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. Arestat la 5/6 mai 1950, a fost închis la Sighet. Încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951, a primit o pedeapsă de 24 luni, care a fost apoi majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul  559/1953. A murit în penitenciarul Sighet, la 6 iunie 1954.

 

 

Arestarea soţului meu
În dimineaţa zilei de 5 mai 1950 la ora 5 sună soneria. Soţul meu se scoală şi deschide larg uşa. Şi ce planuri, ce pregătiri făcute! Doar se ştia cine vine în locul lăptăresei.
Au năvălit în casă cu armele în mână. Civili şi securişti – spărseseră uşa de la intrarea blocului în loc să cheme portăreasa (probabil turnătoare şi ea). Am luat un capot pe mine şi a început percheziţia superficială, de formă. Soţul meu era palid, dar liniştit. Tudor nu dormise acasă în noaptea aceea. Îl prinsese o ploaie mare la şcoală şi rămăsese să doarmă la sora mea ce locuia în apropiere. Am deschis uşa unde dormea fetiţa. Ea avea 7 ani atunci şi băiatul 11. Ea nu a simţit nimic. Nu au trezit-o şi au închis uşa la loc.
„Dumneavoastră ne urmaţi!”, era formula. El s-a îmbrăcat. Nu şi-a luat nici un bagaj. I-am făcut un ceai, din care a gustat, dar nu l-a putut bea. Ne-am luat rămas bun. Mi-a spus „Curaj!” şi ne-am uitat lung unul la altul. Nu ştiam atunci că nu-l voi mai vedea niciodată. Şi dus a fost…”

 

 

A sosit iarna. Ger, zăpadă, mizerie cumplită. Ni s-au dat la magazie haine penale de iarnă. Fustă şi jachetă în dungi. Aspre, ţepene, necălduroase. Mi s-a dat un număr prea mare şi m-am dus la magazie să le schimb. Purtam o glugă se lega la spate prin două benzi. … Ningea, pământul era îngheţat bocnă. Noi lucram la diguri. Aşa lucrasem şi vara aproape tot timpul. Dar de unde atunci ne frigea soarele, praful de pe diguri se lipea de noi şi când de turnam apă în cap ea şiruia pe noi şi deveneam un fel de zebre în aşa hal de murdare că ne uitam una la alta şi nu ne mai recunoşteam. Acum îngheţam îndată ce ne opream din muncă. Întâi dădeam zăpada la o parte şi apoi ridicam digul. Miliţienii îşi făceau un foc mare şi stăteau în jurul lui.

(…) Cella (Neamţu) se ţinea de capul meu să mănânc. O lingură pentru Tudor, o lingură pentru Voichiţa – mă silea căci nu mâncam aproape nimic şi slăbisem cumplit. Nu mâncam decât pâinea şi puţinul ce-l aveam din pachet. Şi plângeam, continuam să plâng. (…)

(…) Intru în curte. Mă uit pe fereastră. Copiii cu mama sunt la masă în sufragerie. Ciocănesc la geam. Copiii sar. „E mama, mama!” Se năpustesc, deschid uşa. Sărutări, îmbrăţişări şi plânsete. Băiatul e în salopetă, se întorsese de la muncă. Şi privesc mânuţele lui fine, înnegrite şi muncite. Plâng, e muncitor la 14 ani. Şi fetiţa, ce scumpă e!

(…) Greutăţile au continuat şi au fost mari. Eram tot într-o puşcărie dar în una mai vastă, aceea a ţării întregi… Slăbită, mă clătinam pe picioare când ieşeam în oraş. Fără bani, fără slujbă, cu doi copii încă mici…”

Fragmente din Jurnalul Dorinei Potârcă (manuscris)

Mulţumim doamnei Voica Potârcă pentru că ne-a permis să publicăm aceste fragmente inedite din caietele mamei sale

 

 

 

În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.