n. 1968, Banca, Vaslui, sudor
Dănuț Iacob: Eram deja cam două-trei sute de persoane, toți nemulțumiți. Am hotărât să mergem la director, am zis că șeful de secție și de partid nu sunt suficienți. Toată coloana am hotărât atunci să mergem din secție în secție, să adunăm mai mulți colegi. Au venit lângă noi colegii de la Sculărie, o secție nouă, și cei din Secția 520, care lucrau pentru export. Fac această mențiune deoarece aveau alte culori la salopete și erau într-un du-te vino: când ni se alăturau nouă, când plecau, pentru că le era frică – erau ușor de recunoscut după costumație. La un moment dat, trecând dintr-o secție în alta, ne-am făcut din câteva sute câteva mii. Am trecut și am spart acele vitrine în care erau însemnele partidului, în care secretarii de partid pe secție erau cei mai harnici; era o idee falsă, noi munceam și ei își luau drepturile.
Am ajuns în fața conducerii, la palatul administrativ. Am cerut să stăm de vorbă cu directorii întreprinderii. Bineînțeles că ei n-au vrut, au fugit care pe unde au apucat. După care nu mai știam ce să facem. Noi credeam că dacă ajungem în fața palatului administrativ, acolo ne vor da lămuri, ne vor zice: „Vă dăm banii înapoi, da, aveți dreptate“. Lucrul acesta nu s-a întâmplat. Ne-am manifestat și acolo destul de violent, am spart geamurile, apoi am ieșit în afara întreprinderii, pe amândouă porțile care cuprind palatul administrativ – flancul drept și flancul stâng. Împreună cu colegul Vulpe Cornel, Dumnezeu să-l odihnească, ne-am urcat pe porțile întreprinderii, am luat steagurile cu însemnul secera și ciocanul și le-am dat foc. Am luat apoi tricolorul, ne-am pus în fruntea mulțimii și am strigat: „Hai să mergem la Prefectură!“, adică unde era atunci sediul Comitetului județean de partid. Puțini dintre noi au avut curajul să ne urmeze; deși eram la început 7-8.000 de oameni, am rămas două-trei sute. Am plecat pe strada Florilor, pe unde se făcea accesul la întreprindere.
Am mers pe acea stradă, strigând încontinuu: „Haideți cu noi“. Apoi au început primele scandări cu scop social: „Vrem căldură, apă caldă, vrem mâncare la copii, Vrem banii înapoi, Nu ne mai furați“. Am ajuns pe Calea Bucureștilor, strada care duce aproape până la sediul Consiliului Județean; acolo veneau oameni din spate. Erau cei care se duseseră să se schimbe în hainele lor civile, fiindcă le era frică să vină în salopete. Am reluat marșul. N-o să uit toată viața mea ceea ce am simțit atunci când am ieșit pe stradă. Deși era noiembrie, frig, lumea era cu flori la balcoane, striga, ne aplauda și ni se alătura. Pe toată strada, cât este de mare, și pe stânga și pe dreapta, lumea ne aplauda. Noi, în teribilismul nostru de copii (aveam 19 ani atunci), ne vedeam ca în filme: acum mergem și dăm jos comunismul. Deși nu s-a întâmplat deloc așa.
(…) Eu am fost arestat în data de 18 dimineața. M-au căutat seara, dar nu m-au găsit, mi-a zis un coleg de-al meu. Am fost reclamat la Miliția din orașul Săcele, locuiam la Săcele la părinți, că s-a comis un viol pe raza cartierului, semnalmentele corespund, să vin până la Miliție să dau o declarație și să fac o confruntare cu victima. „Nu se poate, zic, sunt căsătorit de două săptămâni, soția e de față. Cum să fac așa ceva?“. Și-a cerut scuze față de soție, mai era numai tata, mama era plecată în stațiune. Și zice: „Nici un deranj. Intri până acolo, dai… ți-e frică?“ „Cum să-mi fie, domn’e, frică? Hai să mergem, că tot plecam la serviciu.“ M-au urcat într-o Dacie verde unde mai erau doi indivizi solizi. „Domn’e, până la Miliție sunt 50 de metri, să nu ne înghesuim în Dacie.“ „Nu domn’e, vino încoace!“. Am intrat acolo, zic: „Arătați-mi-o repede pe domnișoară care e, să vedem. Mă grăbesc să ajung la muncă “. Cum au băgat mașina în curtea Miliției, din start m-a pocnit cu bastonul după cap și a zis: „Știi ce-ai făcut duminică?“. „Eu am fost la serviciu…“ „Las’ că acum o să vezi tu.“ Și acolo mai erau încă doi oameni, Buceanu Aurel și Grădinaru Ion, și i-am întrebat: „Cu voi ce e?“. „Dacă te-au băgat în camera asta, e clar. Și tu lucrezi tot la «Steagu»?“ „Da, lucrez la «Steagu». “ „E clar, acum se leagă.“ Ne-a băgat într-un Aro. Acolo n-a mai fost nimic, n-a mai fost nici o confruntare, n-a fost nici o domnișoară care, chipurile, ar fi fost violată de mine. Ne-au dus la sediul Miliției centrale. Acolo a urmat ancheta. Declarații: „Pe cine cunoști?“. Mă gândeam, în mintea mea, că era clar că știau deja, cine a mai fost arestat până joi. A fost arestat Corneluș Vulpe, Gherco. De Farcaș nu știam dacă e luat sau nu-i luat. Îmi zic: declar și eu pe colegii mei, cu care eram cei mai apropiați. Și am declarat: „Respectivii au fost“. „Ce-ai făcut?“ „Păi, am fost acolo…“ Bineînțeles că în prima declarație dată eu n-am vrut să scriu adevărul, așa că am scris că am făcut altceva, am spus că am fost cu o amantă. Ei îmi insuflaseră ideea asta cu violul. N-a ținut, m-au bătut până mi-am zis că nu mai ține cu chestii din astea. După anchetă au pus în fața mea niște poze, să mă recunosc. Era un grup de persoane, au zis: „Domn’e, tu ești ăsta“. „S-ar putea să fiu eu, dar aici sunt în tricou, acum e iarnă… poate m-ați fotografiat la un meci de fotbal. Și atunci zice: „Bine, caută-te tu pe aici prin poze“. Când mă căutam prin poze, omul a ieșit, și a intrat altul: „Ce faci, mă, aici?“ Zic: „M-a lăsat domnu’ să caut“. A! M-a luat la bătaie; ce caut în poze. Eu le-am strâns, le-am pus în dulap. A venit celalalt înapoi: „Te-ai găsit?“. „Păi, știți, a fost un alt domn, m-a rugat să nu mă mai uit“. „Mă, tu faci mișto de mine, îți bați joc de mine? Eu te pun să-ți faci treaba…“ și iar m-a luat la bătaie. La un moment dat, m-am săturat, unul intra, altul ieșea, și am lăsat pozele, am lăsat tot și am zis: „Domn’e, ce vreți să faceți cu mine?“ „Cine e în tabloul ăla?“ „Ceaușescu.“ „Ia dă-te, mă, mai aproape! Cine e acolo?“ „Ceaușescu.“ Mi-a dat un baston peste cap: „Tovarășul Nicolae Ceaușescu!“ „Mă scuzați, tot aceeași persoană e, nu e…“ Zice: „Fii atent aici – mi l-a pus mai jos, la poziția nasului – îl ții cu nasul acolo până vin eu“. Am stat un minut, două, mi-era frică să nu-l scap. Până la urmă l-am scăpat. A intrat ălălaltul: „Ce-ai făcut? L-ai dat jos pe Ceaușescu?“ „L-am dat, domn’e.“ Pac, dă-i bătaie, iar mă lua la bătaie, la picioare, la mâini, cum apuca. Cum intra unul: „Care e ăla care l-a dat jos pe Ceaușescu?“ „Ăla de-acolo!“. Nu vă mai spun acum apelativele cu care mi se adresau, și mă luau la bătaie. Bătaie de nota 10. Până a doua zi dimineața am stat în toate anchetele astea. Când m-a dus pentru prima dată în beci, am găsit acolo și pe un coleg al meu, Bordei Nicolae, și pe un altul coleg, Broască, de la Sculărie, l-am cunoscut ulterior. I-am întrebat: „Băi, nea Nicule, ce-ai făcut domn’e?“ Zice: „M-au bătut ăștia de m-au nenorocit“, era cu mâinile umflate, „dar eu n-am fost la muncă“. „Nea Nicule, atunci scrii că n-ai fost. Îl iei pe nu în brațe, că dacă nu, ne omoară ăștia“. El a fost scos la anchetă, n-a mai rezistat la bătaie și a zis că a rupt un tablou de acolo. Când a venit înapoi, zic: „Ce-ai scris?“ „Am scris că am rupt un tablou…“ „No, de acum o să te bată încontinuu până o să recunoști tot“. Într-adevăr, așa s-a întâmplat. Mult timp el a fost supărat pe mine, că ne scotea când pe mine, când pe el și el spunea că îl torn pe el, că îl spun, fiindcă pe el îl bătea și el recunoștea tot, îi băga toate faptele pe care nu le-a făcut. El recunoștea, să nu mai ia bătaie.
Pe urmă, am fost mutați la București. Aici a povestit colegul meu despre senzația aceea că vom fi împușcați pe drum, atunci când s-a oprit mașina. La București, am avut parte de aceeași tortură; o bătaie, așa, ruptă din rai. La un moment dat m-a băgat într-un birou și mi-a zis: „Scrie exact tot, tot, ce ai făcut “. „Până acum am scris numai asta.“ „Dacă ai scris numai asta, acum scrie povestea Albă ca zăpada și cei șapte pitici.” Am scris toată noaptea Albă ca zăpada și cei șapte pitici. Nu m-au mai întrebat nimic. Dimineața m-au dus în cameră și am mâncat ceaiul ăla pe care ni-l dădea. Cred că de vreo trei ori am mâncat cât am stat acolo. La o jumătate de oră, m-au luat din nou. M-au dus într-un birou unde erau două persoane bine făcute și mi-au zis: „Măi, Iacobe, tu ești un catâr, ești încăpățânat. Nu vrei să recunoști nimic“. „Domn’e, zic, am recunoscut tot ce am făcut… cum l-am lovit pe maistru, am povestit cam tot “. După care anchetatorul zice: „Bă, pentru ce ai făcut tu aici“ și s-a lăsat așa pe fotoliu, „dacă scapi cu 25 de ani, e bine. S-ar putea să te-mpușcăm“. În momentul ăla a intrat un tip solid, zice: „Du-l la aer“. Nu auzisem până atunci de „aer“, nu știam ce înseamnă aia. M-a băgat într-o celulă închisă complet, deasupra se vedea cerul, era cu plasă. Ușa era cu vizetă și, probabil, acum fac legătura, erau niște urme de rugină, dar eu am zis că e sânge. Și m-a lăsat acolo. M-am lăsat acolo într-un colț, am zis „Tatăl Nostru“ și mi-am spus: „Asta e acum, deschide vizeta, bagă ăla, dă cu furtunul și gata, m-a împușcat“. Am simțit atunci că n-am primit 25 de ani, ci că a hotărât el că merit pedeapsa capitală pentru ce am făcut. Dar n-a fost așa. Eu am crezut atunci că m-a auzit Dumnezeu cum m-am rugat. M-au scos din celulă, m-au dus într-o cameră, dar nu la aceeași persoană, și acolo acela mi-a spus: „Băi, dă o declarație angajament“. „Dau orice declarație spuneți Dvs. Eu am recunoscut tot, am spus ce am făcut.“ Și acolo am dat o declarație prin care (toți colegii mei au dat ulterior) am scris că doresc să fiu mutat unde doresc ei, că orice măsură se ia cu mine sunt de acord. O declarație-angajament că sunt de acord cu ce hotărăsc ei, că suport cheltuielile de judecată, și zice: „Fii atent aici, că ajungi în instanță, acolo să încerci să plângi, să spui că ai 19 ani, că ești căsătorit, că te poți reabilita față de partid, că ai tot timpul din lume să îndrepți lucrurile“. Bineînțeles că am scris și am promis că așa voi face, lucru pe care l-am și făcut. După aceea m-a dus jos în arest și n-am mai fost scos decât într-o dimineață. Au venit și au spus: „Haide că te bărbierim“. „Domn’e, vă rog frumos, nu dați cu lama sau briciul pe față, că n-am păr deloc.“ „Nu, obligatoriu, tuns și bărbierit.“ M-au tuns, m-au bărbierit vrând-nevrând și ne-au băgat pe toți într-un autocar, erau foarte mulți dintre colegii noștri. În autocar, la dreapta, lângă geam, era un anchetator, îmbrăcat frumos la costum; noi eram pe rândul din interior. Unde erau perdelele în spate erau niște băieți cu mitralieră, iar ghidul din față avea o mitralieră pe picior. Așa ne-a dus la Brașov. Seara, a venit generalul Mihalea la Brașov, acolo, în sala de ședință a Miliției. Era micuț, cu chelie; ne-a strâns și ne-a întrebat pe fiecare: „Cine are unde locui, cine are unde să mănânce?“, pentru că cine nu avea acest minim necesar, îi duceau ei la hotelul partidului, îi îmbrăcau ca să arate frumos a doua zi la proces. Au fost doi-trei colegi dintre noi care au spus că stăteau la cămin și n-au condiții. Ne-a mai spus că ni se va da câte un milițian să ne păzească acasă, pentru că vecinii și colegii noștri or să ne linșeze, iar ei or să ne păzească să nu pățim ceva. Bineînțeles că noi am spus „Mulțumesc frumos“. Pe drum mergeam cu Dulgheru, cum îl chema pe însoțitorul meu, căpitan: „Domn’e, vă mulțumesc frumos că aveți grijă de mine“. La intrarea în scară a pus un milițian, sus pe bloc încă un milițian, ca să nu cumva să fugim. La vremea respectivă eram păzit, ca să nu pățesc ceva. Dimineața am fost luat la ora 6 și un sfert, aranjat și dus la proces. Procesul a fost un simulacru.
Romulus Rusan: Unde era procesul?
DI: Procesul a avut loc la Clubul de la Autocamioane. Mai dureros din tot procesul ăsta, pentru că totul a fost gândit: în partea stângă erau membrii de partid sau cei mai înverșunați cu partidul, în partea dreaptă eram noi. Eram puși așa: un arestat, un anchetator, un arestat. Deja eram pregătiți fiecare, știa fiecare ce pedeapsă ia, după cum ne-au aranjat așa înșiruiți pe scaune. Iar în partea stângă erau colegii noștri de serviciu, cei care se ridicau în picioare și înfierau ce am făcut noi – procesul era televizat și, am aflat pe urmă, era transmis în cabinetul lui Ceaușescu. Colegii „juști” se ridicau: „Dl Iacob Dănuț nu este demn de construcția de autocamioane, este o rușine a noastră, este un element turbulent, nu știu ce. Cerem pedeapsa capitală, cerem pedeapsa nu știu ce“. După care venea unu: „Au greșit…“. Bineînțeles, noi ne ridicam în picioare și ceream clemență. Asta m-a durut pe mine.
Ne gândeam că ori au fost puși, ori li se dădea, știu eu, o conservă de carne de porc. Care venea duminica la muncă sau care pupa partidul în dos primea o conservă de carne. Și eram ferm convinși că pentru asta au făcut-o, pentru conserva aia, pentru că oricum nu conta prea mult. Soarta noastră era deja hotărâtă. Cum spun, s-au ridicat, la toți cei 60 li s-a spus pedeapsa, a început de la 3 ani până la 6 luni. Eu am avut 6 luni cu suspendare, nu mi-am auzit numele. Am întrebat pe anchetator: „Domn’e, nu știu cât am luat“. Zice: „Ridică-te în picioare“. M-am ridicat în picioare, am spus cum mă numesc. A întors dosarul invers: „6 luni, băiatu’“. Și s-au întors și au ieșit din scenă, căci procesul era pe o scenă.
RR: Cum erau cei din completul de judecată, erau în uniforme sau nu?
DI: Da, erau în robe. Am înțeles ulterior că ei au fost puși să tragă din căciulă cine ne judecă. Au pus numele judecătorilor într-o căciulă și cine a avut ghinionul…
Ziarist din sală: Era instanță militară?
DI: Civilă. Dar a durat o jumătate de oră toată deliberarea. Nu știu dacă a durat atât.
Fragment din masa rotundă organizată la 8 noiembrie 2002 de Centrul de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. Au participat 11 dintre miile de manifestanţi de la Braşov, care au narat în fata istoricilor şi ziariştilor întâmplările prin care au trecut atunci.
Transcrierea dezbaterii moderate de Romulus Rusan, directorul CISAC, a fost publicată în cartea „O zi de toamnă, cândva… (15 noiembrie 1987), Fundația Academia Civică, 2003
