În domiciliu obligatoriu la Bumbăcari
Viaţa am reluat-o de acolo unde cu zece ani înainte o lăsasem.
Mi-a fost relativ greu să-mi recapăt somnul. Mi-au trebuit adică luni de zile ca să mă obişnuiesc cu întunericul. Dormeam cu lumina aprinsă, aşa cum dormeam în celulă. Dacă stingeam lumina, nu mai închideam ochii. M-am obişnuit, în schimb, foarte repede, cu drumurile lungi, peste câmp. Simţeam o adevărată voluptate să nu aflu stavilă înaintea mea, să umblu unde vreau eu, cât vreau şi cum vreau, să respir aer liber din toţi plămânii. Beam regulat două kilograme de lapte pe zi în loc de orice altă băutură. Căpătam puteri de la o zi la alta.
Primele săptămâni am fost fireşte mai neajutorat. Lilly se schimba cu surorile mele. Îmi găteau, îmi făceau curat prin casă. Eu şedeam întins pe iarbă la umbra pomilor, înconjurat de copii. Primeam tot felul de pachete cu tot felul de bunătăţi. Dulciurile îndeosebi mă grăbeam să le împart cu cei mici… Mă gândesc adeseori la aceşti copii care mi-au înveselit „convalescenţa“. Nu-mi mai reamintesc figurile lor. Păstrez încă undeva, lângă inimă, imaginea lor indiscretă.
M-am obişnuit treptat cu viaţa. Ţăranii îmi spunea „Domnu’ Nicu“ şi mă salutau toţi când mă întâlneau în drum. Ştiau că le iubeam copiii, că le cumpăram bomboane, că le dam dulceaţă. Mă chemau oamenii la ei acasă şi mergeam cu dragă inimă. Le plăcea să mă asculte. Orice le-aş fi povestit. După câţiva ani, unul din ei mi-a spus:
– Domnu’ Nicu! Să ştiţi că nu mai sunteţi acum ca la început. Vi s-a schimbat şi glasul. Atunci vorbeaţi ca un sihastru, ca un pustnic.
Bumbăcarii erau la doi kilometri distanţă de staţia Dudeşti şi de comuna Niculeşti-Jianu. Lângă gară era un spital. Am cunoscut repede pe toţi doctorii, pe toate doctoriţele şi am legat câteva relaţii – puţine – în comună. În fiecare dimineaţă făceam pe jos drumul la Niculeşti-Jianu şi înapoi. Mergeam la poştă să vorbesc cu Brăila, mă opream la gară la vreo sosire de tren, stam de vorbă cu prietenii din spital…
Şi zilele treceau una după alta. Reveneam cu uimitoare rapiditate la starea mea normală. Mai mult chiar, aveam la cincizeci de ani, vitalitatea pe care o avusesem la treizeci – de parcă anii de claustraţie ar fi fost ani de acumulare. Nu făceam nici un fel de excese. Îmi găteam singur şi invitam la masă în fiecare zi alt coleg de azil. Făceam, pentru întâia oară în viaţă, gospodărie – dar o făceam mulţumitor. Inventam feluri de mâncare. Toată comuna ştia bunăoară despre „laptele cu orez Carandino“. Când veneau surorile mele, şi continuau să vină chiar după ce m-am întremat, făceau prin casă curăţenie generală, calificând drept „infecţie“ şi „împuţitură“ tot ceea ce, în ochii mei de burlac nepriceput, părea că strălucea de lumina soarelui.
Casele se schimbau de altfel. Cum apucam să repar una mi se lua şi mi se repartiza alta dărăpănată, până când, la protestele mele, am fost mutat definitiv în clădirea dispensarului medical din centrul comunei.
Din N. Carandino, Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste, Ediție îngrijită de Paul Lăzărescu, Note de Andrea Dobeș, Fundația Academia Civică, 2017
Nicolae Carandino (1905-1996) jurnalist, director al ziarului Dreptatea, arestat în iulie 1947 în urma înscenării de la Tămădău și judecat în procesul liderilor PN. A fost condamnat la 6 ani închisoare. Închis la Galați și Sighet, apoi trimis cu DO în Bărăgan. Avea să fie eliberat abia în 1964.
